Ancheta revistei Vatra – Starea literaturii pentru copii

1) Credeți că piața cărții pentru copii s-a dezvoltat/diversificat în ultimii ani în plan autohton sau editurile optează preponderent pentru traduceri?

2) Literatura pentru copii a fost considerată un gen minor și nu s-a bucurat de prea multă receptare din partea criticii noastre literare, de-a lungul timpului. S-a schimbat statutul ei în ultima decadă?

3) Dacă ar fi să faceți un „top 10” al cărților pentru copii, ce titluri/autori n-ar trebui să lipsească?

4) Cum ar putea fi încurajată lectura în rândul micilor cititori pentru a ne desprinde eticheta „analfabetismului funcțional”, care se ține scai de noi odată cu fiecare nouă testare PISA?

Flavia ADAM

1. În ciuda faptului că se încearcă o expansiune a pieței cărții pentru copii și că poate fi observată o tendință ascendentă în ceea ce privește promovarea nișei, un procent destul de mare al aparițiilor editoriale este reprezentat și acum tot de cartea școlară. Există un efort constant al editurilor, care se ocupă de acest segment, de a prezenta publicului cărți cât mai atractive, cu ilustrații de calitate, de a lărgi plaja traducerilor unor autori internaționali ale căror cărți au avut succes la micul public. Deși în țara noastră există autori consacrați (Horia Gârbea, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, Liviu Capșa, Veronica Niculescu, Ioana Popescu, Florica Bud, Mihaela Oancea, Nicolae Rotaru, Sînziana Popescu, Petre Crăciun, Victor Gh. Stan etc.) care s-au aventurat și pe terenul literaturii pentru copii, consider că orientarea principală a editurilor este tot spre traduceri, pentru că ne confruntăm cu o cerere mai mare a cititorilor, în această direcție.

2. Din păcate, nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult. Literatura pentru copii, în pofida faptului că începe să se bucure de un public cititor care nu este deloc de neglijat, a rămas un fel de Cenușăreasă a literaturii. Nu știu dacă este considerată neapărat ca aparținând unui gen minor, dar apare, în ochii multora, ca un gen facil. Cine a scris literatură pentru copii știe că nu este, nici pe departe, un demers ușor, ci dimpotrivă. A oferi un discurs inteligibil, într-un limbaj pe care micul cititor să îl interiorizeze în mod natural și să îl perceapă ca familiar, a scrie cu sens și în așa fel încât să poți capta atenția micului cititor, atenție care este atât de ușor distrasă de orice factor perturbant, a scrie în așa fel încât să menții viu interesul copilului, într-un mediu în care el este obișnuit să manevreze zilnic gadget-uri pe ecranele cărora stimulii se succed cu repeziciune, în timp ce nivelul adrenalinei crește, nu este deloc ceva la îndemâna oricui. Este nevoie de sclipire, de har, de o bună cunoaștere a psihologiei copilului, de o capacitate ridicată de a intui și de a identifica teme și conținuturi care să corespundă sferei de interes a copiilor și nu în ultimul rând, de o strategie adecvată de a le expune. Sunt convinsă că toate aceste aspecte nu sunt străine criticii literare. Desigur, m-aș bucura ca interesul criticii noastre literare pentru acest gen să crească. Nu simt că, în comparație cu ultima decadă, statutul literaturii pentru copii s-a modificat vizibil.

3. Un astfel de clasament ar fi, desigur, subiectiv și bazat pe ceea ce am observat, din experiența proprie, că îi atrage pe copiii generației actuale. Referindu-mă la cei mai mici iubitori ai cărților, copiii preșcolari, aș recomanda cărțile unor autori precum Eric Carle, Alec Blenche, Jill Tomlinson, Charles Perrault, H. Ch. Andersen, La Fontaine, Olga Gudynn, Brigitte Weninger, Eve Tharlet, Cristina Donovici.Pentru elevii din învățământul primar, ar fi de nelipsit: Roald Dahl, Mark Twain, Jack London, Lewis Carroll, Jules Verne, Antoine de Saint-Exupery, Lucy și Stephen Hawking, Ana Blandiana, Gellu Naum, Cezar Petrescu.

