Eugen Bunaru

Poeme

***

Plouă destrăbălat pe trotuarul abia întrezărit

în spatele blocului de vizavi. Ici colo câte-un

trecător rebegit. Dincolo pe șosea fulgeră

mașina poliției în controlul ei de rutină.

O vreme încă se împrăștie prin cartier ecoul

virtual-strident al alarmei. Notez și eu în virtutea

inerției crâmpeie în caietul-jurnal. Plouă destrăbălat

pe trotuar și câteva flori albe infime tremură amăgite

și ele de Dumnezeul lor aici la marginea străzii.

Brusc un soare postum traversează aerul scanează

clipa cea repede se ascunde dispare în spatele norilor

mai dolofani mai picturali ca niciodată de azi înainte.

***

Trăiești retrăiești tot mai mult într-un film fabulos

de cinematecă. uneori te surprinzi pășind ireal

de o viață întreagă pe străzilestrăvechi ale cartierului.

pe partea cealaltă vizavi de cinema Arta cu zâmbetul

lui inimitabil (de cuceritor) Alain Delon tocmai te salută

din mers ridicând amical un deget în soare. îi răspunzi

aplecând ușor capul. tocmai inspiri și expiri un aer arhaic

de primăvără în acest nesperat și irepresibil prezent

al trecutului.

*

(ca aici și acum)

Când toate din jur nu vor mai fi (se va întâmpla și asta,

poate curând, o știi prea bine, fără să crezi, totuși…) pe strada

pe care tocmai te-mpleticești fericit în drumul cenușiu

către casă vor alerga și-atunci purtate de vânt în stânga

și-n dreapta aceleași peturi sparte aceleași hârtii și chiștoace

aceleași urme umane și-aceleași petale primăvăratice inexplicabil

de albe vor rătăci dansând halucinant ca aici și acum pe trotuar

iar dinspre fereastra deschisă a blocului de vizavi se vor auzi ireal

ca aici și acum furate de curenții de aer crâmpeie din Ave Maria

laolaltă cu vocea și privirea suspendate de cer ale lui Andrea Bocelli

călătorite de aceiași curenți de aer fără odihnă pe-aceleași străzi

mărginașe parcă mereu paralele cu viața și moartea

ca într-un vis fericit de întoarcere.

***

Îți fixezi ochii

asupra unui punct

topindu-se limpede

și insignifiant

în albăstrimea străvezie

a cerului. ai vrea să dispari

într-un poem primăvăratic

asemenea acelui punct

mistuit în eter – un poem

care să-și devore cuvintele

și-apoi să le reinventeze

să le disimuleze până la

contopirea cu albăstrimea

străvezie adâncă a cerului

*

În aer

Oamenii curgeau de-a dreptul lichizi

într-o parte și-n alta de-a lungul

zidurilor galbene ce tremurau și ele

asediate de soare în amiaza mare

Tu rămăseseși absentă în aer un fel

de umbră subțire atârnată de privire

Deodată oamenii s-au oprit rând pe rând

suspendați de ultima lor gestică și mișcare

Târziu începuse să adie încolo și încoace

nesperată o boare și brusc statuile oamenilor

au început iarăși să înoate în aer pe trotuare

De-acum se aprindeau deja ici-colo neoane

felinare. Unii dispăreau pe sub porți acvatice

ca într-un fel de icoane alții intrau cuminți

în vitrine – albe inerte manechine – și zâmbeau

șic spre nimic

***

A mai căzut o stea

E ziua-n amiaza mare

(atenție, ironie! zice-se:

la mare preț, în poezie,

la mare căutare, adicătelea …)

Cineva nevăzut de sus

mă arde cu privirea câțiva stropi

mă binecuvântează pe creștet

Mi-am zis odată adânc în piept:

poezia e zvâcnire e aruncare în gol

acolo unde se arată ascuns (ca un soare)

Dumnezeu Însuși în Vinerea Mare

deschizând mici fante printre nori

pentru noi cei nevăzători

***

Ai ieşit în plină noapte

(în sfârşit liniştea de pe trotuare)

Doar stelele – dovezi palide în timp ce păşeai

parcă spre parc, parcă la voia întâmplării

Din când în când câte-o limuzină cu fâşâitul ei

misterios. Abia târziu ajuns în străfundul nopţii

ca întotdeauna în momentele tale de uitare de sine

sau de derută fără ieșire ți-ai amintit brusc cotropit

de remuşcări (nu se știe de ce) faţa de masă cu pete

de vin din ajunul unei cine grăbite când tăcuți laolaltă

fiecare cu gândul său ați mestecat frățește bucățele triste

de pâine și ați sorbit surâzând nou născuți din potir

sângele Lui.

