Starea literaturii pentru copii (VIII)

III. SCURT DOSAR DE RECEPTARE A LITERATURII PENTRU COPII

Florin BICAN

De ce iubim Olguțele

În „Cuvântul către cititori” din încheierea celui de-al doilea volum al seriei Olguțelor, Alex Moldovan* mărturisește că la originea poveștii sale se află gândul de a scrie o carte pe care i-ar fi plăcut s-o citească la vârsta protagonistei (doisprezece ani). O astfel de abordare soluționează elegant disputa iscată de ceva vreme în rândul criticilor și istoricilor literaturii pentru copii, care nu reușesc să cadă la pace în privința „poziției copilului” în literatura inspirată/generată de el: e construct al adulților sau constructor al lumii sale? Încercând să arbitreze această dispută, David Rudd1 propune conceptul de hibriditate, care încapsulează, spune el, deopotrivă statutul copilului și pe cel al adultului, într-o lume cu granițe poroase separând flexibil zone predispuse să se amușine și să se fagociteze reciproc, într-un perpetuu echilibru dinamic.

Olguțele lui Alex Moldovan ilustrează perfect acest concept de hibriditate. Sunt opera unui adult, adresată copilului care a fost, și pe care și-l asumă, postulând implicit că și copilul respectiv își asumă adultul care a devenit, într-un fel de mit al eternei reîntoarceri pus în scenă la scară personală. În același timp, Olguțele rezonează și cu observația lui Wordsworth din My Heart Leaps Up: „The Child is father of the Man”. Sunt convins că, la fel ca autorul, și eu aș fi fost încântat să citesc cărțile cu Olguța la doisprezece ani. Dar și citindu-le cu cincizeci de ani mai târziu, am fost la fel de încântat. Păi, cum să n-o iubești pe Olguța?

Un alt motiv pentru care o iubesc este și nobila ei descendență din Alisa lui Lewis Carroll, primul copil-constructor din literatura pentru copii. Harvey Darton vede în Alisa lui Carroll cea dintâi manifestare „a libertății de gândire într-o carte pentru copii”2. Olguța ilustrează exemplar această libertate de gândire într-o lume care tinde să fie populată mai degrabă de copii-construct. Familia, școala, societatea în general, se străduiesc să facă și din Olguța un copil-construct, ștampilând-o cu o identitate prefabricată, aplicată pe ceea ce toți cred/speră că e o tabula rasa. Dar Olguța se dovedește rațional-refractară la astfel de tentative, rebeliunea ei fiind argumentată impecabil și susținută coerent de fapte. În acest proces de emancipare, Olguța reușește să se facă în primul rând auzită și apoi ascultată de adulți (demonstrând că există speranță și pentru nefericiții de ei). Păi, cum să n-o iubești pe Olguța?

După cum observă Rex și Wendy Stainton Rogers, când vedem în copil un construct, mai degrabă decât un constructor, îl percepem ca având o identitate construită de forțe externe și ignorăm tânăra persoană în formare, care „își construiește propria identitate din ceea ce îi este cultural disponibil”3. Olguța este exact tânăra persoană care își construiește selectiv identitatea, raportându-se activ la elementele culturale latente din sociosferă. Iar după ce le probează, onestă, pe pielea ei și le verifică efectele, le recomandă mai departe, în deplină cunoștință de cauză. Mărturisesc că și eu mi-am completat listele personale cu recomandările ei. Păi, cum să n-o iubești pe Olguța?

O mai iubesc pe Olguța și pentru că cele două cărți cu ea apărute până acum – Olguța și un Bunic de milioane și Olguța și operațiunea Jaguarul (Ed. Arthur, 2016, 2020) – bifează admirabil toate cele cinci zone identificate de Jerry Griswold4 ca esențiale pentru experiența copilăriei. În cartea sa Feeling Like a Kid: Childhood and Children’s Literature, Jerry Griswold își propune să demonstreze că motivul pentru care unele cărți pentru copii se bucură de un succes deosebit (cazul cărților lui Alex Moldovan) este capacitatea lor de a surprinde cu acuratețe sentimentul copilăriei. Cei cinci parametri care, după Griswold, caracterizează acest sentiment sunt snugness – preferința copiilor pentru spațiile izola(n)te și confortabile, scariness – fascinația copiilor față de ceea ce îi sperie, smallness – atracția copiilor față de miniatural, dar și felul în care propriile lor dimensiuni le influențează percepția lumii, lightness – aspirația copiilor spre imponderabilitate și respingerea efectelor oprimante ale gravitației (și gravității) și, în sfârșit, aliveness – convingerea copiilor că tot ce există în univers este viu și posedă conștiință de sine. Familiaritatea Olguței cu toate aceste cinci zone este evidentă. Păi, cum să n-o iubești pe Olguța?