4. Dezvoltarea abilității copiilor de a înțelege în mod real, conștient și asumat un text este, cu adevărat, o provocare a timpurilor noastre. Totuși, nu este ceva imposibil, în contextul fericit în care adulții au disponibilitatea de a îi sprijini pe copii în acest demers, încă de la cele mai fragede vârste. Dragostea și atitudinea pozitivă față de lectură încep prin oferirea de către adulți a unor momente în care copilul să se familiarizeze cu lectura, să ia contact mijlocit și, mai apoi, nemijlocit, cu tot ceea ce înseamnă o carte. O poveste, citită în fiecare seară copilului înainte de culcare, poate avea un efect mai mult decât benefic asupra acestuia, reprezentând și un moment de intimitate alături de părinte, o modalitate de relaționare directă, chiar dacă acel copil este doar un sugar. Cu timpul, copilul va atinge cartea, îi va simți textura, va observa ilustrațiile, succesiunea lor, va avea el însuși propriile momente de „citire” a cărții, reușind să identifice personajele și chiar să reproducă, cu sprijinul imaginilor, folosind propriile cuvinte, conținutul. Așadar, receptarea conținutului ar fi un prim pas. Apoi, cu ajutorul întrebărilor din partea adultului, întrebări de genul: „Ce crezi despre…?”, „De ce crezi că a procedat așa?”, „Tu cum ai fi procedat și de ce?”, „Când ți s-a întâmplat să te simți ca…?”, „Ce personaj ai vrea să fii și de ce?”, „Ce alt final ai alege?”, „Cum crezi că s-ar modifica povestea, relatată fiind din perspectiva altui personaj?”, copilul va înțelege că există personaje negative și pozitive, va face legătura dintre întâmplările din poveste și cele asemănătoare lor, din mediul de viață real, va avea o anumită atitudine față de cele relatate, făcându-se trecerea subtilă spre lectura analitică. Toate aceste întrebări reprezintă un sprijin real în receptarea critică a textului literar, îl ajută pe copil să intre în poveste, să o privească atât din exterior, cât și din interior, potențând înțelegerea.

Învățarea prin intermediul gândirii critice este strâns legată de diversitatea ideilor și a experiențelor,de implicarea în rezolvarea unor sarcini autentice, pe baza textului studiat. Este extrem de important ca adultul să accepte mai multe variante de răspunsuri, să încurajeze, în timpul lecturii inițiale, anticiparea, adică să îi întrebe pe copii ce cred că se va întâmpla în continuare și apoi, să le ofere posibilitatea de a compara variantele lor cu varianta autorului. Un copil căruia îi este apreciată gândirea critică și căruia i se oferă încredere că are abilitatea de a gândi critic și căruia i se oferă contexte cât mai variate pentru a putea aplica gândirea critică, nu poate fi decât un copil câștigat, un copil stimulat să iubească lectura și să o înțeleagă la un nivel superior. În demersul didactic, pe parcursul celor trei etape esențiale (evocarea, realizarea sensului și reflecția) un profesor poate folosi cu succes metode precum: brainstorming-ul, tehnica „Știu/ Vreau să știu/ Am învățat”, tehnica „Ciorchinelui”, tehnica „Gândiți/ Lucrați în perechi/ Comunicați”, SINELG (sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii și a gândirii), „Mozaicul”, „Pălăriile gânditoare”, „Cubul”, „Piramida” etc. Încurajarea lecturii în rândul copiilor ar trebui să fie un efort comun depus de familie, școală, comunitate, ONG-uri, dar și de alte persoane care au influență asupra tinerei generații, atât în cadru formal și informal, cât și în cel nonformal.

Ana ALFIANU

1. Chiar dacă uneori este mai dificil să observi o situație în timp ce ea se desfășoară, cuprinzându-te, sunt sigură că lucrurile se mișcă ușor-ușor și pe piața de carte de la noi, deși lent, deși pe căi ocolite. Am început să găsesc pe rafturile librăriilor ceva mai multe titluri ale autorilor/ilustratorilor români, unele chiar foarte bune. Pe de altă parte, situația cărții autohtone pentru copii (și nu numai) are de-a face, în mare măsură, cu educația și cu nivelul economic al societății noastre, care nu sunt dintre cele mai încurajatoare. Din punctul de vedere al editurilor, presupun că este mai puțin riscant să reediteze cărți cunoscute și să aducă în librării traduceri care au trecut proba timpului, decât să se aventureze în a publica un autor român – dacă nu cumva este vorba de cineva cunoscut și apreciat deja. Și totuși, scrisul bun are într-un fel viață proprie și mi-ar plăcea să cred că ceea ce trebuie să răzbată către oameni, o va face, mai devreme sau mai târziu. În idealismul meu, sper că nu există povești foarte bune ale autorilor români, care să rămână necunoscute pentru multă vreme.

