Melinda CRĂCIUN

Copiii și poezia

Copiii se apropie de poezie încă din primii ani de viaţă, fiind atraşi de ritm, rimă, de onomatopee, de sonoritatea cuvintelor şi a asocierilor de cuvinte. Pătrund, cu ajutorul versurilor, într-o lume familiară sau nouă de multe ori, o lume a jocului, a miniaturalului, o lume a mesajelor pozitive. Liricul este o formă de cunoaştere, de explorare a lumii, are o altă relaţie cu universul explorat, un alt mod de comunicare. Cuvântul poetic este un mod artistic specific de a gândi relaţia subiect-obiect, forţa evocatoare a cuvântului fiind rezultatul ambivalenţei sale structurale. Limbajul poetic e afectiv, implică o mare densitate de sugestii, fiecare expresie poetică autentică fiind unică şi irepetabilă.

Copiii găsesc uşor calea de acces spre opera acelor poeţi care şi-au propus să scrie pentru ei, iar Carmen Tiderle este unul dintre aceștia. Jovială și pusă pe șotii, autoarea poeziilor Pe dos. Poezii cu prostii pentru copii, volum cu care intră pe scena literaturii pentru copii, aduce în fața celor mici, și nu numai, un univers eclectic, pe cât de cunoscut pe atât de ciudat, aranjat după alte legi decât cele obișnuite, care stârnește, cu siguranță, buna dispoziție. Până să ajungă la Fabrica de lipici, volumul pe care vreau să îl pun în discuție, ea explorează prin cele 6 volume (În orașul Bucurville, Marele Acoperiș, Cine a pus piper în mare?, Selfie cu elfii, Povești originale cu animale făcută pentru Kaufland și Povești de la Polul Vest făcută pentru Kinder) universul copilăriei moderne, apropiindu-se din multiple unghiuri de sfera de interes a copiilor de azi. Știm că urmează să apară în 2021 Turvy-Topsy, o carte în engleză, în traducerea lui Victor Ghiga, cu unele dintre poeziile din Pe dos și din În orașul Bucurville, astfel că putem spune că vorbim deja de un autor consacrat pe scena literaturii pentru copii.

Fabrica de lipici, și alte poezii pentru copii mari și mici*, este un volum apărut la editura Humanitas Junior în 2020 și este un volum născut în pandemie, „într-o casă albastră, unde i-au venit majoritatea ideilor pentru această carte. Ar fi putut să le aibă în vreo călătorie, dar… hello, a fost pandemie.”, după cum reiese de pe coperta 2 a cărții, ilustrată la 5 mâini, de „Cei 5 Petrindeni, care, cu mare, cu mic, desenează în fiecare zi câte-un pic!”. Colaborarea cu Vali Petrindean, în toate volumele sale, are ca scop o completare necesară a textului cu imaginea, pentru că în literatura pentru copii ilustrațiile au cam aceeași importanță ca și textul, iar Vali Petrindean este un foarte bun ilustrator. De exemplu, în volum găsim poezia Atât, alcătuită dintr-un distih: „Un băiat de sticlă/ Și-a cumpărat biclă”. Ilustrația arată niște cioburi, o bicicletă și un copac. Asemenea unei opere literare veritabile, textul nu spune, ci sugerează, la fel cum face și imaginea. Deși ideea e tristă, în esența ei, copilul conștientizează gravitatea, fără a trece în registrul tragicului, nici ca imagine, nici ca atmosferă, nici ca limbaj. Tocmai acesta din urmă, limbajul, este una dintre piesele de rezistență ale volumului. Cuvintele împrumutate din engleză, „breakfast”, „totally uncool”, „honeybunny”, „Gingerbread Man”, „spoiler” „DVD”, „happy end”, dacă le iau doar pe cele din primele 20 de pagini, nu fac altceva decât să oglindească exprimarea atât de familiară copilului zilelor noastre. Generațiile X, Y, Z sau Alfa au nevoie, exact ca și copilul sfârșitului de secol XIX, din vremea lui Creangă sau copilul dintotdeauna, de o lume ce să li se pară familiară, în care să se poată ușor identifica fie cu eroul, fie cu antieroul. Despre modul în care acest lucru se realizează în basme sau proză, de-a lungul timpului, s-a vorbit mai mult. Despre nevoia de evadare în lumea fără granițe de pe celălalt tărâm, unde Prâslea învinge sau îmblânzește balauri, vorbesc nu numai teoreticieni ai literaturii, dar și psihologi sau puericultori, mai ales în ultimii ani, când se pune tot mai acut problema dezvoltării inteligenței emoționale. Prin poezia lui Carmen Tiderle, însă, universul miniaturalului se reconfigurează după accepțiunea copilului de azi, fără eroii și antieroii consacrați, și accentul nu mai cade pe latura formativă a mesajului (pe care n-o putem, nicidecum, exclude), ci pe plăcerea rostirii, pe jocul cu limbajul, pe naturalețea exprimării tuturor sentimentelor. Cred că autoarea are în vedere exact ceea ce-și propune și didactica modernă, și anume formarea „lecturii pentru înțelegere”.

Atât literatura școlară sau didactică, propunătoare a unor modele normative, cât și literatura „de plăcere”, propun, pe căi alternative sau complementare, spații de consacrare a literaturii pentru copii, în egală măsură legitime ca modalități de succes în învățarea „lecturii”. Literatura didactică e bazată pe modelul învățării fonematice și orientată mai ales pe restituirea mesajului. Literatura artistică (și am în vedere ceea ce citesc copiii „de plăcere”, a nu se înțelege că cea didactică e lipsită de latura artistică, dar acesta e termenul folosit de teoreticienii literaturii pentru copii) e, de obicei, întemeiată pe modelul învățării globale și pe comunicarea pragmatică, fiind orientată pe efecte la receptare și vizând capacitatea de răspuns a lectorului real. (Rogojinaru A., O introducere în literatura pentru copii, Editura Oscarprint, București, 1999, pp. 143-144)

De aceea, poeziile lui Carmen Tiderle pot fi încadrate în literatura artistică. Citindu-le, copilul nu simte că trebuie să caute „ce vrea să spună autorul”, dar nici nu e direcționat explicit înspre mesaj, astfel demersul său lectorial devine unul complex, fără să resimtă apăsarea căutării sensului. Cei mai cool părinți aduce în fața micului cititor o dorință pe care fiecare copil o are: „Mateiaș din Mehedinți/ Are cei mai cool părinți./ Nu îl pun să spele vase,/ Să citească, nici atât,/ Nu-l îmbracă-n haine groase,/ Nici nu-i pun fular la gât./ Când se-ntorc de la ședință/ (Deși au cu prisosință/ Motive să-l pedepsească)/ Îi zic «Pune-ți o dorință!»/ Și sar să i-o-ndeplinească./ Îi permit, el abuzează/ De acel cuvânt cu «f»,/ Să se culce nu-l forțează/ Dacă el nu are chef./ E de-ajuns să vrea, și poate/ Să vadă și-un film, și-un meci…// Ei au un metru jumătate,/ El, 2 metri, 40.” Ritmul alert și rimele jucăușe cuprind versuri ce-l atrag pe micul cititor, îi satisfac nevoia de libertate prin micul Mateiaș, dar îi pun pe gânduri și pe adulți. Mateiaș crește și își depășește părinții tocmai prin libertatea de-a experimenta, de a greși, de a eșua, libertate pe care părintele „modern”, care știe tot și e expert în parenting, uită că trebuie să o permită, dacă vrea un copil adaptat vremurilor. Din frica de eșec și din dorința de a proteja copilul, părintele modern uită să îi dea responsabilități, să îl lase și singur, să bâjbâie, să ezite, și din acest motiv „Mateiaș” nu știe ce are de făcut când ajunge „mare”. Această didactică inversă o întâlnim și în textul Rebelzebut, în care părinții draci îi îndeamnă pe drăcușori la tot ceea ce copilului în viața reală nu îi este permis, dar drăcușorii, asemenea copiilor, sunt inobedienți, și „De-aia pân’ la vârsta-adultă/ Dracii se poartă frumos.”

Într-o discuție asupra literarității literaturii pentru copii, Mircea Breaz (Literatura pentru copii, Repere teoretice și metodologice, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2013, p. 94) susține că aceasta, asemenea literaturii în general, ține mai curând de o stilistică „atențională”, decât de o stilistică „intențională”, în vreme ce discursivitatea generală a vorbirii comune, înțelegând stilul ca variantă expresivă a limbii literare standard, ține mai degrabă de o stilistică „intențională”, decât de o stilistică „atențională”. Acest lucru se remarcă, în mod evident, în poezia lui Carmen Tiderle, de literaritatea căreia nu ne putem îndoi nicio clipă, dacă suntem de acord cu premizele lui M. Breaz.