Spațiile izola(n)te și confortabile o atrag și o satisfac în egală măsură. Ideea ei de maxim confort pare să fie izolarea într-o bibliotecă: „Mi-ar plăcea să locuiesc într-o bibliotecă cu câteva zeci de mii de cărți… din care să nu fiu nevoită să ies decât în cazuri de forță majoră. Adică o dată pe săptămână, ca să-mi cumpăr cărți.” Mai mult, e musai ca biblioteca asta să fie situată în centrul orașului. Deși claustrofobă, Olguța este o citadină împătimită. Orașul însuși este perceput ca un spațiu închis, în care se poate izola și în interiorul căruia poate exercita o formă de control (asociată de Griswold cu senzația de snugness). Cu natura, după cum mărturisește chiar ea, Olguța nu le prea are. Dar există o excepție remarcabilă – Cimitirul Central din Cluj, pe ale cărui alei dosnice și sufocate de vegetație îi place să se izoleze. Cu o carte… Cartea este, pentru Olguța, bastionul suprem al confortului, izolării și siguranței. Ceea ce e explicabil atâta vreme cât Clujul pe care îl adoră Olguța pare înrudit cu Augsburgul terifiant din cartea lui Delumeau, „Frica în Occident”. La tot pasul îi oferă câte-un motiv de spaimă, iar Olguța savurează frisonul. Personajele (pseudo)malefice cu care se confruntă, spațiile dubioase pe care le frecventează au o componentă angoasantă, dar aparent tonică pentru această fetiță. Atracția ei față de miniatural (vila din Strada Zorelelor nr. 4 în care „s-ar fi putut muta pe loc” pare mai degrabă o căsuță de păpuși), ca și percepția lumii înconjurătoare ca oprimantă, din cauza elementelor masive cu care o confruntă (vezi Capitolul 8, „În care mă simt brusc minusculă”) rezonează perfect cu categoria smallness din lista lui Griswold. Aspirația Olguței spre imponderabilitate (lightness) este ilustrată de faptul că pare să se afle tot timpul într-o mișcare sfidând legile gravitației. Cel mai adesea se deplasează cu mijloace de transport, iar odată ajunsă la destinație, musai să escaladeze ceva. Cât despre convingerea că tot ce există în univers este viu și posedă conștiință de sine, o regăsim în cărțile cu Olguța în felul în care acest univers – evident inteligent – conspiră pentru a-i rezolva în final problemele acestui copil – evident constructor. Și o regăsim în relația Olguței cu cățelul Farid, un pitbull alb cu puțin negru la ochi, cu eșarfă roșie și cu ochelari de sârmă…

Așadar, cum să n-o iubești pe Olguța?

_____

*Alex Moldovan, Olguța și operațiunea Jaguarul, Editura Arthur, 2020

1David Rudd, Theorising and theories: how does children’s literature exist?, în Peter Hunt (ed.), Understanding Children’s Literature, 2ndedn., Routledge New York, 2005, pp. 15-33.

2F. J. H.Darton, Children’s Books in England: Five Centuries of Social Life, 3rd edn., Cambridge University Press, 1982, p. 260

3R. Stainton Rogers, și W. Stainton Rogers, Stories of Childhood: Shifting Agendas of Child Concern, London: Simon and Schuster, 1992, p. 84

4Jerry Griswold, Feeling Like a Kid: Childhood and Children’s Literature, Johns Hopkins University Press, 2006

*

Adrian LĂCĂTUȘ

Fabulele contemporane ale lui Alexandru Mușina

Dincolo de umorul colocvial implicit, Alexandru Mușina avea desigur dreptate atunci când punea titlul volumului său de poezii pentru copii: Și animalele sunt oameni. În fabule și povești ele sunt de fapt întotdeauna oameni iar umanitatea lor e mai vizibilă decât a noastră. Un animal într-o fabulă este o scurtătură spre înțelegerea mai clară a unei trăsături omenești. O mască – blănoasă, cu dinți, urechiată, cu cioc, mustăcioasă, cu trompă, solzoasă, cu coarne – te ajută să spui mai ușor adevărul, să fii tu însuți, puțin mai liber.