2. Cu mici excepții, nu cred că s-a schimbat. Dar nivelul receptării depinde (și) de nivelul produsului oferit, iar noi nu am oferit încă o serie spectaculoasă sau remarcabilă de cărți pentru copii, care să scoată din cvasi-anonimat acest gen literar. Sigur, în ultimii ani au apărut câteva cărți bune, dar nimic la scara unui Harry Potter, să zicem. Deoarece noi nici nu avem o istorie bogată sau relevantă a cărții pentru copii – micile vârfuri din ultimul secol și ceva nu fac decât să accentueze sărăcia reprezentării acestui gen –, pare că ne aflăm mereu la începutul unui drum încă neconstruit. Atunci cu ce să lucreze critica literară? Însă nu se știe niciodată, poate cineva tocmai scrie un mare roman de aventuri sau o poveste extraordinară care va urni, măcar puțin, lucrurile.

3. Aceasta este întotdeauna o întrebare dificilă, cu un răspuns care diferă de la o zi la alta, în funcție de dispoziția din ziua respectivă. Lista de astăzi ar arăta cam așa – ordinea este absolut întâmplătoare (știu că am depășit un pic numărul cerut, dar nu cred să fie foarte grav): Alice în Țara Minunilor– Lewis Carroll; Aventurile lui Tom Sawyer– Mark Twain; Basmele lui Wilhelm Hauff, la egalitate cu cele ale lui Charles Perrault și cu basmele Fraților Grimm; seria Harry Potter– J.K. Rowling; seria Stăpânul Inelelor– J.R.R. Tolkien; seria Materiile Întunecate– Philip Pullman; Roald Dahl – orice titlu; seria Pământșimare– Ursula K. Le Guin; Pax– Sara Pennypacker; Micul Prinț– A. de Saint-Exupéry; Olguța și un bunic de milioane– Alex Moldovan; Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi– Dan Coman; Apolodor– Gellu Naum; Basme– Vladimir Colin; Legende sau basmele românilor– Petre Ispirescu (ca să avem și câțiva autori autohtoni).

4. Îmi amintesc cât de absorbit de lectură era tatăl meu – eram nevoită să-mi repet chemările, pentru că el nu mai vedea și nu mai auzea nimic – și cât mă intriga puterea aceasta nevăzută a unei cărți de a-l face pe tata să dispară, deși era în fața ochilor mei. Așa am ajuns eu să citesc, prin puterea exemplului, care a născut curiozitate și mai apoi bucurie a lecturii. În ziua de azi s-ar putea ca lucrul acesta să fie ceva mai greu de obținut, din cauza ritmului obositor al vieții, dar este o soluție.

Altă modalitate ar fi aceea de a oferi copiilor cărți cu adevărat angajante, iar nu texte care poate ne-au impresionat pe noi acum treizeci de ani, dar cu care copiii de azi rezonează puțin sau deloc. Poate este nevoie, inițial, de o persoană intermediară, care să știe cum să „traducă” sau să introducă anumite texte copiilor – fie că e vorba de un părinte sau de un profesor sau de o mătușă excentrică.

Cristina ANDONE

1. Piața românească a literaturii pentru copii a crescut imens. Au apărut mulți autori, unii foarte tineri și mulți ilustratori, foarte talentați. Iar editurile nu își mai baricadează intrarea în fața unui proiect literar autohton. Văd o diferență semnificativă față de anul 2011, când am debutat: a fi autor român publicat era privit ca o frumoasă, incredibilă întâmplare. Acum piața s-a maturizat, a crescut exponențial și a format o generație adevărată de scriitorilor români , nu doar niște excepții. Miza noastră, ca generație, este de acum trecerea barierelor de limbă și publicarea în străinătate.                                                                              

2. Nu văd o schimbare semnificativă de atitudine din partea criticii literare în privința literaturii pentru copii. Mă refer acum la critica literară „canonică”, „oficială”. Observ însă că această funcție de a filtra a fost activată de bloggerii de carte. Așadar, critica s-a democratizat. Poate a pierdut din ștaif, dar a câștigat în vitalitate și relevanță. Aș vedea în această mișcare o confirmare a necesității criticii de carte. Etimologic „a critica” înseamnă  tocmai a discerne, a alege ce e bun de ce e mediocru sau lipsit de valoare. Este nevoie de oameni care să discearnă, de oameni care să indice acolo unde se află valoarea. Prezența activă a blogger-ilor de carte pentru copii, pe fondul tăcerii dinspre critica literară oficială, ne arată ca până la urmă și cultura, nu doar natura, are oroare de vid.