*

Decor noctambul

A trecut binișor de miezul nopții – da, știu, sună romantic,

dar asta e … și viața merge înainte…

Oricum, e mult prea devreme (la pofta mea nebună de insomnie,

la …știința mea cronică de-a aboli timpul, ziceți-i clipa cea repede,

dacă așa vă sună mai bine…), e deci mult prea devreme pentru a trage

obloanele, așa că renunț să-l strivesc ‒ poc! – sub talpă și nu-mi mai rămâne

decât să-i împărtășesc faze și muzici din gândurile mele aiurea

(ca un roi de furnici bezmetice) unui biet, mizerabil gândac de bucătărie

ce și-a întrerupt brusc traiectoria misterioasă, derutat și el de atâta

lumină. Mai apoi, îmi lipesc nările de întunericul ferestrei asemenea

unui pește de sticla unui acvariu. Afară, crengile sunt un fel de gheare

teribile, gata să-ți scoată ochii, exact ca în cele mai puerile filme

horror de pe netflix sau axn. În completarea decorului, țin să adaug

un Christ costeliv răstignit direct pe perete și luciul stins, aproape

complice, al unui obiect infim (bibelou de porțelan cu existența

efemeră …) din vitrina ce, fără vreun dubiu, nu poate fi decât o piesă

antícă, moștenită din generație în generație. A propos de generație,

să nu omit(em) esențialul: eu deasupra mesei – contopire erotică, ei, da,

cu albul, firește feciorelnic, al unei hârtii ‒ eu, deci, scriindu-mi poemele

în direct, la lumina ochilor viclean întredeschiși ai unei pisici.

Bineînțeles, pisica toarce. Neagră și visătoare, bineînțeles.

Toarce…

*

Cortina

Când, dintr-odată, o amintire fragedă

tapisează ici-colo pereţii camerei,

(inaugurând asfinţitul unei zile ce deja susură

în rigole), atunci, răsar, uneori, din cine ştie ce

culise absconse, răsar, din cine ştie ce coridoare

umbroase, răsar, blând-violent, scenete peste scenete,

din care a mai rămas, pustiu, adâncit în tăcere, bizar, enigmatic,

doar decorul. Personajele, care îl însufleţeau, ia-le de unde nu-s…

Se mai pot distinge, prin preajmă, voci stinse, vagi ropote

de aplauze, mici sughiţuri de râs și de plâns.

Apoi, în virtutea unei cutume arhaice, o mână obscură

va lăsa, cu arte & meserie, falduri-falduri, să cadă cortina

imensă, ușor putredă, ușor fosforescentă, peste acest final desuet,

reluat la nesfârșit, de spectacol.

*

Metamorfoza

Lui Franz Kafka

Întunericul orbitor din oglindă

de la miezul nopții

Tăcerea ca un fierăstrău măturând liniștea

de la miezul nopții

Insomnia ca o carte pe ochi de la miezul nopții

Poezia ca o pradă vânând undeva sus

de la miezul nopții

Rugăciunea ca o nălucire cu ochii larg închiși

de la miezul nopții

Păcatul trezvirii cu ochii larg deschiși

de la miezul nopții

Amintirile ca un ropot taciturn

de la miezul nopții

Pânda sau spaima ca un catarg în erecție

de la miezul nopții

Luminița din blocul de vizavi

de la miezul nopții

Viziunea încercuitoare de la miezul nopții

de-a te trezi în zori: o insectă jalnică

ce fuge deodată în toate direcțiile

***

Domnul pensionar Plăcintă, fost plutonier M.A.I. până la Revoluție,

a văzut dis-de–dimineață prin geamul de la bucătărie o găină ciugulind

te miri ce printre mașinile aliniate conștincios în parcare.

Era o găină cu pene roșcate, o găină dolofană, bine hrănită.