Fabulele au desigur o lungă tradiție, care merge cu mii de ani în urmă, încă înainte de Esop, poetul grec. De atunci și până azi animalele și-au mai schimbat obiceiurile, meseriile, accesoriile, mobila din casă și, mai ales, aspirațiile, și e nevoie de scriitori buni pentru a le descrie așa cum sunt ele acum, oameni contemporani.

Alexandru Mușina – poet cunoscut până atunci doar adulților, mai ales celor din generația sa – s-a apucat de treaba asta, într-o bună zi. Avea tot ce-i trebuie, talent și experiență, pentru această întreprindere, deloc atât de ușoară pe cât cred diletanții sau cei care cred că poezia pentru copii este o problemă de versificație cu vocabular restrâns. De fapt, la început, ziua aceea nu părea chiar așa de bună, pentru că era o zi ploioasă de la începutul toamnei (anului 1992, cred), când poetul era răcit cobză și a trebuit să stea acasă. Nu s-a dus la universitate, unde era profesor de poezie, de literatură comparată și de folclor. Și a stat în casă cam o săptămână, până s-a făcut bine și până a terminat de scris cartea asta de poezii pentru copii.

Dar ce înseamnă să scrii pentru copii? Maurice Sendak, marele autor al Sălbăticiunilor, se întreba odată cum ai putea să scrii o carte pentru copii, cum adică să o faci (doar) pentru copii, exclamând că nu e posibil așa ceva. Imaginația, inteligența, umorul, curiozitatea sunt fără vârstă, le ai sau nu le ai, nu le achiziționezi, nu le formezi, mai degrabă le pierzi, dacă nu ai grijă de ele, dacă nu le hrănești. Cred că Alexandru Mușina gândea și el cam același lucru și a ieșit din capcana asta spunând că acestea sunt poezii pentru copii între 3 și 103 ani, fără să-i excludă pe „copiii” mai în vârstă de atât, care pot citi și ei liniștiți, dacă pot. Limita a fost pusă acolo de dragul rimei. Așa că a scris ce i-a plăcut lui să citească, și ce s-a gândit că le-ar plăcea și copiilor lui să citească, și tuturor copiilor deștepți de astăzi, indiferent de vârsta lor și de ce alte cărți au mai citit până acum. Mușina reușește să facă în această carte (de poezii) pentru copii ceea ce reușesc marii autori ai genului: să multiplice și să stratifice nivelurile de sens ale textelor, fără să împiedice accesul genuin la farmecul lor esopic și de situație. Aluziile unor poezii sunt erudite și savante. Sau adesea satirice sau politice (în sens larg, social sau cultural), cum este de pildă Gagademicianul: „Papagalul, repetând zi de zi, an de an / Cuvintele-nvățate de la unul, de la altul, / A fost distins – într-un târziu – cu înaltul / Titlu de – academician.”

Dacă copiii mai în vârstă și mai duși la bibliotecă l-au citit pe Flaubert, o vor înțelege mai bine pe doamna Broscvary, dacă l-au citit pe Bacovia vor înțelege de unde vine frigul din hitul cocoșului roșu. Dar nu asta e cel mai important. O lume întreagă, foarte diversă, se dezvăluie în aceste poezii. Titlul cărții este adevărat și dacă îl inversăm: și oamenii sunt animale, din specii diferite. Caracterele subtile ale lui Mușina, exprimate dincolo de repertoriul clasic (care nu este deloc evitat nici el), prin animale rare sau exotice (pangolinul, leneșul, hipopotamul) sunt prinse în dileme familiale, de carieră (uneori artistică), și aspiraționale. Nu suntem toți la fel, iar diferențele cele mai mari sunt pe dinăuntru. Dar merită să le descoperim, să fim atenți unul la celălalt, poate fi și un spectacol, poate fi o plăcere.

Înainte să adoarmă și să cadă în vizuina adâncă a iepurelui, Alisa lui Lewis Carroll se întreba care e rostul unei cărți, dacă ea nu are imagini și dialoguri? Prima ediție a cărții, apărută la Editura Aula in 2002, a fost ilustrată de fiica poetului, Tania Maria Mușina, copil pe atunci (astăzi artist grafic), a doua ediție, apărută în 2018 la Biblioteca Județeană Gheorghe Barițiu din Brașov (într-un tiraj limitat), a fost ilustrată de Alina Marinescu. Ilustratoarea a priceput ca nimeni altcineva nu doar că animalele sunt oameni, dar a înțeles foarte bine și ce fel de oameni sunt fiecare dintre ele. Și a dus mai departe poezia lui Alexandru Mușina, dincolo de cuvinte. Avem nu doar o a doua ediție, ci poate ceva mai mult, o carte nouă, semnată A. M. & A. M., pe cât de deșteaptă, pe atât de frumoasă. Și viceversa.