3. Voi trece cărți din literatura  română, fără a avea o importanță ordinea: Cartea cu Apolodor– Gellu Naum,  Dumbrava minunată– Mihail Sadoveanu, Poezii– Elena Farago, Fram, ursul polar– Cezar Petrescu, Ziua în care a fugit somnul– Victoria Pătrașcu, Pe dos– Carmen Tinderle, Supa de pietre– Iulia Iordan, Domnișoara Poimâine– Adina Rosetti, Rostogol– Lavinia Braniște, Nesupusele– vol. colectiv. Dacă ar fi să fac un top 3 (foarte sentimental) între cărțile mele, ar trece Cartea bunătății. Povești din Ardeal,  Dar Motan visează și Poveste muzicală de Crăciun.                                                             

4. Prin exemplu personal. Noi, ca părinți, ar merita să citim mai mult dacă vrem să avem copii care să deschidă firesc o carte, nu pentru că trebuie, ci pentru că le trebuie. 

Florin BICAN

1. O matematică simplă ne spune că, pe plan global, față de cărțile pentru copii care apar într-o țară, oricare ar fi ea, cele care apar în restul lumii sunt mult mai multe. Deci e normal ca editurile să opteze preponderent pentru traduceri. Cărțile traductibile depășesc în mod inevitabil numărul celor scrise într-o singură limbă. Dar aceeași matematică simplă ne spune că, în ultimii ani, literatura autohtonă pentru copii a făcut un salt spectaculos față de anii precedenți. Desigur, nu e greu să faci un salt spectaculos când pornești de la zero. Din ’90 până spre 2010, traducerile au dominat, la noi, piața de carte pentru copii, fără ca supremația lor să fie disputată din interior. Cu atât mai semnificative sunt însă contribuțiile autorilor români la literatura pentru copii de după aceea – de la an la an apar tot mai multe cărți autohtone pentru copii, iar editurile le promovează alături de traduceri.

2. Imaginându-și, probabil, că „literatura pentru copii” se adresează exclusiv minorilor, critica noastră tinde să o considere un gen minor și să nu-și întineze sinapsele cu ea. Sau să o privească cu condescendență. O recentă istorie literară (de vreo șapte sute de pagini) îi acordă literaturii pentru copii o ineptă jumătate de pagină unde ratează orice observație pertinentă, ba mai și îngroapă, printr-un comentariu favorabil, dar asinian, o autoare altminteri valoroasă. Asta arată clar cam cum stă literatura pentru copii în ograda criticii autohtone. În lipsa unui arbitru credibil, se coagulează o critică alternativă de guerilă, care se consideră îndreptățită să suplinească prin entuziasm umoral, și adesea foarte vocal, fundamentul teoretic și istoric care-i lipsește. Dacă ar depinde de critica literară – oficială și neoficială – literatura pentru copii de la noi n-ar avea, deocamdată, nicio șansă. Dar ea își urmează în mod miraculos parcursul, asemenea caravanei care ignoră suveran admonestările canine. Iar dacă statutul literaturii autohtone pentru copii nu s-a schimbat din perspectiva criticii autohtone, el s-a schimbat din perspectiva critică a cititorilor devotați – a început să fie căutată, comentată inteligent și integrată în devenirea lor. În siajul acestui fenomen se va coagula, sunt sigur, și o critică avizată.