Domnul pensionar Plăcintă intrigat peste măsură a făcut imediat 112

și  a raportat pe un ton vehement cazul de-a dreptul anticonstituțional

și ilegal. Întocmai așa ca odinioară, pe vremea odiosului, a raportat el

ferm, fără să clipească: informez că aici, în față, pe strada Burniței nr. 13,

la orele 6 și 30 de minute trecute fix…  Răspunsul prompt și sec al doamnei

(mă rog, al tovarășei…) de la celălat capăt al firului a căzut pentru

domnul plutonier Plăcintă ca o măciucă în moalele capului: problema nu este

de competența 112! Puțin descumpănit, ușor descurajat, ba chiar indignat peste poate,

a sunat apoi la primăria municipiului. O voce impersonală, cu mici reverberații metalice,

l-a atenționat: pentru continuarea dialogului vă rugăm să ne comunicați datele

personale etc. etc. Fără nicio urmă de ezitare în voce dl. Plăcintă a raportat

victorios superiorului de la celălalt capăt al firului: să trăiți, sunt plutonier

pensionar Plăcintă Trandafir, Str. Plopului cu pere, nr. 9 bis., scara K. K., cartier

Zona Nouă, Liberă de Neo-Comunism, localitatea Balta Verde, județul

Timiș-Torontal, permiteți să raportez următoarele…   

***

Șerban Axinte

Îngerii din micro-fibre

(prima parte)

oamenii trebuie să fie unii cu alții, dar și unii fără alții, firele ies din toate direcțiile și se adună în ghem, prin ele circulă viața adusă la fierbere, curentul de mii de wați, putere, tensiune, mai multă putere

aici, în celula mea se aplică regula celui slab, pauze, puncte de suspensie, dar cel mai în formă se mișcă, eu nu pășesc, dar mă deplasez odată cu el

eu sunt omul care a învățat să trăiască invers acelor de ceasornic, un bătrân viril ce-și va dori să-și petreacă restul vieții în toate rețelele, ce-ar fi de spus, ce-ar fi de spus, călătoria mea, dincolo de parametrii umani mă va conduce la adevăr, adevărul atât de dureros pe care nici nu vrei să-l afli.

o întâlnire forțată cu mine, un veritabil blind dating.

nici un învățător nu a fost mai aproape de adevăr: „oamenii trebuie să-și ducă viața fără ei înșiși”, doar așa vor ajunge la mântuirea făgăduită în spatele ușilor grele. ne vom dezgoli ca înainte de cea mai pasională acuplare, vom fi atât de vii încât creierele ni se vor încinge, nu vor exploda imediat, e bine, ce ne pândește de după colț? ceva ce se pretinde a fi viața fără de moarte, o privim în ochi, hipnoza nu funcționează, trecem mai departe.

ce-a fost cu tine atunci când te-ai încredințat marionetistului, slăbiciune, putere, nimic din toate astea, poate ceva ce nu are încă nici o reprezentare.

(partea a doua)

liniștea și armonia au sens doar dacă atingem sacrificiul

lăsăm emoțiile și sentimentele să facă din noi ce vor, începem să trăim pe muchie, real, ireal, adevăr, mai puțin adevăr, spume la gură după ce am încercat să ne extirpăm reciproc răul, dar acum suntem doar noi, cel de jos face și el spume la gură, crede că a pierdut, dar nu e sigur.

tu, înger din micro-fibre, rămân să adun în mine tot ce vine de deasupra și mă înalță

ai făcut ce-ai vrut cu viața ta vreme de 15 ani, ai alunecat și te-ai ridicat, ai murit și ai înviat, putregaiul din tine te-a dirijat fără fire, ai ieșit în lume ca să dansezi pe trupul celui ce ai fost atâta timp, ani uriași, zile clare, atât de clare.

îngerul din micro-fibre mă urmărește, mă arunc din balonul meteorologic, mă prefac în altceva.

toată creația depinde de mine.

te-ai adâncit prea tare în lumea interferențelor, ai nimerit în fața unui copac pe care trebuie neapărat să îl îmbrățișezi.

drumul meu de acum e înspre cel mai sudic punct de pe hartă

(partea a treia)

într-un labirint vienez din arbuști

cineva a rupt gardul, lumea se strecoară pe acolo,

libertate, o zi senină, o petrecere fastuoasă, început de moarte

toți m-au văzut cum mi-am deschis sângele

(corpul ce adună lumină și întuneric)

(omul care trebuie să-și ducă viața fără el însuși)

profetul nu are mintea clară, bea o cafea, ia un blister de piracetam (și uimește-mă!)

viața mă face imun la hipnozele colective eu am încercat un altfel de labirint, m-am pregătit de întâlnire,

l-am căutat pe Dumnezeu și am dat peste un item – când începi să arzi, mergi adânc,

îmi sfințesc sufletul cu sfântul ascuns în organele sexuale

mă trezesc, am clei în cap, voi continua să trăiesc pentru următoarea întâlnire pe nevăzute.