*

Ioana CISTELECAN

Popasuri ale copilăriei

După ce-am epuizat lecturile clasicizate ale copilăriei, parcurgând pas cu pas de-a lungul vârstei preșcolare a fetiței mele acele titluri arhi-consacrate ale bibliografiei cu iz generic și internațional, ne-am oprit rând pe rând la autorii în vogă ai momentului literaturii pentru copii, și-aici mă refer în speță la seria Harry Potter a lui J. K. Rowling, la ciclul Stăpânul inelelor semnat de J. R. R. Tolkien și la Matilda, Marele uriaș prietenos sau Charlie și fabrica de ciocolată ale lui Roald Dahl; fiind oarecum presată de fiica mea și de nevoile sale de poveste, am descoperit scriitori de-ai noștri ce au dat viață unor personaje și istorii fabuloase, cărți dedicate copiilor și nu numai, pe care copila mea și, de ce nu, chiar și eu le-am gustat din plin, și-aici îmi vin în minte Veronica D.  Niculescu și-al ei volum O vară cu Isidor și Alex Moldovan cu aventurile din Olguța și un bunic de milioane. Cu certitudine, gustul lecturii și al poveștii în sine variază și e într-o dinamică accentuată, căci generația copiilor de acum pare că nu mai prețuiește aceleași texte pe care generația noastră în faza naivității și a ingenuului specific perioadei de început le-am consumat. Și oferta e alta, mult mai generoasă, iar autorii țin inspirat pasul cu preferințele publicului jun. Cu bucurie am constatat că atât optzeciști, cât și milenariști s-au apucat de dragul nepoților, respectiv al copiilor proprii, să imagineze isprăvi și eroi/eroine ce să cucerească atenția și pofta de lectură a acestei nișe de vârstă în discuție.

O surpriză ne-a fost regalată de Radu Țuculescu și ale sale două volume de povești adresate copiilor: Ina și Ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (I și II)* – ilustrații de Ana Alfianu. Adresate copiilor e un fel de a le înregimenta, căci nici adulții nu sunt scutiți de emoții și de empatii odată ce parcurg textele. Fiece volum rostește suav câte două istorii fabuloase:  Ina și Pit în ținutul împăratului Ardei Primul…și ultimul, Ina în țara oamenilor într-o ureche, respectiv Ina, mlaștina Asfodelei și inima de stejar, Ina și Didi cea năzdrăvană. Protagonista cărții, Ina, are, ca orice copil care se respectă, un animăluț de companie – ce-i drept – cam bizar: ariciul alb Pit, cu o fire cel puțin sucită și împreună aleg să evadeze din real și să purceadă într-o călătorie miraculoasă, prin burduful aparatului de fotografiat al bunicului; odată ajunși la curtea împăratului Ardei Primul și… Ultimul și mai apoi în țara oamenilor într-o ureche, cei doi îl vor cunoaște pe micul Drago, ultimul dragon de pe pământ și vor schimba răul în bine, așa cum îi șade bine oricărui basm; își vor aduna forțele și se vor confrunta cu vrăjitoarea Asfodela, ajutați fiind de magnificul păianjen Taranti și mai târziu se vor împrieteni cu personaje fantastice precum baziliscul Pliniu ori liliacul Yoda, lăsându-se conduși de vioaia și simpatica Didi, cățelușa năzdrăvană, dar și de amuzantul șoricel Tumba; la finele voiajului vor avea parte de o surpriză binefăcătoare. Dincolo de delicatețea istorisirii, dincolo de ingredientele absolut indispensabile în construcția unui univers fantastic, specific paradisului copilăriei, dincolo de toate elementele narative fără de care o asemenea carte n-ar avea priză la publicul căruia în speță îi este destinat, Ina și Ariciul Pit țese o poveste cu mii de tâlcuri, o poveste a sensibilității, a despărțirii de figuri familiare și dragi, căci – esențialmente – escapada Inei în imaginar reprezintă felul ei de a se împăca, de a îndura pierderea bunicului „cel șugubăț. (…) cel vesel, mare iubitor de excursii, care, câteodată, dispărea de unul singur, chiar și mai multe zile, și numai el știa unde. Mereu însoțit de aparatul său de fotografiat cu burduf”. Saltul Inei în ficțiune, pe lângă atributul curativ pe care îl comportă, are ca finalitate deopotrivă și descoperirea forței interioare a copilei; eroina își dovedește sieși înseși că poate fi tot ceea ce bunicul i-a sugerat să devină: „Ina, să nu-ți fie niciodată teamă de necunoscut. Înfruntă-l, cu zâmbetul pe buze. Necunoscutul îți poate face rău doar atunci când îți este frică de el. Fii mereu curioasă să afli tot ce se întâmplă în jurul tău. Lumea este plină de miracole, trebuie doar să vrei să le deslușești”. Excursia nocturnă, onirică a Inei și a fabulosului său animăluț devoalează metaforic spații comune ale universului adulților și le corijează prin puterea extraordinară a purității și a inocenței copilăriei: despre lene, indolență, intoleranță, discriminare, malefic, nedreptate, absența compasiunii – despre toate acestea și despre multe alte răutăți care ne pervertesc progresiv articulează duios, dar și ironic, debordând a umor fin, această carte.