Dacă ne uităm puțin, din punct de vedere al tematicilor abordate, vedem că autoarea intră în dialog cu unii scriitori. Creangă, ale cărui povești, se pare, au stat la baza descoperirii dorinței de a scrie literatură pentru copii, după cum recunoaște în interviurile date, beneficiază în acest volum de vreo patru texte care trimit înspre opera sa, fiecare dintr-un alt registru și având un șarm aparte. Plecând de la Punguța cu doi bani, de exemplu, într-una dintre poezii, O noapte ca-n povești, îi împacă pe moș și pe babă, terminând textul cu multă subversivitate: „Și-a fost o noapte ca-n povești/ În satul ăsta… Humulești”; în alta, Oaia cu trei miei, o oaie se simte discriminată și i se plânge direct autorului Ion Creangă, acuzându-l și amenințându-l că îl dă în judecată: „De ce mă discriminezi?/ Te dau azi în judecată!/ Ce?! Doar caprele au iezi?!/ Mieii mei nu-s frumușei?!/ Nu le-am oferit de toate?!/ N-ar fi meritat și ei/ Niște imortalitate?”, iar ursul e din nou păcălit în Ursul și vulpea 2: „Cum, mă, să-mi cadă păr din blană?!/ După ce că nu am coadă/ Să fiu și chel ca o castană?”. Întrebarea firească a oricărui părinte cititor al acestor versuri este „Ce învață copilul meu de aici?”, iar Carmen Tiderle îi răspunde, cred eu, în fiecare text din acest volum: învață că poezia e amuzantă, că e plăcut să citești și e și distractiv. Șotiile, cuvintele și situațiile pline de umor din carte nu sunt noutăți pentru cel mic, nou e să citească despre ele și, poate, nou e să mai vrea și altele. „Învățătura” nu e evidentă și nici imediată, poate, dar plăcerea lecturii, da! Iar literatura pentru copii are ca deziderat acest aspect.

Nici Bolintineanu nu scapă neatins. Poezia despre Ștefan, când încă nu era Mare, e amuzantă nu numai prin subiectul său, ci și prin jocul de limbaj. Ștefan cel Mare și Turkey vorbește despre copilul Ștefan, care „nu mai ieșea nici să se joace/ De teamă ca Turkey să nu-l atace/ (Căci Turkey era numele curcii,/ Și, nu, n-avea legătură cu turcii.)” Mama, e și aici severă: „S-a dus la mama lui și i-a zis: «Mamă!»/ Dar ea nici n-a vrut să audă/ (Fiindcă era dură, nu fiindcă era crudă)/ «Nu mă privește!», a zis ea, «Te descurci!/ Or fi ele multe, dar sunt niște curci!»”, prin urmare, prima reușită avută în copilărie, împotriva curcilor, a fost „Prima victorie a lui Ștefan cel Mare”.

Hipopotamul, oaia, păianjenul, pisicile, câinii, viermii, râmele, șoarecii, hiena, păsările, cocoșul, lupul, mieii, ursul, motanul sunt doar câteva elemente ale fabulelor fără morală scrise de Carmen Tiderle. „Personajele” seamănă izbitor cu copilul nemulțumit, vesel, fericit sau trist, răsfățat sau răzvrătit sau părintele orgolios, atent, ocupat sau implicat, empatic sau neatent, dar nu ne „învață”, și nici nu există o „morală”, implicită sau explicită, dacă ne gândim la definiția clasică a fabulei. Carme Tiderle se rezumă la a constata și a reda, cu jovialitate și firesc, niște situații extrem de „nefirești”. Venită din sfera publicității, autoarea are acea deprindere de a transmite multe prin cuvinte puține, iar desenele familiei Petrindean (în acest volum), întregesc armonios și deschid, totodată, interpretarea. Nu rămân neatinse nici anumite comportamente specific copilărești, cum e să faci nazuri la masă, gelozia dintre frați sau pânditul lui Moș Crăciun.

Fiecare poezie în parte e ironică, parodică, subversivă, ludică, jucăușă, tragică, sensibilă, explicită și absconsă în același timp sau alternativ, iar nivelul de suprafață pe care îl percepe copilul și care îi provoacă plăcere, e completat firesc de un substrat plin de semnificații, astfel încât nu putem decât să bănuim că, dincolo de educația estetică ce o face copiilor, poezia lui Carmen Tiderle are în vedere și plăcerea cu care adultul, pus în situația de a citi copilului sau de a da unele explicații, pentru că cel mic nu știe unde e Buckhingham, Trafalgar Square sau Place de la Concorde, rămâne adâncit în universul miniatural plin de neprevăzuturi al poeziei, și nu se mai oprește până nu află Cum să ajungi în Guinness Book, adică ajunge la finalul volumului.

Nu lipsesc nici textele adresate explicit, cred eu, adulților, cum ar fi, Mamă de zmeu sau Testul și extraterestrul, Crima din cartea de poezie sau Oaia Shania, care se împletesc armonios cu restul volumului și, chiar și după lectură, îl țin captiv pe cititor în Fabrica de lipici: „Cu clasa acum un an/ Am vizitat fabrica de lipici./ Și a fost atât de fun/ Că și-acum suntem tot aici.” Un astfel de demers, care să capteze adultul, asigură un succes garantat unui volum de poezie dedicat copiilor. Toți cei care vând produse destinate lor știu că, dincolo de cel mic, e un adult care trebuie convins că e nevoie de produsul său, iar cărțile de poezie scrise de Carmen Tiderle, au, cu siguranță, acest „lipici”.

Limbajul poznaș, atipic, subiectele necanonice, unele chiar incomode nu îi asigură, evident, apreciere unanimă, dar, până la urmă e vorba de literatură, chiar dacă e ea pentru copii și nu trebuie să placă tuturor. Până să intre în manuale, va mai dura, dar știu că intrarea în clasă și-a făcut-o deja, textele sale sunt abordate în diferite ateliere și gustate de cititori, pentru că a scrie pentru copii nu înseamnă o renunţare la exigenţele esteticului, ci o sensibilizare a micilor ascultători prin intermediul forţei expresive a limbajului, care poate fi artistic și dacă e plin de „englezisme”.

Rolul hotărâtor în dezvoltarea sensibilităţii artistice a copiilor îl joacă toți cei ce-l îndeamnă pe cel mic la lectură, părinţii, bunicii, cadrele didactice, bibliotecarii, ce trebuie să aleagă opere accesibile vârstei, prin care să cultive gustul estetic al copiilor, discernământul critic, să realizeze educaţia intelectuală, estetică şi morală, iar volumele lui Carmen Tiderle mi se pare că nu fac altceva decât să intensifice lupta împotriva clișeelor, într-un mod plăcut și subtil.

_____

*Carmen Tiderle, Fabrica de lipici, și alte poezii pentru copii mari și mici, Editura Humanitas Junior, București, 2020

*

Romana PANTEA

Povestiri de pe Calea Moșilor. Nicio grefă magică

Povestirile Adinei Popescu nu sunt doar pentru copii. Recitindu-le recent, am retrăit același sentiment de apartenență istorică și etică la un timp comun. Istoria mare (comunismul anilor ’80 și începutul perioadei de tranziție) și istoria mică (a familiei Adinei) se întâlnesc atât pe Calea Moșilor, cât și în ființele noastre traversate de experiențe și emoții similare. Tocmai de aceea, scriind acum despre ,,Povestiri de pe Calea Moșilor” (ediția 2019, de la YoungArt) e ca și când aș debloca în mine timpul pierdut și câștigat al copilăriei. Cele 24 de povestiri sunt tot atâtea chipuri ale memoriei mele, care stăteau întoarse spre un perete ce părea că le-a absorbit în răceala lui. Povestirile acestea au adus în lumină stări, oameni, imagini și cuvinte care s-au amestecat cu lumea cărții și m-au dezmorțit.,,Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte-emoție. Volumul cuprinde întâmplări trăite de autoare, din grădiniță, până la final de gimnaziu. Întâmplări, și nu aventuri, pentru că Adina Popescu rămâne ancorată într-un realism sagace care nu tolerează dimensiunea magică. Personajul-narator Adina trăiește viața adevărată ca pe singurul univers posibil. Aspectul memorialistic al cărții îi conferă autenticitate și legitimitate în timp. De aceea, cartea nu poate fi citită doar cu inocența vârstei copilăriei, ca o poveste cu fante miraculoase, ci cu ochii larg deschiși către o realitate compactată.