(partea a patra)

puțin, încă puțin, să mi se refacă legăturile neuronale, sunt jos, sunt sus, bipolar – varianta soft; în afară de medici, nimeni nu crede asta, bipolar, tripolar, călătoresc prin trup ca și cum aș fi singur într-o conductă, soarele amiezii nu ajunge la mine, amiaza e mai târziu (știa bine cel ce scria – acum aproape două secole – cel mai frumos poem al limbii germane)

apar nervuri noi, cine pe cine salvează de la înecul în propriul sânge, când toți orbecăim prin trupurile noastre și cerem ajutor. nervurile se adună ghem, închid jocul, dar altceva se deschide, nu pot privi soarele orbitor al apusului, nu mă mai pot întoarce la adevăr de la neadevăr, pe tine te-am învățat să minți ca să te faci bine

țin cubul rubik în mână, și de aici începe ceva, mă scald în culorile amestecate, Doamne ferește, să vină cineva să le potrivească, aș rămâne o ființă cu doar șase fețe; de aici vine boala, o tratez cu tincturi, beția e acum un cocktail rușinos din plante, vine cineva din urmă, trece tacticos peste trupul meu, el vede forme geometrice, mă arunc în micro-fibre.

(partea a cincea: Übermensch)

analiză swot: punctele mele tari, punctele slabe, posibilitățile mele, de amenințat, nu mă amenință nimeni, inima e mai puternică atunci când nu bate, sufletul viril, errrrror, dar nici invers nu e posibil, fluturi uriași într-un stomac încordat la maximum, ce poate fi diferit, eu sunt cel ce nu sunt, un om ajuns înger din micro-fibre; mai importante sunt punctele joase, omul e jalnic, credibil și creator e cel mai jos decât el, Schau der Mensch, schau der grausamste Mench, gata cu declamațiile, înapoi în beznă, înapoi în febra neliniștii

un amestec de duritate extremă și duioșie, domino dintr-o singură persoană

el se prăbușește fără a avea nimic în spate, firul său roșu a ars în mai puțin de o clipă, dar alte fire vin să susțină piesa de rezistență, duritatea, blândețea după care a tânjit de cum a început să priceapă ce i se întâmplă, ieșire în ring, doar cu arma neîncrederii în teacă, obsedanta lume de jos îl ridică, Schau der Mensch, schau der grausamste Mench, o singură clipă de neatenție și se duc dracului amândoi, neputința e unica șansă de a ieși de aici

pentru a deveni un fenomen lipsește condimentul disperării

au trecut mulți ani de când deschideam fereastra trenului și scoteam brațul afară, contra vântului, ca să simt ce simțea Superman.

***

Vasile Zetu

Poeme

Când drămuiesc un poem

Îmi vine să pun între ghilimele

Și virgulele

Înainte ca punctul să cadă

Ca drobul de sare

Peste sentimentul care închide

Înăuntru tăcerea.

Mi-am construit o groapă:

 Vreau să acopăr cu ea

RĂSTURNATĂ

Un tumul frenetic!

O mâhnire de pustnic

 (deci iluminare)

acum mă surprinde

cu ochii încercănați pe hrisoave,

poticnit ezoteric în derizoriu,

cu sufletul gol

ca buzunarele morții!

Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi

să fiu o fărâmă mai bun

și  să pot năzui

la o traistă de cântec –

Să-mi sară pingelele

în dansul lugubru din noapte

când cucuvelele torc

dintr-un maldăr de lună.

.

Ce torc?

Poate spune doar roua

în zorii peripatetici

ce se vor sparge

curând.

Am să rescriu poemul acesta

 (fie) și de o sută de ori

chiar dacă el se burzuluiește la mine

și-mi cere

să-l păsuiesc

să se pârguiască în voie.

Lasă-mă singur,  plusează:

vreau să învăț penitența

cu propria spaimă,  să simt

 răstignirea pe crucea

zilelor calpe

să văd cum se năruie

toată neliniștea mea

într-o  baltă de lacrimi.