Mircea Pricăjan îl introduce în scenă pe Mihai, eroul de șapte ani al cărții Pumnul de fier*, din nou un text adresat deopotrivă copiilor, dar și adulților. Romanul devoalează într-un registru discursiv al firescului, pas cu pas, stațiile evolutive din parcursul existențial al unui băiat ce se vede nevoit să își ia la revedere de la grădiniță și zona sa de confort și să se îmbarce în aventura școlară, o dată cu venirea toamnei; doar că vacanța mare debutează cu un mic accident – circumscris simbolic de experiența tentată a zborului – și Mihai se vede nevoit să își petreacă o bună parte din vară la țară, la bunicii săi, cărând la propriu și la figurat după sine greutatea unui braț în ghips, căci acesta fusese consecința directă a zborului său eroic…; întreaga sa dinamică – odată familiară lui – cu prietenii va suferi schimbări radicale din cauza minorului său handicap motric: astfel, Mihai se va izola încetul cu încetul de restul grupului de amici, își va proiecta și va acumula frustrări, se va răzvrăti împotriva bunicilor (ca exponenți ingrați ai autorității mature), va suferi consecințele atitudinii sale recalcitrante, va începe școala mizând pe aceeași carte a impertinenței și a încăpățânării – toate acestea într-o tentativă disperată de reconstrucție a propriului sine, de recalibrare și de reinventare a propriului eu. Petrecerea de ziua lui echivalează cu apogeul aventurii sale: super-puterile pe care Mihai și le-a imaginat ca fiind concentrate în brațul nu demult imobilizat în ghips se dovedesc a fi nu atât fizice, precum suspectase el, ci mai degrabă interioare, după cum cititorul experimentat putea să anticipeze deja. Felul în care eroul salvează situația de la dezastru la petrecere coincide cu momentul transformării sale intrinseci, cu momentul în care intuiește matur că e timpul să renunțe la o fantasmă, la o masca imaginată eroic, la un vis și să își articuleze în forță o voce a sa, veridică și verosimilă; este tocmai clipa dureroasă în care micul erou se împacă nu doar cu sine, ci și cu lumea, reconfigurându-și puterea, revalorizând-o într-o reconciliere cu realul proxim. Pumn de fier e în aceeași proporție și  cartea părinților, decantând fidel frânturi ale prismei adulților asupra pericolelor și provocărilor realității închipuite de copil, îngrijorări zilnice și eforturi constante de a controla și corija comportamentul băiatului, un balans fragil in extremis între a acta și, respectiv, a reacționa, între fapte și consecințe, între distanțare și implicare, între pedeapsă și recompensă.

Atât Mircea Pricăjan, cât și Radu Țuculescu au izbutit în poza lor de autori de ficțiune pentru copii să-și cucerească lectorii cu istorii și personaje veridice și familiare, complet credibile și șarmante.