Cred că literatura pentru copii conține cel puțin două straturi de realitate care interferează și se condiționează reciproc: într-un prim strat ea se adresează copiilor prin tematică, limbaj și abordare, dar, în stratul de adâncime, ea este dublată de înțelesuri accesibile adultului; așa că, pe de o parte, ea delectează, formează gustul estetic și trezește dragostea de cărți copiilor, iar, pe de altă parte, pune pe gânduri și provoacă la reflecție cititorul adult. Dubla perspectivă și intenție a scrierilor (nu doar) pentru copii este uneori evidentă, alteori mai estompată. În cazul povestirilor Adinei Popescu, realismul anilor ’80-’90, reflectat prin ochii fetiței, are deopotrivă doza de ludic și inocență (întreținute mai ales de relația Adinei cu Anton-tatăl), dar și o proporție considerabilă de lucruri serioase, care îi dor chiar și pe oamenii mari. Când fetița Adina iese din lumea fericită, perfect protejată de Anton, ea intră într-una vulnerabilă, în care descoperă cinismul, boala, teama, aroganța, lașitatea, abuzul și minciuna. Profesori absurzi, colegi malițioși, prieteni falși, adulți imposibili, toți intră în contradicție cu lumea lui Anton, care va rămâne paradisul niciodată pierdut. Oricât de triste ar fi unele zile, fetița se vindecă repede în drumul spre casă pe Calea Moșilor. O bomboană cubaneză de mentă și gândul la Anton reînvie în ea un cântec vesel, pe care îl aplică în chip de pansament peste orice rană.

Întâmplările din volum culisează fin între două epoci (înainte și după Revoluție), care chiar dacă au fundamente diferite (totalitarismul vs. democrația), în imaginarul fetiței ele sunt fluide și se manifestă ingenuu în același spațiu. Chiar Anton o ajută să se mențină în acel spațiu utopic, o lasă pe Adina captivă în Fantazia. Așadar, întâlnim, pe de o parte, imaginea gri a dezvoltării urbane socialiste: cu șantiere de blocuri, biserici mutate, tovarășe educatoare/ învățătoare, șoimi și pionieri, pene de curent, discuții interzise despre Nicolae Ceaușescu, jocuri în fața blocului, filme istorice ale lui Sergiu Nicolaescu sau ședințe de cumpărături în magazine cu produse unice – de exemplu, doar treningul albastru ș.a. Iar, pe de altă parte, narațiunea se deschide treptat și cuprinde transformările de după revoluția din ’89:  dezinvoltură adolescentină, firme luminoase, petreceri cu muzică la combină – de la Lambada la rock, plecări în străinătate, Quick/ Coca Cola, interfoane, sonerii up-datate, salturi în timp la referințe actuale, precum Mega Image sau Facebook. Întâmplările se desfășoară într-un timp elastic, iar povestirile au o coerență internă exigent gestionată, chiar dacă par incidentale.

Narațiunea subiectivizată emană căldură, candoare, blândețe și bunătate, deoarece personajul-narator Adina privește lumea cu înțelegere și acceptare, chiar dacă se comportă uneori ca o ,,fetiță fantastică”. În substratul textelor recunoaștem o armonie familială care ține legat întregul univers al supereroinei. Ea „își permite”, cu un asemenea tată-prieten de joacă precum Anton, să cutreiere neînfricată lumea copilăriei și a adolescenței timpurii. Pe alocuri, ca de nicăieri, mijește printre rânduri elogiul tatălui Anton și nesfârșita compasiune pentru mama Doina tot timpul obosită.

 „Povestiri de pe Calea Moșilor” este, în primul rând, cartea copilăriei noastre, a șoimilor patriei care așteptau cu emoție ziua în care să devină pionieri. Apelând la imaginarul nostru comun, cartea plonjează într-o istorie pe înțelesul tuturor, dar, în același timp, relatarea întâmplărilor este cuceritoare și pentru copiii de azi. Nicio lecție cu forța, nicio grefă magică nepotrivită, nicio dulcegărie stilistică menită să păcălească cititorul. Tonul cărții este constant, plăcut, suav, totul este așezat la locul potrivit. O scriitură onestă cu sine și cu timpul, o voce narativă dublu asumată: cu subiectivitatea copilului de atunci și cu obiectivitatea adultului de acum.  

Personajele cărții sunt copii și adolescenți, de la școală sau de pe stradă, care marchează, într-un fel sau altul, viața socială și emoțională a personajului-narator Adina: mama Cameliei Popuțan, care trezește frica fetei (deoarece băuse sucul Cameliei), Miruna, care oripilează prin gestul ei de a mângâia un șoarece-șobolan, Barbu Marilena, Dan Roacherul, Elena Grozavu sau Filimon Paul, care trezesc un amestec de senzații și sentimente tradus prin: am înțeles că poți muri de cald chiar și fără termoficare. (p. 219) Deasupra tuturor personajelor tronează Anton. Un maha-tată bun și jucăuș, o prezență discretă, dar esențială în ingineria subtilă a volumului. Unele personaje trec dintr-o povestire în alta, nu există o cronologie previzibilă, iar Adina răzbate prin toate greutățile ca lider de grup, cu lacrimi mereu ascunse. Puține personaje știu ce se ascunde în sufletul Adinei, pentru că ea se impune prin autonomie și (auto)ironie, știe să se uite urât, se bate cu băieții, vorbește cu franchețe și rezolvă probleme. Totuși, există o umbră care o însoțește pe Adina, o absență prezentă în lumea ei, o nesiguranță și o fragilitate pe care nu le dezvăluie nimănui. Poate pentru că toate acestea ar plasa cartea într-o zonă care nu ar mai fi ,,pentru copii”, iar credința salvatoare a autoarei este că vom trăi o mie de ani în lumea noastră mică.

„Povestiri de pe Calea Moșilor” este o autobiografie ușor ficționalizată, din care nu lipsesc secvențele tragicomice: aventuri din excursia cu clasa, practica la tricotat cu degetele boante, întâmplări hazlii cu o hartă care cade în cap unui elev, episoade nesfârșite de bullying, uitatul în clasă pe gaura cheii după o așa-zisă grevă, vuietul pauzelor, petreceri cu mult-râvnitele aperitive (cu maioneză) din apartamentele înghesuite, desene suprarealiste ale Nicoletei Vulpe, portrete carnavalești ale unor colegi sau profesori.

Este o carte care merită citită de copii și de adulți. Lectura este ușoară, prietenoasă, și chiar dacă povestirile par rupte din biografia copilului/ elevului universal, ele sunt străbătute, totuși, de un fior unic, neobișnuit și au final neașteptat. „Povestiri de pe Calea Moșilor” are, pe de altă parte, aspectul unui document de epocă, acea metaficțiune istoriografică în care evenimentul/ faptul istoric este aluziv și voalat de farmecul și suplețea stilului. Scrisul este limpede, iar atunci când mai intervine supratextual vocea narativă a prezentului, ea este lucidă și tandră, mai degrabă decât nostalgică și apăsătoare.

Știu că Adina Popescu face parte dintr-un proiect de promovare a literaturii (nu doar pentru copii) în școli. La aceste întâlniri se inițiază dialoguri deschise și plăcute cu elevii și profesorii. Nu știu dacă, în viitorul apropiat sau îndepărtat, Adina Popescu va păși în școala noastră (noi ne dorim foarte mult să vină și poate ne aude), dar eu aș întreba-o (deși știu că nu se prea face, pentru că este imposibil de știut ce a vrut să spună autorul; dar dacă el nu mai este doar „o statuie”, ci o ființă vie, atunci, de ce nu?): Adina Popescu, ce ai vrut să spui cu eu am fost șefa clasei până într-a VIII-a, după care n-am mai fost nimic?

_____

*Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moșilor, Editura YoungArt, București, 2019

*

Valentin COVACIU

Curioasele dealuri unde s-a pitulat diavolul istovit de plictisitoarele veri dinaintea erei CartoonNetwork*

În Gersa (I, II și III) Dan, fratele Rățoi mai mare din cuplul „Ucudane!”, învață de la mezin limbajul poetic al plictiselii și limba pragmatică a eschivării (păsăreasca) de la eroul periferic al spațiului rural. Plictisul vine ca o emanație demonică metapolitică, la sfârșitul penultimului deceniu al mileniului trecut, când izolarea geografică și socială transformă începutul vacanței de vară într-o istovitoare muncă de așteptare. Până în ziua izbăvirii, când Ucu a decretat: „Plictiseala e foarte vicleană”, frații Rățoi fentează zilele și săptămânile cu ajutorul imaginației.                                                                                                                          

Cu adevărat provocatoare pentru Ucudane este doar supraproducția de fasole verde, întâi pentru că monotonia meniului zilnic – zamă de păstăi toată ziua, din răsărit în asfințit, duce plictiseala „galbenă și moale” la limita suportabilului, apoi, totuși, câtă zamă poate să mănânce un singur copil într-o singură zi – „Musai să mâncați zama asta, o să vă liiiiiiiiiingeți pe degete, nu alta!”.                                                                                                       

Dumnezeu și diavolul par să-și fi pierdut atributele de atotauzitori și atotvigilenți. În sfârșitul de eră al copilăriei în Gersa, cea ascunsă de dealuri la marginea hărții, potențialul de ființă atotauzitoare și atotvigilentă este păstrat doar de autoritatea politică. Nu merită să crezi că ai șansa de a te afla în afara ariei de manifestare a atributelor de control ale partidului nici la priveghi, nici în vârful dealului, nici în copacul din vârful dealului. E mai la îndemână să-ți înjuri și pocnești consăteanul decât să scapi o vorbă de ocară la adresa autorității politice. „Părinte, se pare că nici aici nu prindem bulgarii (…) Muma lui de Ceașcă și cine l-o mai făcut azi și mâini (…) Taci, mă nebunule, a zis vocea pițigăiată, taci!” Propaganda și vicleana plictiseală alungă diavolul în anonimat.