3. Dacă ar fi să fac un astfel de top, nu aș avea nevoie de zece locuri. Unul mi-ar fi de ajuns. Și pe acel unic loc aș pune din oficiu toate cărțile pentru copii care s-au scris – la noi și aiurea, în ultimul deceniu și în toate cele de dinaintea lui. Sigur, nu toate cărțile sunt „bune”, sau la fel de bune. Se scriu în toată lumea – și chiar se publică – o mulțime de cărți „proaste”. Totdeauna s-au scris. Dar le privesc ca absolut necesare pentru configurarea fundalului care scoate în evidență cărțile „bune”. Masa cărților „proaste” (le numesc astfel cu respect și recunoștință) este montura care fixează pietrele prețioase ale cărților „bune” în bijuteria universală a literaturii pentru copii. Bănuiesc că nimeni nu-și propune să scrie cărți „proaste” așea, de-a’ dreaq… Totuși, acestea apar. Și funcționează ca o jertfă, e drept, involuntară, pe altarul literaturii. E la fel de adevărat însă că și o carte „proastă” își găsește cititori fideli, pe care-i satisface pe deplin. Și unde mai pui că și dintr-o carte proastă se poate învăța foarte mult! Oricum, necitind toate cărțile pentru copii care s-au scris – nici măcar la noi, nici măcar în ultimul deceniu – nu sunt în măsură să le departajez într-un top.

4. Prin exemplul personal al părinților, fraților mai mari, educatorilor etc. Dacă-i vor vedea pe cei din jur citind, cei mici vor începe să-i imite. Știu, părinții n-au timp să citească… Dar dacă și-ar fi făcut timp să le citească celor mici de la început – și acest început coincide, după unii cercetători, cu faza intrauterină – lectura nu le-ar mai părea acestora un exercițiu atât de respingător. Cititul împreună cu cei mici joacă un rol esențial în formarea viitorilor cititori. Desigur, există și cititori care se formează pe cont propriu. Totdeauna au existat. Dar azi numărul lor pare să scadă vertiginos.

Alec BLENCHE

1. Piața de carte s-a dezvoltat foarte mult, ceea ce a permis autorilor români să prindă mai mult curaj și să publice mai multe cărți.

2. Statutul literaturii pentru copii s-a schimbat esențial în ultimii 6-7 ani, devenind cel mai important segment de pe piață. Iar acest lucru este unul dintre cele mai bune semne de sănătate ale unei societăți.

3. Nu aș face un top, dar pot face câteva recomandări. Cele 6 cărți din seria „Călătoriile lui Erus”, scrisă de Alec Blenche, toată colecția Jules Verne și, bineînțeles, Mark Twain.

4. Lectura, ca orice alt comportament pozitiv, este încurajată prin propriul exemplu. Intervine aici datoria părinților și a educatorilor. Mediul în care trăiește este cel care îl inspiră pe un copil către citire și visare. Şi astfel devine responsabilitatea noastră să-i îi atragem pe copii mai mult înspre cărți.

Lavinia BRANIȘTE

1. Cu toate că se publică în continuare mult mai multe traduceri decât literatură autohtonă (lucru valabil pentru toată literatura, nu doar pentru cea dedicată copiilor), există în ultimii ani o dezvoltare clară a acestui segment. Toate editurile mari au colecții pentru juniori, iar pe lângă acestea există și edituri dedicate exclusiv literaturii pentru copii. Acum zece sau douăzeci de ani ar fi fost mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, să publici o carte pentru copii în România, în calitate de autor român. Dar acum mi se pare că lucrurile încep să intre, încet-încet, în normal. Pe lângă autori, avem și ilustratori foarte buni și edituri tot mai dispuse să investească în calitatea cărților publicate.

2. Nu, nu prea s-a schimbat. Se mai scrie pe bloguri, se mai fac dosare și anchete în preajma zilei de 1 iunie, dar altfel nu se scrie despre literatura pentru copii și nici nu există premii relevante pentru această categorie. Poate lucrurile se vor schimba încet-încet. Nu demult, scriitorul Alex Moldovan a început o rubrică dedicată literaturii pentru copii în revista „Familia”, din câte știu, poate această inițiativă va declanșa și interesul altor publicații.

3. Autorii care n-ar lipsi din acest top ar fi (într-o ordine oarecare): Ana Rotea, Raluca Poenaru, Alex Moldovan, Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Oltea Enache (o autoare proaspăt debutată la editura „Vlad și cartea cu genius”), Diana Geacăr, Florin Bican etc. Și mi-aș permite să menționez aici și ilustratorii foarte buni pe care îi avem, merită din plin căutați și ei (ordinea e tot așa, aleatorie): Veronica Neacșu, Irina Dobrescu, Anca Smărăndache, Dan Ungureanu, Cristiana Radu, Oana Ispir, Ágnes Keszeg, Zelmira Szabó, Andrei Măceșanu și mulți alții.