______

*Radu Țuculescu, Ina și Ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (I și II),  ilustrații de Ana Alfianu, Editura Corint Junior, București, 2017, respectiv 2018

*Mircea Pricăjan, Pumnul de fier, Editura Polirom, Colecția Junior, Iași, 2018

*

Mia CHINDRIȘ

Despre DOR, cu blândul conDOR IsiDOR

Literatura pentru copii a cunoscut un reviriment după anul 2000. Acest lucru se datorează, pe de o parte editurilor care deschid secțiunile Junior, facilitând și încurajând traducerea operelor pentru copii în serii de autor, și sprijină cercurile de lectură din școli și cluburi de copii, pe de altă parte, apariției unei generații de scriitori talentați care încearcă și acest segment – pretențios, de altfel – al literaturii pentru copii, pe lângă alte genuri care i-au consacrat. Îi amintim aici, într-o ordine aleatorie, pe Dan Coman, Radu Vancu, Florin Bican, Alex Moldovan, Ioana Nicolae, Lavinia Braniște, Horia Corcheș, Veronica D. Niculescu sau Adina Popescu.

Veronica D. Niculescu (n. 4 mai 1968) și-a început activitatea ca jurnalistă în 1996, colaborând de-a lungul timpului cu publicații precum Suplimentul de cultură, Evenimentul zilei sau Adevărul. A tradus în limba română din opera lui Vladimir Nabokov și a lui Samuel Beckett, literatură pentru copii (Stuart Little de E. B. White și cărți din seria Lama Lama)  și a scris proză scurtă și romane.1 Cele două cărți pentru copii, care îl au ca protagonist pe condorul Isidor, au fost foarte bine primite de public, copii și adulți cu suflet de copil deopotrivă. O vară cu Isidor a apărut în 2017 la editura Polirom Junior, coperta și grafica de interior aparținându-i lui Radu Răileanu, iar continuarea, Iarna lui Isidor la aceeași editură, trei ani mai târziu, ilustrată tot de Radu Răileanu. Despre geneza celor două cărți vorbește autoarea la finalul fiecărei cărți; scrisă la propunerea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, O vară cu Isidor își are originea în povestirea „C și O și N și Dor”, publicată în antologia „Uite cine vorbește” (Editura Arthur, 2016), ușor modificată și inclusă în capitolul 3 al cărții. Condorul Isidor, cel mai bătrân locatar al Zoo Băneasa, va fi eliberat de o fetiță de 13 ani, curajoasa Serena, și vor petrece câteva zile împreună într-o vilă nelocuită din Sinaia. După întoarcerea fetiței la familia ei, condorul rămâne singur, iar cartea Iarna lui Isidor continuă – la cererea publicului – aventurile lui Isidor în libertate, pentru a supraviețui iernilor reci și dorului mistuitor de fetița care îl eliberase.

De o sensibilitate aparte, cărțile cu Isidor sunt incursiuni în profunzimea ființei umane; te obligă să-ți pui întrebări despre lucrurile importante din viață, despre îndrăzneală și risc, despre relații și oglinzi, despre prietenie dincolo de timp, despre frumusețe și zbor. Și despre speranță. Nu întâmplător, cred, cartea a doua a apărut într-un an al restricțiilor, în care am simțit mai mult ca oricând nevoia de celălalt, de comunicare, de îmbrățișare – „opusul gardului” (O vară cu Isidor, p. 161), în care am înțeles, asemenea bătrânului Isidor, că „e foarte important să-ți fie dor de cineva sau de ceva. Dorul înseamnă speranță. Iar fără speranță nu se poate trăi.” (Iarna lui Isidor, p. 198)      