Nici transmisiunile de pe terenurile îngerilor nu sunt la îndemână. Semnalul poate fi interceptat doar din străinătate, dar și acela, chiar cu strădanii supraomenești, cu preotul satului urcat lângă antenă în copac, tot nu poate fi captat. E nevoie de dealuri mai înalte pentru ca sătenii să poată urmări bătăliile îngerilor de la Cupa Mondială.

Răul e insinuant ca figurile de stil debordante ale lui Ucu și se manifestă ca șuturile neanunțate ale lui Dan, direct în paginile manualelor și în tablourile agățate pe pereții școlii din sat. Nici măcar Voichița nu te poate salva, ba, mai rău, te ademenește să „păcătuiești” politic și te bagă în bucluc.

„Promite-mi că nu o să se mai întâmple.

Dar ce-am făcut? am zis. Doar m-am jucat.

Cu lucrurile astea nu-i de joacă, mi-a zis și tata. Nu avem voie – nici tu, nici eu, nici altcineva – să facem glume sau să vorbim urât de Președinte sau de Partid, știi prea bine. (…)

Hai, jură pe roșu că nu o să mai faci una ca asta.”

Promisiunile jurate pe roșu se țin, în schimb supărarea mai și trece. „Am urât-o pe Voichița aproape patru zile”. La fel, și celelalte încercări ale plictisitoarei vacanțe de vară sunt depășite de Ucudane, înarmați cu „pităceață”. Personajele periferice social capătă rol central prin trafic de măiestrie – fizică și verbală (lingvistică), cealaltă monedă-forte a copilăriei fraților Rățoi fiind atenția, comercializată între copii, între copii și părinți, dar și între adulți.

Pe lângă fotbal, alt tip de joc care supraviețuiește generațiilor este „board game-ul” – ritualul de seară al familiei părintelui Rățoi. Un element care coagulează atât echipele părinte-copil din carte, dar care poate fi și o „lanternă” cu care părinții cititori își pot ajuta copiii preadolescenți să navigheze glosarul din Universul Gersa și să penduleze grațios între era pre-CartoonNetwork și era binge-watching.

Faptul că textul e adesea frugal în explicații, îl poate face dificil de parcurs pentru un copil de 10-11 ani. Pe de o parte pentru că unora dintre tinerii cititori le va fi greu să înțeleagă lumea în care trăiesc Dan și Ucu, pe de altă parte, uneori, vor fi puși în dificultate și de vocabular, însă acest aspect se poate dovedi un atu al cărții, devenind un bun prilej pentru conversații savuroase între părinți și foarte tinerii cititori. Nu consider necesar să facem paralele cu Ion Creangă, nici să menționez că volumul conține și un veritabil manual de Limba Păsărească.

„Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi” de Dan Coman este un excelent text de trecere de la lecturile copilăriei la literatura pentru tineri adulți și, mai ales – atât pentru copii, cât și pentru părinți –, se poate dovedi un podeț strașnic către poezia și proza contemporană autohtonă. 

__________

*Dan Coman, Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi, Editura Arthur, București, 2021

*

Cătălin STURZA

J.R.R. Tolkien în receptarea românească¹

O poveste fantasy, în sens clasic, urmează un anumit tipar general: un erou sau un grup de eroi trece printr-o serie de aventuri – quest-ul – iar acţiunile acestuia înclină balanţa dintre rău şi bine; forţele răului sunt copleşitoare, speranţa pare să fi dispărut din lume; cu atât mai mare este aşadar bucuria din final, când binele va triumfa asupra răului; cadrul unei asemenea aventuri este un univers secundar autonom construit din materia universului primar. Un scriitor atent de literatură fantasy va avea grijă de fiecare detaliu al noii lumi: istorie, geografie, popoare care o locuiesc, plante şi animale care alcătuiesc decorul. Şi, mai presus de toate, o mitologie de sine stătătoare, o poveste a originii acelei lumi. Mitologia nu include doar un panteon de zei şi de eroi; înseamnă, în cazul ficţiunilor mai complexe, o cosmogonie bine conturată şi o istorie a apariţiei fiinţelor gânditoare.

Modelul acestui gen literar, numit în mediile academice „high fantasy”, şi opera care ilustrează, în opinia celor mai mulţi critici, reuşita cea mai completă, de până în prezent, a genului este trilogia Stăpânul inelelor, a universitarului englez J.R.R. Tolkien. Una dintre cele mai bune descrieri a ceea ce ulterior vom numi „high fantasy” o găsim în eseul On Fairy-Stories, prezentat pentru prima oară de Tolkien la o conferinţă Andrew Lang la Universitatea St Andrews, din Scoţia. Eseul a fost publicat ulterior în mai multe ediţii: în „Essays presented to Charles Williams”, volum editat de C.S. Lewis în 1947; în „Tree and Leaf”, alături de povestirea „Lief by Niggle” în 1964 şi în „The Tolkien Reader”, în 1966.                             

Niggle, eroul din „Leaf by Niggle”, este un artist care pictează o pânză cu un mare copac, în spatele căruia se vede pădurea. Fiecare frunză este reprezentată în cele mai mici detalii, iar tabloul acaparează toată atenţia artistului, celelalte picturi sunt aruncate sau sunt adaptate pentru a se întâlni într-o singură viziune. Efortul lui Tolkien, care construieşte vreme de mai bine de patru decenii un univers ficţional coerent şi care îşi dedică, în timp, aproape toate povestirile, poemele şi creaţiile lingvistice Pământului de Mijloc, e destul de apropiat de cel al lui Niggle. Nu puţini sunt aceia care susţin că, mai mult decât basme pentru oameni mari, Stăpânul inelelor reprezintă, alături de Hobbitul şi de Silmarillion, „minuni ale filologiei veacului XX”, invenţii literare perfecte.                                                                                

On Fairy-Stories reconsideră o categorie literară exilată de adulţi şi chiar de filologi printre jucăriile copiilor: cea a basmelor sau a poveştilor cu zâne. Eseul dezvoltă câteva dintre temele esenţiale ale lui Tolkien: Creaţia şi Subcreaţia, construirea de lumi secundare în paginile unor opere de literatură, fantezia, sau „fantasy”-ul, ca împlinire într-un plan superior a artei, escapismul şi evadarea, vrăjirea şi suspendarea benevolă a neîncrederii, eucatastrofa, ca formă specifică a poveştilor cu zâne, în antiteză cu catastrofa, ca formă a tragediei antice. Trei sunt problemele fundamentale pe care le urmăreşte, pe parcursul eseului, J.R.R. Tolkien: care sunt originile poveştilor cu zâne?; sunt acestea destinate exclusiv copiilor?; şi, în sfârşit, care e sensul luptei dintre bine şi rău şi al deznodământului fericit, în care binele va învinge întotdeauna răul, din schema oricărei poveşti?  

Opera lui J.R.R. Tolkien a avut o influență foarte mare asupra literaturii fantasy din spațiul anglo-saxon din a doua jumătate a secolului al XX-lea și de la începutul secolului al XXI-lea, modelând genul high fantasy. Stăpânul inelelor este textul de referință pentru toți autorii și cititorii de literatură fantasy, fie că aceștia se revendică de la această operă, fie că se raportează critic la ea sau chiar o resping. Într-un top al celor mai bune romane ale secolului al XX-lea, realizată de prestigioasa publicație Times Literary Supplement, Stăpânul inelelor figurează printre primele 100 de romane, alături de Portocala mecanică de Anthony Burgess, De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger sau Împăratul muștelor de William Golding.