4. Cred că va mai trece multă vreme, din păcate, până când noi, românii, la nivel de societate, vom înțelege pe deplin de ce e important să fim educați (măcar pentru a nu ne transforma în forță de muncă ieftină și ușor de manipulat, dacă nu pentru altceva). Foarte mulți dintre noi nu înțeleg ce rost are școala sau de ce nu e o pierdere de vreme să citești, iar acestea sunt lucruri care se repară foarte greu. Autoritățile trebuie să se implice serios, asumat și pe termen lung în acest demers. E o discuție atât de lungă și de complicată, încât mi-e imposibil să rezum. Ne trebuie educație de calitate, școli dotate (mai ales în mediul rural, acolo unde locuiește aproape jumătate din populația țării), cu profesori buni, biblioteci cu fondul de carte adus la zi, o programă școlară actualizată și lecturi accesibile în manuale. De asemenea, pentru copii educați ne trebuie părinți educați sau deschiși către educație, care să nu-i descurajeze pe copii în legătură cu continuarea studiilor și care să creadă cu adevărat că școala e o cheltuială care merită. Există multe ONG-uri care fac proiecte de educație prin cultură în zonele defavorizate și există oameni inimoși care strâng donații de cărți pentru bibliotecile școlare sau comunale, dar aceste acțiuni, deși se fac cu mult efort la nivel individual, sunt invizibile pe plan național. Nu se poate fără implicarea autorităților. Dar niște politicieni educați și competenți și care să prețuiască educația și cultura rămân pentru noi un vis cu slabe șanse de a deveni realitate în viitorul apropiat.

Tatiana CAUNI

1. Cred că în ultimii ani avem parte și de literatură autohtonă pentru copii, dar și de traduceri bune. E nevoie de un echilibru între cele două, pentru că avem nevoie și de literatura scriitorilor contemporani – pentru ca tinerii să intre în contact cu aceștia, dar și de cea străină – pentru că unele traduceri sunt foarte reușite, iar copiii sunt tentați să caute apoi informații despre subiectul cărții.

2. Tind să cred că am evoluat pozitiv în acest sens, mai ales că se vorbește atât de mult despre literația timpurie. Literatura pentru copii este relevantă în acest sens, avem nevoie de ea, copiii au nevoie de ea. Pentru ca acest gen de literatură să prindă și mai mult aripi, avem nevoie și ca părinții să fie alături de profesori. Cred că în familie se pun bazele primelor lecturi și abia apoi în grădiniță și școală. Perioada preșcolară are și ea rolul ei în dezvoltarea literației, a „poftei” pentru lectură,

3. Eu lucrez cu adolescenți care citesc deja alt tip de carte, încercăm să-i îndreptăm și spre cartea clasică cum ar fi Ch. Dickens, G. Orwell, O. Wilde, W. Golding, J. D. Salinger, R. Bradbury, J. Austen, Shakespeare etc., dar în același timp citim și autori contemporani, Mircea Cărtărescu sau Ioana Pârvulescu, ne plac volumele colective de autori contemporani, cum ar fi Cartea simțurilor sau Casele vieților noastre. Însă, dacă ar fi să lucrez cu copii de primar și gimnaziu, m-aș gândi că ar trebui să nu lipsească din lecturile lor Veronica D. Niculescu, Adina Popescu, Ioana Nicolaie, Alex Moldovan, Florin Bican, iar dintre cei străini Roalh Dahl, M. Ende, M. Twain, M. Cuevas etc.

4. Cred că în primul rând introducerea unor cursuri de literație timpurie atât pentru elevi, cât și pentru părinți ar prinde bine, apoi realizarea unor „Cluburi de lectură” în școli (s-a încercat ceva în acest sens cu „Lecturiada” și cu acel concurs „Abilitatea ca lectură de viață”) la care să participe elevi, profesori de alte specializări, dar și părinți. Se pot face, de asemenea, și Ateliere de scriere creativă, Ateliere de artă, Ateliere de dezbateri, Ateliere de teatru și improvizație, orice poate avea ca scop înțelegerea lumii în care trăim. Se pot face multe lucruri, trebuie doar să vrem și să avem pasiune pentru ceea ce ne propunem.