Ambele repere temporale din titluri se raportează la relația dintre cele două personaje. O vară cu Isidor nu este o vară întreagă, ci doar câteva zile pe care protagoniștii le petrec la Sinaia. După ce aude o știre aparent neimportantă despre moartea cimpanzeului Thor de la Zoo Băneasa și despre Isidor, cel mai bătrân locatar al grădinii zoologice, Serena, o fetiță de 13 ani, pasionată de fotografie și plante, nu găsește un răspuns adecvat la întrebarea „Cum e să trăiești toată viața într-o cușcă?” Îl vizitează pe Isidor, îl fotografiază, dar tulburarea fetiței crește când în fotografii pasărea este un fundal neclar, prim-planul fiind ocupat de gardul din plasă de sârmă. Niciuna dintre fotografii nu a surprins clar condorul, dar Serena înțelege că pozele ei au imortalizat „singura poveste adevărată de acolo”, o poveste despre captivitate și despre zborul – imposibil – spre un cer incredibil de albastru. După o muncă de cercetare despre condorul andin și habitatul acestuia, Serena pornește în aventura vieții ei: îl eliberează pe Isidor, îl ține în cameră câteva zile, ascuns de ochii suspicioși ai părinților, caută un loc unde să îl învețe să zboare, călătorește cu trenul la Sinaia, având un condor în geamantan, găsește o vilă scoasă la vânzare în Sinaia unde va petrece câteva zile de neuitat alături de bunul ei prieten, Isidor. Dar aceste câteva zile vor fi pentru Serena „o vară, vara lui Isidor: de când l-am văzut prima dată în cușcă la zoo, până când a zburat pe această fereastră.”(p.212) Șapte ani mai târziu, cei doi prieteni se vor reîntâlni la Sinaia. Serena, acum studentă, câștigătoarea unui concurs național de fotografie, va căuta cu înfiorare camera și fereastra prin care a zburat Isidor, iar condorul va zbura temător spre fata înaltă ce semăna cu Serena și purta aceiași bascheți verzi. Da, era ea, „zâna lui pământeană”. Și de la ea află că „toată iarna asta nesfârșită… Nu fusese o singură iarnă, ci șapte ierni înlănțuite, punctate de veri scurte, pe care eu abia le simțisem. Șapte ani. Ani în care, reînvățând sălbăticia, luptându-mă și cu singurătatea, și cu dorul, mie mi se păruse o veșnică iarnă…” (Iarna lui Isidor, p. 195)  

În puținele zile de vară petrecute împreună, Serena descoperă că bătrânul condor știe să citească și să scrie, că este un ascultător înțelept, care o provoacă să mediteze la frumusețea dată de imperfecțiune, dar și la modul în care percepția celorlalți ne poate influența imaginea de sine. Una dintre secvențele cele mai emoționante din carte o găsim în capitolele 16 „Despre frumusețe și un fel de zbor” și 17 „Isidor și forța nebănuită”– dialogul provocat de imaginea din oglindă a condorului împodobit cu o pereche de cercei cu rubin. O singură discuție, relatată din două puncte de vedere, al fiecărui protagonist pe rând.  

„— Sunt urât, a scris. Nu-i de mirare că-mi ziceau că sunt urât. Nu-i de mirare că speriam lumea. […]

— Isidor, am continuat, tu te-ai văzut vreodată în oglindă?

— Când trăiești patruzeci de ani într-o cușcă, te vezi în foarte multe oglinzi! mi-a răspuns.

— Ce vrei să spui? Am întrebat, cam grăbită, fiindcă în clipa în care am terminat de formulat întrebarea, am avut senzația că știam de fapt și răspunsul.

— Te vezi în reacțiile celorlalți. Te vezi în spaima lor, în oroarea lor.” (p.149-150)

Iar dialogul continuă în capitolul următor, de data aceasta subliniind trăirile condorului:

„— Când trăiești patruzeci de ani într-o cușcă, te vezi în foarte multe oglinzi! Sunt toți acei vizitatori, sunt ochii și cuvintele lor!

Serena a rămas cu privirea plecată pe foaie.

— «Hei, urâtule, hei, chelule!» am continuat. Cam asta auzeam. Nu zi de zi, dar de obicei. Duminicile erau înfiorătoare. «Băi, păsăroiule!» Cum să îți spun? Oglinzile mele, în copilărie, erau mama și tata. Ei mă iubeau.

Serena mi-a luat tocul din mână și a adăugat sub cuvintele mele:

„Și eu te iubesc, Isidor!” (p. 159)

A doua carte despre Isidor completează cei șapte ani până la reîntâlnirea celor doi prieteni. Sub semnul versurilor bacoviene plasate în moto, Iarna lui Isidor este despre supraviețuirea în sălbăticie, despre prețul libertății, despre prietenie și legături și, mai ales, despre dor. Singurătatea și tristețea resimțite, neputința de la începutul vieții în sălbăticie, deprinderile omenești (cititul, scrisul, plimbările deghizat în bătrânel cu pelerină și pălărie de fetru), care par a nu-i folosi la nimic, sunt provocări cărora condorul trebuie să le facă față. Păstrează o parte din lucrurile de la vilă – pălăria și pelerina, blocul de desen și pixul-pană, dicționarul enciclopedic și puloverul Serenei, își găsește o căsuță într-un stejar, unde își va face un prieten, apoi se mută într-o casă părăsită a unui poet, pe care o va denumi Vila Serena. Acolo va citi poezii și va scrie inspirat de peisajul hibernal și de dor. Tot acolo, împreună cu noii săi prieteni, Corbul, Bufnița și Cățeloiul, vor pune la cale evadarea păsărilor de la Zoo Băneasa și vizitarea Serenei la București. Planul este un succes, păsările eliberate acoperă cerul Bucureștiului, iar pe geamul fetei rămâne semnătura Dor și o pană neagră. Cu bani din fântâna de la Peleș, închiriază o pereche de patine și desenează dealurile cu numele celei de care îi era tot mai dor. Când, în cele din urmă, le mărturisește prietenilor că nu înțelege gestul fetei de a-l elibera și apoi a-l abandona, descoperă cu stupoare că este în mersul firesc al lucrurilor să te desprinzi din cuib și să devii independent. Este descoperirea eliberatoare pentru naratorul Isidor, căci după ce tăiase de pe lista de priorități foamea, frigul și casa – rezolvate grație înțelepciunii sale și relației cu noii prieteni –, lasă dorul ca prioritate permanentă.