Nicolae Steinhardt: primul articol despre J.R.R. Tolkien în limba română

În spațiul românesc opera lui J.R.R. Tolkien a fost mai puțin cunoscută, cel puțin până recent, când ecranizarea trilogiei Stăpânul inelelor a stârnit interesul publicului din România. În cele ce urmează voi realiza o scurtă trecere în revistă a câtorva repere care țin de receptarea românească a operei lui J.R.R. Tolkien.                                                                                          

Primul articol în limba română dedicat lui J.R.R. Tolkien este semnat de scriitorul și monahul Nicolae Steinhardt. Convertit la creștinism în condițiile extreme ale temnițelor comuniste, Nicolae Steinhardt a practicat o analiză literară care este întemeiată, concomitent, atât pe o foarte solidă cultură filologică, pe un rafinat gust pentru valorile estetice, și pe moralitatea creștină. Pasionat de producțiile artistice subsumate conceptului de „paraliteratură” sau de „literatură fantastică”, Steinhardt s-a oprit și asupra operelor profesorului Tolkien. Asupra întrebării de la care pornește Steinhardt se vor opri, ulterior, și alți exegeți români ai operelor profesorului de la Oxford: cum se explică succesul foarte mare de care se bucurau, încă din anii 1960, scrierile profesorului Tolkien, în toată lumea? În eseul Universul copilăriei în literatura pentru adulți: cazul Tolkien², Steinhardt se referă la originalitatea și adâncimea „metodei literare” a profesorului: „Succesul său cu adevărat excepțional, tirajul record al edițiilor, «furia» stârnită de fenomenul Tolkien (au luat ființă cluburi de admiratori entuziaști, analoge celor pentru adorarea beatleșilor, vedetelor cinematografice, campionilor sportivi), declarațiile de totală subjugare ale unor personalități luminate se explică numai prin incontestabila originalitate (și adâncime! și justețe!) a metodei la care s-a recurs”.³                      

Metoda pe care o descrie Nicolae Steinhardt am putea să o numim „metoda mito-poetică”: „Meritul lui Tolkien este de a fi înțeles că unul din modurile cele mai îndemânatice și mai fericite de a capta mintea omului matur constă în a folosi nu atât conceptele și ideile, cât mai curând simbolurile, miturile și metaforele universului copilăriei”.⁴

Vocația esențială a lui J.R.R. Tolkien

În ceea ce privește abordările critice de substanță, în literatura română există un singur studiu monografic dedicat lui J.R.R. Tolkien. Acesta se intitulează Lumea lui J.R.R. Tolkien, și este semnat de filosoful și scriitorul Robert Lazu. Monografia, publicată deja în două ediții, are ca miză revelarea „vocației esențiale” a lui J.R.R. Tolkien, vocație în care se împletesc credința creștină și sursele istoriei antice și mitologiei nordice. Lucrarea discută pe larg despre religiile Lumii de Mijloc, despre antropologia și despre semnificațiile spirituale ale operei lui J.R.R. Tolkien, și despre sensurile creației Pământului de Mijloc. Iată un alt posibil răspuns la întrebarea „de ce ne plac poveștile lui Tolkien”, pe care o ridica mai devreme și Nicolae Steinhardt: „Oamenii nu pot trai fără povești «adevărate», fără mituri, fără texte sacre. Iată care ar fi, spus pe nerăsuflate, răspunsul nostru. În timp ce unora le va părea, neîndoielnic, prea simplist, altora le va părea ininteligibil. Explicațiile pe care le vom furniza, clarificându-l, ascund o altă afirmație care, probabil, va nedumeri toți cititorii: «țesuți» din poveşti, oamenii dau întâietate acelor autori care-i ajută, cât mai bine, să-și reamintească povestea esențială, camuflată în anonimitatea vieților lor cenușii. Acesta este, cu adevărat, secretul lui Tolkien (dacă a avut, într-adevăr, vreunul).”⁵                                                                                 

La întrebarea „de ce ne place Tolkien”, Robert Lazu schițează un răspuns mai elaborat: „Tehnica folosită în elaborarea poveștilor e binecunoscută. E vorba de compoziții literare stratificate, alcătuite din foarte multe povești și relatări, întinse pe durata mai multor epoci și ere, suscitând astfel interesul cititorului căruia îi este menținută trează atenția prin încrengătura fabuloasă de istorii care se ascunde în spatele celor deja cunoscute.”                   

Un alt „secret” ține de profunzimea personajelor lui Tolkien și de bogăția simbolică a poveștii: „Pe lângă stratificarea de mare amploare a legendelor, întâlnim, deopotrivă, o copleșitoare deschidere a fiecărui personaj, obiect sau loc din poveste către multiple substraturi bogate în detalii, explicații, și, desigur, în povești încă mai vechi și mai ample decât cele deja știute. Totul pare a face parte dintr-un uriaș «arbore al poveștilor», fiecare întâmplare, istorie sau personaj avându-și propria sa lamură.”

În sfârșit, un al treilea „secret” este veridicitatea; iată ce înțelege exegetul prin acest termen: „Dincolo de toată această călătorie imaginară în care cititorul este captivat, se află un element-cheie, esențial, care dă seama de puterea fascinatorie a scrierilor tolkieniene: veridicitatea lor totală. Citindu-l, ai sentimentul puternic că participi la o realitate, extrem de vie, care mustește de viață și sens.”⁶

Credință și imaginație – o serie de perspective teologice

Un alt reper bibliografic semnificativ este volumul J.R.R. Tolkien. Credință și Imaginație, coordonat de Virgil Nemoianu și Robert Lazu. Culegerea se bucură de participarea internațională a unor importanți exegeți ai operelor lui J.R.R. Tolkien precum Joseph Pearce (Aquinas College, UK/USA), Bradley Birzer (Hillsdale College, USA), Stratford Caldecott (Oxford, UK) și Christopher Garbowski (Universitatea Maria Curie-Skłodowskiej, Polonia).

În prefața volumului, intitulată Marele Tolkien, profesorul Virgil Nemoianu vorbește despre implicațiile teologice ale mitologiei lui Tolkien: „Mitologia creată – sau «descoperită», după cum prefera el – conținea numeroase implicații teologice augustiniene. Una dintre cele mai importante contribuții teologice ale Sf. Augustin (și au existat numeroase asemenea contribuții!) a fost consfințirea viziunii lui Platon despre două tărâmuri: Împărăția Cerească desăvârșită și copia sa coruptă. Pentru Platon, însă, cele două lumi nu se întâlneau decât în împrejurări foarte rare și mistice. Pentru Sf. Augustin, cele două cetăți, a lui Dumnezeu și a Omului, nu puteau fi separate cu ușurință într-un dualism strict sau printr-o opoziție profundă. «Într-adevăr», scria Sf. Augustin, «cele două cetăți sunt legate una de alta în această lume și vor rămâne amestecate până ce ultima judecată le va despărți.» Creștinii viețuiesc în Cetatea Omului, dar trec prin această lume asemenea unor pelerini, ca și niște cetățeni ai Cetății lui Dumnezeu. Dragostea separă cele două cetăți, adică o înțelegere corectă a naturii și a însemnătății dragostei la fel ca una îngâmfată și eronată desparte această lume de cea viitoare. «Două cetăți s-au ivit prin două feluri de dragoste: cetatea prematură – prin dragostea de sine, mergând până la disprețuirea lui Dumnezeu, respectiv cea cerească – prin dragostea de Dumnezeu, mergând până la disprețuirea de sine”, susținea Sf. Augustin. «Într-un cuvânt, cea dintâi se preamărește în ea însăși, iar cea de-a doua – în Dumnezeu.”⁷                               

Profesorul Virgil Nemoianu arată, în aceeași prefață, că textele lui Tolkien sunt complexe și multistratificate, și că el însuși a realizat, treptat, că „dincolo de suprafaţa atât de colorată se aflau adâncimi pe care observatorii le descoperă treptat”. Există, astfel, un prim strat al mitologicului, inspirat de legendele popoarelor nordice și de mitologiile Antichității; apoi urmează un nivel alegoric, care ar putea cuprinde și unele conotații despre politică și Putere și din care se desprinde o filosofie a istoriei; iar dedesubt cititorul atent poate distinge „un nivel spiritual, etic, în esenţă «religios»”⁸.                                             

În același volum, Robert Lazu încearcă o analiză mito-critică sau mito-simbolică a operei lui J.R.R. Tolkien. „Puternic polarizat între forțele Binelui și Răului, Pământul de Mijloc cuprinde atât cetăți ale luminii, cât și bastioane ale Întunericului”, scrie Robert Lazu. „Fără a fi dualistă, viziunea lui Tolkien se nutrește din realismul biblic al Vechiului și Noului Testament, care evidențiază dramatismul istoriei umane marcate de căderea în păcat a primilor oameni. Astfel, dintre creaturile zămislite de Iluvatar – Zeul suprem –, de la bun început s-a remarcat prin mândria sa nechibzuită acea creatură care-l întruchipează pe Satan: Melkor. Dornic să creeze el însuși o muzică zămislitoare de noi lumi superioare celei făcute de Dumnezeu, el va refuza să accepte că nu poate fi cu adevărat Creator decât Cel Unic, al cărui cuvânt – Eä – pe toate le-a adus la viață din nimic și le susține de-a pururi ființarea. După ce sunt demascate intențiile sale, Melkor – numit de elfi Morgoth – se retrage din lumea zeilor, stabilindu-se în Arda până ce va fi alungat definitiv dincolo de marginile lumii. Prezența sa malefică duce însă la coalizarea tuturor forțelor care s-au lăsat fascinate de puterea distructivă a inamicului. Conduse de câțiva dintre «generalii» săi, aceste forțe întunecate vor crea cele mai înfiorătoare locuri cunoscute vreodată în Arda: Angband, Angmar și Mordor.”⁹