Mulțumesc frumos.

Sidonia CĂLIN

1. Da, s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani, dar nu suficient de mult. De tradus, se traduce mult, dar asta nu este o problemă atâta vreme cât sunt traduceri ale unor cărți bune.

2. Literatura pentru copii este considerată în continuare un gen minor la noi în țară. Critica pentru acest gen de literatură nu există, din păcate. Și aceasta reprezintă o mare problemă, fiindcă oamenii nu știu după ce criterii să aleagă o carte bună.

Singurul lucru care s-a schimbat de puțin timp este că au apărut câțiva scriitori noi pentru copii. Mai bine zis câteva scriitoare curajoase și talentate. Și bineînțeles ilustratori. Apar din ce în ce mai mulți ilustratori și acest lucru este foarte important, fiindcă orice copil va alege o carte în primul rând pentru ilustrație. Impactul vizual este cel mai important pentru copil.

3. Fiind ilustrator, voi face un top al celor mai bune cărți ilustrate.

 Îi las pe scriitori să se pronunțe în privința textului.

1. Fabuloasele ore ale lui Jacominus Gainsborough, ilustrată și scrisă de Rebecca Dautremer

2. Alice în țara minunilor de Lewis Carroll, ilustrată de Rebecca Dautremer

3. Prințese date uitării sau necunoscute de Philippe Lechermeier, ilustrată de Rebecca Dautremer

4. O biblie de Philippe Lechermeier, ilustrată de Rebecca Dautremer

5. Mamade Walter Crane

6. Mama de Helene Delforge, ilustrată de Quentin Greban

7. Suflătorul de vise de Bernard Villiot, ilustrată de Thibault Prugne

8. Croitorașul cel viteaz de Arnica Esterl, ilustrată de Olga Dugina și Andrej Dugin

9. Smon Smon, scrisă și ilustrată de Sonja Danowski

10. Florile Micuței Ida de Hans Christian Andersen, ilustrată de Daniela Iride Murgia.

4. Soluția, din punctul meu de vedere, este destul de simplă în teorie: Biblioteci – Tabere de creație – Concursuri.

Bibliotecile ar trebui să existe în fiecare școală din țară, biblioteci cu cărți noi, ultimele apariții, actualizate an de an. Din păcate aceste biblioteci nu există sau sunt foarte, foarte puține. Chiar și acolo unde ele există (din bunătatea unor oameni care se gândesc la viitorul acestor copii, dau exemplu aici Fundația Melior, care se străduiește prin forțe proprii să facă biblioteci școlare), munca nu s-a încheiat. În aceste biblioteci trebuie să existe oameni dedicați care să știe să-i atragă pe copii în lumea cărților. Ar trebuie să existe întâlniri periodice cu scriitori și ilustratori, în fiecare şcoală, poate chiar în fiecare lună. Aceștia pot face ateliere, lecturi și multe alte activități care îi vor atrage cu siguranță pe copii către lectură. Nici măcar nu este ideea mea, ci așa se procedează în țările din occident, cu rezultate foarte bune. Apoi pot fi organizate tabere de creație, de scriere creativă, de arte plastice, tabere în care sunt invitați scriitori și ilustratori. Vai, ce multe lucruri se pot face aici!

Mai sunt și concursurile, organizate de către edituri, de școli, concursuri cu premii, prin care copilul să fie recompensat pentru ceea ce face, fie că este vorba de scris sau de ilustrație. Să înțeleagă de mic că este răsplătit pentru munca sa. Nu sunt deloc de acord cu concursurile de tip voluntariat, nu duc la nimic bun. Spuneam la început că soluția este simplă în teorie, fiindcă în practică ea nu există sau există prea puțin. Este nevoie de oameni responsabili în conducerea guvernului care să pună în aplicație acest sistem de educație și cultură și de fonduri alocate corespunzător. Or, oameni responsabili cu-adevărat la conducerea culturii, spre tristețea mea și a tuturor, nu am văzut. Din fericire, mai există oameni cu suflet care încearcă prin fundații sau ONG-uri să facă ceva pentru educația copiilor. Am dat exemplu mai sus Fundația Melior, în spatele căreia se află scriitoarea Ioana Nicolaie, care a realizat 16 biblioteci în țară, donându-le aproximativ 7500 de cărți noi-nouțe. Este nevoie de astfel de oameni…

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 57-61]