Atât Serena, cât și Isidor evoluează pe parcursul derulării evenimentelor. La început timidă și ascultătoare, Serena își asumă riscuri mari eliberând pasărea într-un habitat care nu îi este propice. Pleacă de acasă singură, își cheltuie banii de vacanță pentru mâncarea condorului și îl ajută să-și capete încrederea că poate zbura. Crede în el și în visul ei că va reuși, iar acesta este un mesaj extraordinar pentru micul cititor. De cealaltă parte, Isidor, cel mai bătrân condor de la zoo, devenit invizibil pentru mulți vizitatori, a uitat ce înseamnă libertatea și gustul cărnii fragede, a uitat să zboare și să mai viseze la înălțimi. Însă prietenia fetiței și încrederea ei în forța lui îl face să se schimbe, să-și recâștige încrederea în sine, să se bucure de viața în sălbăticie, să descopere cine este el cu adevărat. Și că nu e niciodată târziu să-ți împlinești visul, dacă te privești în oglinda bună. Imaginea corectă despre sine din copilărie a fost distorsionată în perioada captivității, dar cu ajutorul Serenei și a celorlalți prieteni se regăsește: „Prietenii mei erau acum oglinda mea. Cum mă vedeau ei, așa mă vedeam și eu cel mai bine. […] Acolo, pe înserat, i-am făcut cunoștință și cu corbul și cu bufnița. Ce încântat am fost să văd cât de bine se înțeleg, și cu, dar și fără sunete sau cuvinte. Era un balet minunat, o plăcere să îi privești. Ce plecăciuni elegante făcea corbul, ce privire încărcată de bunătate avea bufnița când înclina din cap ascultând. Privindu-i, m-am gândit că, iată, ei toți alcătuiesc acum o oglindă a mea. Prietenii mei, prietena mea.” (p. 193) Iar această oglindă trebuie păstrată, întrucât îi permite privitorului să devină cea mai bună versiune a sa. Astfel că, pentru a rămâne împreună, cei doi prieteni decid să scrie o carte care să spună tuturor povestea și să le ducă mai departe prietenia.

„— Să scriem o carte împreună, Isidor! Despre noi. Despre vara noastră de atunci. Despre salvarea de la grădina zoologică. Și despre prietenie. Și despre dor, și despre regăsire, și despre supraviețuire. Despre ce înseamnă sălbăticia și ce înseamnă acasă și, mai ales, despre ce înseamnă să-ți fie dor și să fii fericit și …

— …și așa o să putem rămâne împreună pe viață! Scriind cartea. În carte. Împreună  mereu.” (p.202)  

Folosindu-se tehnica mise-en-abyme, structura primelor capitole din cartea „O vară cu Isidor” este trimisă de Serena d-lui C. Isidor, Fundătura Tisei, Vila Serena, pentru continuare.  Experiențele trăite sunt vii în memoria protagoniștilor, iar prietenia lor merită să rămână o frumoasă și sensibilă poveste despre regăsire de sine și devenire.

            Cartea Veronicăi D. Niculescu este o pledoarie pentru întoarcere spre autenticitatea relației cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, spre ascultarea bătăilor inimilor celor dragi, ceasul timpului nostru. 

______

*Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor,  Editura Polirom Junior, București, 2017, Iarna lui Isidor, Editura Polirom Junior, București, 2020

1 Amintim câteva dintre volumele publicate:  Cum e lumea (2004), Orchestra portocalie (2008), Roșu, roșu, catifea (2012); Toți copiii librăresei (2020), Simfonia animalieră (2021).

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 106-112]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.