Motivele mitologice recurente

Robert Lazu identifică câteva motive cu o reprezentare puternică, în textura romanelor lui Tolkien, motive care se regăsesc în toate marile religii și tradiții spirituale ale omenirii. Astfel, o categorie aparte de imagini cu caracter simbolic este cea dedicată traseelor mistagogice sau inițiatice parcurse de personajele principale. Simbolismul cu caracter inițiatic este ghidat, arată exegetul, de un principiu fundamental: „Trecând prin anumite experiențe-limită, eroul dobândește un statut ontologic «sacru», net diferit față de cel «profan», specific ființelor umane obișnuite. Cu alte cuvinte, «inițiatul» dobândește o condiție umană transmutată, care îi permite victoria finală asupra forțelor ostile, oricare vor fi acestea.”¹⁰         

Prima treaptă inițiatică îi cere eroului să treacă prin „burta balaurului”. „Privite din perspectiva ritualului înghițirii de către monstru, poveștile lui J.R.R. Tolkien ne apar ca adevărate epopei inițiatice, ce prezintă adesea înfruntarea balaurului cu lux de amănunte.”¹¹ Toți eroii, arată Robert Lazu, trec prin parcursuri inițiatice: „Aragorn «Regele Ascuns» va trece împreună cu elful Legolas și gnomul Gimli prin proba întunericului străbătând terifiantele «căi ale morților» de sub Muntele Bântuit, după ce au străbătut alături de membrii Frăției Inelului tunelurile regatului subteran al gnomilor, Moria. Frodo Baggins, alături de Sam, Merry și Pippin, traversează Pădurea Bătrână, descrisă de Tolkien întocmai ca o făptură uriașă ce pare că vrea să-i înghită pe micii viteji.”¹²                                                                            

O a doua treaptă este reprezentată de „moartea ritualică și învierea mistică”. Conform lui Mircea Eliade, acest episod pe care îl putem numi de tip baptismal presupune că omul vechi moare prin cufundare în apă și dă naștere unei ființe noi, regenerate. Robert Lazu identifică acest simbolism într-un episod celebru din romanul Stăpânul Inelelor – cel în care Gandalf se confruntă cu un balrog, cu un „demon al terorii” pe podul Khazad-Dum, în apropierea ieșirii din labirintul subteran al Moriei. „În mod vizibil, atât botezul – simbolizat de străbaterea unei ape adânci și reci [de către Gandalf, după ce acesta reușește să învingă balrogul, și trece apoi prin moarte, n.m.], cât și elementele sale constitutive, moartea și învierea rituală, sunt prezente în episodul confruntării lui Gandalf cu balrogul. Toate acestea, departe de a fi încifrate în mod conștient de autor în narațiune, prezintă o dimensiune simbolică implicită.”¹³                        

Robert Lazu se mai întreabă dacă prezența acestor motive este explicită și intenționată, sau dacă ea este implicită: „Constatând toate aceste prezențe discrete, implicite, ale anumitor imagini și simboluri în opera lui J.R.R. Tolkien, suntem nevoiți să ne întrebăm din nou cum au ajuns acolo, oarecum independent față de voința scriitorului. (…) Întrebarea crucială este aceasta: cum poate fi explicată prezența în scrierile anumitor autori – cum ar fi J.R.R. Tolkien – a unor motive de origine mitologică de care ei înșiși nu sunt conștienți? De unde provin motivele de origine iraniană (dezvăluite de Culianu) din «Moara cu noroc» a lui Slavici? Dar simbolismul mistic al insulei din nuvelele fantastice ale lui Eminescu? Dar motivul sacru al scării din operele lui Julien Green? Sau simbolismul ritualului înghițirii de către balaur or cel baptismal din poveștile lui Tolkien?”¹⁴                                                                                              

Răspunsul pe care îl dă Robert Lazu, pe urmele unor filosofi precum Platon și Aristotel, a Sfinților Părinți și a Doctorilor Bisericii, și a unor istorici ai religiilor precum Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, ține de natura fundamentală a mitului și de semnificațiile extrem de adânci pe care mitul le are pentru ființele omenești din toate timpurile: „existând o continuitate de profunzime, la nivelul naturii universale, a tuturor persoanelor de ieri și de azi, există posibilitatea certă ca vechi motive simbolice să fie transmise, inconștient, din cele mai vechi timpuri până în inima tehnocrată a (post)modernității.”¹⁵ Exegetul arată că „structura cea mai profundă a sufletului și a minții oricărui om este mitul”, iar, în sens alegoric, „«scheletul» sau, poate mai fericit spus, «sistemul nostru sanguin» îl reprezintă istoria sacră.”¹⁶                  

Creatorii autentici, precum J.R.R. Tolkien, revelează, prin mit, adevărul ascuns despre istoria noastră adevărată: „Așa se explică faptul că, aprinși de focul creației, când scotocim în propriile suflete în căutare de noi sensuri și formule alchimice, alături de J.R.R. Tolkien sau de oricare alt creator autentic, întâlnim mitul – Marea Poveste –, care nu e nimic altceva decât istoria noastră cea adevărată, istoria noastră de făpturi destinate veșniciei.”                                    

Filosoful și teologul Robert Lazu este cunoscut și pentru contribuția sa la elaborarea unei antologii de studii dedicate operei lui J.R.R. Tolkien: Light Beyond All Shadow. Religious Experience in Tolkien’s Work (Fairleigh Dickinson University Press, 2011), lucrare coordonată de istoricul Paul E. Kerry și de scriitoarea Sandra Miesel. Studiul semnat de Robert Lazu în cadrul antologiei, The Fantastic Secret of Tolkien’sFairy-Tales. Literature & Jesuit Spiritual Exercises, urmărește modul în care J.R.R. Tolkien propune cititorilor o versiune secularizată a exercițiilor spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola. Astfel, apelul la imaginația celor ce participă la aventurile eroilor lui Tolkien este un catalizator pentru interiorizarea eroismului creștin fundamentat pe valorile carității, milostivirii și umilinței.         

După ce, în 2006, o sinteză a studiilor sale fost expusă în cadrul prestigioasei Oxford Tolkien Conference, Robert Lazu și-a prezentat o parte dintre aceste idei, alături de alți cititori avizați ai operelor lui J.R.R. Tolkien, în cele trei conferințe organizate până în prezent de Societatea Tolkien din România – în 2012, 2013 și 2014.

Enciclopedia lumii lui Tolkien

Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien, coordonată de Robert Lazu și elaborată împreună cu Mihaela Cernăuți-Gorodețchi, Györfi-Deák György, Ionuț Arghire, Eva Damian, Teodora Ghivirigă și Ștefana Vieru, reprezintă o colecție de articole care trec în revistă, pe larg, atât personajele-cheie ale Pământului de Mijloc, cât și sursele de inspirație ale profesorului de la Oxford.                                                                                                                    

Redau un scurt citat din capitolul intitulat Puterea fanteziei, semnat de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi. „Lumea vastă pe care o închipuie J.R.R. Tolkien în zecile de mii de pagini scrise, ani la rând, cu răbdare de furnică, este una impresionant de ordonată (deși ordinea riguroasă vine ceva mai târziu, scrierile diferite, au multe în comun, se înscriu într-o viziune coerentă, unitară). Voluptatea invenției disciplinate este absolut remarcabilă la acest fantast pasionat, deopotrivă, de exactitate, de limpezimea de cristal a științei. Tinzând către cuprinderea (prin înțelegere) a lumii întregi, Tolkien este fascinat, încă din copilărie, de tot ce-l înconjoară (la propriu și la figurat): copacii, iarba, gâzele din Anglia strămoșilor săi (…); planetele, stelele, toate corpurile cerești ce vor fi existând în univers; diverse idiomuri (încă sau numai odinioară) vorbite pe mapamond; eroii și aventurile din cărțile pe care le citește cu nesaț. În toate acestea, el caută răbduriu legile care le guvernează existența și se uimește de frumusețea pură, de perfecțiunea Creației divine”¹⁷.

„Un pictor al peisajelor pline de verdeaţă şi de viaţă”

György Györfi-Deák, unul dintre co-autorii monografiei dedicate Pământului de Mijloc, este și semnatarul unei serii de articole dedicate profesorului Tolkien. Articolele sunt adunate, sub pseudonimul Franciscus Georgius, într-un volum de sine stătător, intitulat Tolkien cel veșnic verde.                                                                                                                  

O parte consistentă a volumului este dedicată temelor „vegetale” din opera lui Tolkien – și iubirii pe care eseistul englez o arată pentru peisajele naturale care nu sunt perturbate de intervenția brutală a omului. „Titlul volumului şi al primei secţiuni este dat de un ciclu destinat să evidenţieze dragostea şi respectul marelui scriitor englez faţă de Natură, parte a Creaţiei Divine, care ne cuprinde ca parte componentă, deşi mulţi dintre noi contestă cu trufie faptul că am fi doar nişte molecule minuscule, angajate în marele circuit al fluxului vital, prin a cărui perturbare ne ameninţăm propria existenţă ca specie şi indivizi. În articolul În legătură cu Tolkien din volumul Magie, Isaac Asimov considera că Inelul Suprem simboliza tehnologia industrială, «care a dezrădăcinat vegetaţia şi a înlocuit-o cu structuri urâte, învăluite în nori de fum greu, cu miros de chimicale». În ciuda caracterului lor distructiv, omul renunţă cu greu la invenţiile care îi fac viaţa mai comodă, chiar şi atunci când îi pun existenţa în pericol.”¹⁸             

György Györfi-Deák vede în Tolkien nu doar un mare iubitor al peisajelor englezești rurale, ci și un artist militant: „«Părintele hobbiţilor» este un artist militant, un pictor al peisajelor pline de verdeaţă şi de viaţă, un «impresionist» îndrăgostit de satele unde obştea se adună sub Copacul Petrecerii, un cetăţean bonom al Feeriei, dornic să trăiască într-o ţară care are silueta Arborelui Alb pe stindard. Astfel trebuie înţeleasă sintagma «veşnic verde», ca o contopire naturală a suflului viu cu traiul cotidian.”

Alte teme mitologice recurente

Și György Györfi-Deák identifică, asemenea lui Robert Lazu, câteva teme sau motive mitologice fundamentale prezente în opera lui Tolkien. Iată, de pildă, o ilustrare a temei trădării, care este, în accepția eseistului, o temă fundamentală: „În Silmarillion, lumea a fost creată de Eru Ilúvatar şi «vlăstarele gândului său» (ainurii) prin cântec. Dar, pe măsură ce tema iniţiată de Fârtatul tolkienean prindea contur, Nefârtatul, numit aici Melkor, iar apoi Morgoth Vrăjmaşul, a încercat să-i adauge «scorniri ale închipuirii sale». Deşi i s-au alăturat şi alte voci, motivul necredinţei n-a reuşit să spulbere armonia Marii Cântări. Izbânda lui Ilúvatar se datorează faptului că toate temele îşi au izvorul în El şi nici un ainur, oricât de puternic ar fi, nu poate cânta în vreun alt fel. El îşi previne trădătorul că toate tentativele vor fi menite doar să arate că «unealta» cu care a născocit totul este mai minunată decât poate Nefârtatul cu gândul să gândească, temă prezentă şi în mitologia populară românească. Tolkien zice că putem auzi şi azi frânturi din muzica divină, ascultând sunetul valurilor sau tumultul cascadelor izvorâte din munte, căci în apă stăruie ecouri ale Muzicii Ainurilor.”¹⁹

Foarte interesantă este și speculația autorului că hobbitul Frodo ar constitui tiparul după care a fost modelat personajul Luke Skywalker, celebrul protagonist al trilogiei Războiul stelelor: „Argumentele ar fi următoarele: amândoi sunt nişte copii orfani, de la ţară, însărcinaţi să distrugă cea mai puternică armă a inamicului, aflată în ţinuturile întunecate ale Mordorului sau ale unei Galaxii foarte, foarte îndepărtate. (…) Dacă însă privim conflictul interior al personajelor, devin clare asemănările dintre Aragorn şi Luke, mai cu seamă cele evidenţiate în ultimele episoade ale trilogiilor. Tolkien a botezat ultimul volum Întoarcerea regelui, în vreme ce George Lucas s-a hotărât în cele din urmă pentru varianta Întoarcerea cavalerului Jedi. La început, ambii eroi sunt orfani şi rătăcesc prin lume, fără un scop foarte bine definit. În momentul în care întâlnesc un mentor (vrăjitorul Gandalf, respectiv Obi-WanKenobi), ei se alătură unui grup de insurgenţi motivaţi şi decişi, parcurg un traseu spiritual aparte, marcat şi de momente de derută, ca apoi să joace un rol decisiv în bătălia finală dintre Bine şi Rău.”²⁰  

În fapt, la originea ambelor personaje am putea identifica un alt mit fundamental – fiul care răscumpără greșelile părintelui, sau ale strămoșilor: „Amândoi sunt marcaţi de câte o greşeală a predecesorilor. Aragorn se trage din spiţa lui Isildur, regele care ar fi putut să pună capăt puterii lui Sauron aruncând Inelul Suveran în lava Hăului de la Capătul Lumii, dar a fost sedus de puterea zăvorâtă în bijuterie şi a permis Răului să renască. Luke Skywalker este fiul cavalerului Jedi care a ales Partea Întunecată a Forţei, sedus de puterea viitorului împărat Palpatine.”²¹

Basmul popular vs. basmul modern

Volumul oferă și date interesante care pun opera lui Tolkien în contextul biografiei sale și a prieteniilor literare care au marcat această operă. Iată aici o evocare a grupului Inklings – într-o traducere jucăușă care îi aparține lui György Györfi-Deák, „împroșcătorii de cerneală”: „O latură semnificativă a vieţii lui J. R. R. Tolkien a constituit-o participarea la întrunirile Inklings, un fel de cenaclu al studenţilor, înfiinţat iniţial de alţii, dar care a intrat în istorie abia după ce s-a destrămat, iar Clive Staples Lewis i-a preluat denumirea pentru a-i desemna pe cei care se adunau la el acasă şi discutau probleme literare. «Inkling» înseamnă «idee vagă, bănuială», dar într-o altă lectură, mai fragmentată, poate fi interpretat şi ca «strop de cerneală».”²²                                                                                                                                   

György Györfi-Deák se oprește și asupra eseului On Fairy-Stories, pe care îl discut și eu în detaliu în cartea Fantasy de la Editura Eikon. Iată câteva reflecții cu privire la basm, în accepția lui Tolkien. „Sintagma «basm» defineşte o multitudine de creaţii, populare sau culte, care fiinţează cu precădere în «spaţiul cuvântului»: o «lume ca nelumea» – într-o accepţie eminesciană. În «On Fairy-Stories», Tolkien operează o detaşare similară, trecând din «Lumea Primară», creată de Divinitate, într-o «lume secundară», o sub-creaţie umană ce repetă, la o scară proporţională, modelul divin. Eroii de basm şi ascultătorul/cititorul devin locuitorii acestor universuri ficţionale, printr-un transfer magic, intermediat de ceea ce părintele hobbiţilor desemna drept «Secondary Belief»: «credinţa secundară».”²³                                

Una dintre diferențele dintre basmul popular și cel modern ar ține de structură, în vreme ce o altă diferență ține de gradul de complexitate al intrigii și al personajelor: „În accepţia tolkieneană, Lumea Primară este a tuturor, învreme ce fiecare Lume Secundară poartă pecetea unui anumit autor. Dacă basmul popular urmează o schemă clară, elaborată cu înţelepciune, înfăţişând «o lume a raţiunii, solară, ordonată, stabilă, structurată de legi care acţionează sistemic şi organic», basmul modern pătrunde în cotloane întunecate, explorează zone necunoscute, poartă pecetea unor angoase, iar farmecul naraţiunii cade sub umbra unei magii întunecate, risipite în final.”²⁴                                                                                                   

O observație foarte importantă pe care o face György Györfi-Deák este acea că basmul modern poate servi nu doar pentru amuzamentul sau adormirea copiilor, ci și pentru manipularea adulților. „Cert este că secolului al XX-lea a exercitat o puternică presiune ideologică asupra basmului. Din diferite raţiuni, în Est sau în Occident, s-a încercat redefinirea raportului dintre bine şi rău, stabilirea unor noi bariere morale, menite să justifice diferite opţiuni şi finalităţi politice. Ele şi-au lăsat amprenta şi au produs o diluare a substanţei poveştilor.”²⁵                                                                                                                                           

Insist și eu asupra acestei observații în capitolul dedicat lui Vladimir Colin și „basmului militant” din cartea Fantasy de la Editura Eikon, din 2019. Spre deosebire de autorii care folosesc, prea adesea, basmul în scopuri propagandistice, Tolkien are marele merit de a fi pus, după Cel de-al Doilea Război Mondial, „imaginarul în drepturile sale, prin cărțile publicate și prin bogatul material ilustrativ creat în scopuri conexe.”²⁶

Despre limbile elfice

Este remarcabil și eseul dedicat de György Györfi-Deák limbilor inventate din opera lui J.R.R. Tolkien. Iată un scurt paragraf unde sunt trecute în revistă principalele limbi inventate (cu un grad mai mic sau mai mare de complexitate) de Tolkien: „În fruntea tuturor graiurilor, idiomurilor şi dialectelor inventate de «părintele hobbiţilor» stă elfa nobilă, Quenya, inspirată de finlandeză şi, prin aceasta, înrudită cu maghiara («atan» = «om»,«muritor» în elfă; «atya» = «părinte», «tată» în ungureşte). Un dialect al ei este Sindarina, vorbită de elfii cenuşii, în vreme ce «Vorbirea Nobilă din Apus nu mai era rostită decât de seniorii noldorilor între ei». Cel mai ciudat dintre toate este graiul vorbit de enţi, «Păstorii Copacilor»: o limbă «lentă, sonoră, aglutinată, repetitivă, de largă respiraţie cu adevărat; formată dintr-o mulţime de nuanţe vocalice şi diferenţe de ton şi de cantitate a vocalelor». Dacă piticii secretoşi «vorbeau o limbă ciudată, care s-a schimbat prea puţin de-a lungul anilor; căci devenise mai degrabă limba istoriei lor, decât a cântecului de leagăn, şi aveau grijă de ea şi o păzeau ca pe o comoară a trecutului», fără ca s-o împărtăşească altora, uriaşii enţi «n-aveau nevoie să-şi ţină graiul secret, pentru că nimeni altcineva nu era în stare să-l înveţe.»”²⁷                                                                              

Ceea ce caracterizează comentariile lui György Györfi-Deák cuprinse în acest volum este bogăția enciclopedică a informației și ușurința cu care eseistul face conexiuni între surse foarte diferite și adesea eterogene. Asemenea unuia dintre personajele cele mai misterioase ale lui Tolkien, Tom Bombadill, eseistul pare, în multe locuri, că mai degrabă se „joacă” de-a hermeneutica și-și lasă mintea să alunece liber pe o suprafață foarte amplă, jalonată de repere ale culturii populare. Deseori, eseistul face observații nuanțate și profunde; în unele rânduri, observațiile par totuși fanteziste și uneori analogiile sunt ușor exagerate sau forțate. Discuțiile despre opera lui Tolkien, dar și despre multe alte lucruri (studii, recenzii, dar și filme, jocuri pe calculator) sar de la Isaac Asimov la mitologia românească, de la Caragiale la „Mordorul carpatin” (cu referiri la politica contemporană românească), și de la James Frazer la Apostolul Pavel. Per ansamblu, cartea lui György Györfi-Deák fixează o serie de repere fundamentale ale exegezei lui Tolkien, pe tărâmul culturii române – repere pe care nici un exeget care va veni mai târziu nu le va putea ocoli.

„Unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată în literatura universală”

Un alt autor care îi dedică câteva rânduri lui J.R.R. Tolkien este Bogdan Suceavă. Bogdan Suceavă consideră, într-un articol din revista Argeș, că universitarul englez este unul dintre cei mai interesanți filologi dintr-o universitate de vârf din Marea Britanie, și că pasajul de început din Silmarillion este unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată în literatura universală²⁸: „Astăzi ştiu că trilogia «Lord of the Rings/Stăpânul inelelor» a fost elaborată, în bună parte, în perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi că intenţia autorului nu era de factură alegorică: a spus asta foarte clar de mai multe ori, în interviuri şi în corespondenţa sa literară. Ştiu că există o ediţie în limba română publicată la Editura Rao, dar nu ştiu cât de cunoscute sunt volumele lui Tolkien în România. În orice caz, ar trebui spus că e vorba de opera literară a unuia dintre cei mai interesanţi filologi dintr-o universitate de vârf din Marea Britanie, autor, între multe altele, al unui eseu scris în 1938 şi intitulat «On Fairy-Stories», un autor la fel de interesant şi de original ca, de pildă, Milorad Pavic (…).Ar trebui amintit aici că pasajul de început din Silmarillon, intitulat «The music of the Ainur», e unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris vreodată, aşa cum sună în original, ceva la fel de armonios ca şi unele pasaje din Levantul lui Mircea Cărtărescu, de pildă”.                                                                  

Încă două contribuții care merită consemnate, la sfârșitul acestui eseu. Prima este reprezentată de susținerea de către marele clasicist și indo-europenist Dan Slușanschi a operei lui J.R.R. Tolkien prin traducerea pe care o realizează după romanul The Hobbit – traducere publicată la Editura Paideia, în 2010 (la doi ani după moartea profesorului Slușanschi). Profesorul explică într-un text prefațator rațiunile demersului său: „Privit invers, ca un preambul la operele ulterioare, mai însemnate, ale lui Tolkien, textul acestei povestiri trebuia mai bine încadrat în perspectiva ulterioară a întregului lumii poetice și eroice a autorului, fără multe românizări directe de termeni (de pildă, elfii sunt elfi, și nu duhuri mai degrabă rele, ca «ielele» noastre) și fără simplificări ale pasajelor poetice, care, sunând cât mai la fel, ar merita, totodată, ca și în engleză, să primească apoi o susținere muzicală, aproape de tonul viu, uneori arzător, alteori visător, mereu încântător, al poveștii înseși.”²⁹                                        

A doua este reprezentată de promovarea de către filosoful și eseistul H.-R. Patapievici a operelor lui J.R.R. Tolkien printr-o emisiune dedicată profesorului britanic la TVR Cultural, în 2008 – sub genericul Înapoi la argument.³⁰ Și gestul profesorului Slușanschi, și cel al lui H.-R. Patapievici au avut nu doar rolul de aduce opera profesorului Tolkien în atenția publicului mai larg, ci au reprezentat gesturi de recunoaștere a valorii intrinseci a operei lui Tolkien și de scoatere a acesteia din conul de umbră a „literaturii pentru copii” sau a „paraliteraturii” cu care era asociată, în percepția unei mari părți a criticii academice românești.

__________

1 Acest articol este bazat pe fragmente din volumul Fantasy, cu subtitlul Lumi ficționale și mitologii inventate, apărut la Editura Eikon în 2019. Volumul cuprinde câteva capitole consistente dedicate operei universitarului englez J.R.R. Tolkien, dar și o analiză a fenomenului fantasy din spațiul literar românesc, raportat la reperele genului, așa cum sunt ele trasate de Tolkien.

2Publicat în volumul Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 152-156.

3Op. cit., p. 153.

4Idem.

5 Robert Lazu, Lumea lui J.R.R. Tolkien, Editura Galaxia Guttenberg, 2012, p. 144.

6Op.cit., pp. 118-119.

7 Virgil Nemoianu, Robert Lazu (coord.), J.R.R. Tolkien. Credință și imaginație, Editura Hartmann, 2005, pp. 17-18.

8Op. cit., p. 19.

9Op. cit., p. 224.

10Op.cit., p. 251.

11Op.cit., p. 256.

12Op.cit., p. 259.

13 Op.cit., p. 267.

14Ibid.

15Op.cit., p. 272.

16Ibid.

17 Mihaela Cernăuți-Gorodețchi, J.R.R. Tolkien: Puterea Fanteziei, în Robert Lazu, Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György, Enciclopedia Lumii lui J.R.R. Tolkien, Galaxia Gutenberg, 2007, pp. 17-18.

18 Franciscus Georgius, Tolkien cel Veșnic Verde, ediție electronică, Jibou, 8 septembrie 2013, pagina 4, consultat la adresa https://ia600402.us.archive.org/29/items/FranciscusGeorgiusTolkienCelVesnicVerde/Franciscus-Georgius-Tolkien-cel-vesnic-verde.pdf, accesat pe 14 aprilie 2019.

19Op. cit., p. 61.

20Op. cit., p. 69.

21Idem.

22Op. cit., p. 79.

23Op. cit., p. 91.

24Idem.

25Op. cit., p. 92.

26Idem.

27Op.cit., p. 114.

28Scriind Miruna, în Revista Argeş, februarie 2008.

29 J.R.R. Tolkien, Hobbitul sau într-acolo și înapoi, traducere de Dan Slușanschi, Editura Paideia, 2010, p. 17.

30 O înregistrare completă a emisiunii poate fi văzută aici:https://www.youtube.com/watch?v=gr_q3qOXUPk

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 112-123]