Apoi vei putea să mă-nghesui

în orice context,

 să  mă calci pe grumaz

într-atât cât să umplu

și groapa săpată în sine:

enclava astrală:

‘l’ ascult. Nici n-aș risca să mă duc

de-a  bușilea cum saltimbancii

în racla de întuneric.

Tolăniți

Pe toloaca necenzurată

Ascultăm greierii

Și nu ne sinchisim

Că pentru fiecare din noi

Altul este cântecul lor.

De la o vreme

Fiecare zi ce se naște

Este miracol. Tu ești

Draga mea,

Dulcea mea

Încă mai mult. Fără tine,

Acum când în stele se descifrează

Hieroglifă cu hieroglifă

Dezvăluindu-se

Itinerariul pe care se-ncheagă

Întoarcerea mea pentru zborul în gol,

Fără aripi, doar rază

Care va ține-ntr-o clipă cât veacul:

Vămi vaste și vag permisive, închid

Cercul în care triunghiul

Molfăie tropi. Ave, dar, vouă. Rămâneți

Și bucurați-vă-n ample augururi.

Viața este triumful aripii

Asupra migrării.

Mă-ntorc (tot mai des)

Către mine cu fața

Și umplu

Clepsidra cu lacrimi, fântâna

Secată subit în ograda

Copilăriei mirobolante:

Pun hamuri să smulgă

În zbor liliecii izvorul bicisnic

Ascuns

Undeva pe aproape, în altă fântână

Ceva mai adâncă:

Iau punctul

De la sfârșitul poemului

Și-l port ca pe un ecuson
La reverul
Unei dimineți nou – nouțe :

Poemul se prăbușește

Iar eu nu-i mai pot obloji

Rănile impetuoase.

***

Toma Grigorie

Cântecul inimii

Cel mai frumos cântec al fiinţei

îl intonează ciocănelele inimii

care bat sans cesse

Bat în scândura de brad a pieptului

toaca de utrenie

întru slava lui Dumnezeu

Ne plângem inimii pentru

toate iubirile şi durerile existenţei

Fără cântecul ei lacrimile

sunt stropi de ploaie

pe frunza zvântată de soare

Cu inima uşoară şi împăcată

poţi scoate chiar şi ghimpele

înfipt în carnea timpului

Pune capul pe pieptul iubitei

şi vei asculta cântecul de privighetoare

al ciocănelelor dragostei

Cântecul de lebădă

poate fi ascultat vai

pe pieptul vieţii

*

Zborul oamenilor

Puneam mâna streaşină la ochi

şi priveam zborul păsărilor

De ce nu zboară oamenii tată

Nu-mi amintesc ce mi-a răspuns

Dar eu zburam noapte de noapte peste case

dimineaţa îmi căutam aripile înfrigurat

eram aşa de trist că le pierdusem în zori

Oamenii au altfel de zbor

doar atât mi-a spus tata

Căutam în mintea mea un răspuns

şi continuam să zbor

peste sat şi peste nori

Nu mai ştiu la ce vârstă

mi-au căzut aripile definitiv  

în groapa din spatele casei

Din buchile cărţii am descifrat

treptat

zborul real al oamenilor

Atunci am început să zbor

de-a adevăratelea

*

Într-o zi

Greu la urcuş pe muntele Viaţă

mai greu la coborâre

Te opreşti

la umbră de speranţe

să-ţi mai tragi sufletul

Nu ştii când nu se vor mai întoarce

zilele disipându-se

în pâcla veşniciei

Te consolezi cu dramul de oxigen

ce ţi-a mai rămas 

în retortele arterelor

Pe drumul înapoi paşii te duc

tot mai departe

spre tărâmul inocenţei

Într-o zi se va închide cercul

Coborârea se va preschimba definitiv

în urcuşul spre stele

într-o zi

*

Locul de lângă Tine

La intrarea în maturitate

am pornit metronomul

să-mi înnumăr deceniile

Unu două trei…opt

şi tot nu sună stingerea

Începe să mă cuprindă teama

Până unde vrei Doamne

să-mi îndepărtezi extincţia

Vrei să mă copleşeşti cu iubirea Ta

sau să mă pedepseşti

lăsând chinul vieţii

să-ţi răzbune creaţia nereuşită

Intenţionezi poate să-mi laşi

cât mai mult timp de pregătire de curăţenie

ca să merit locul de lângă Tine

Mă pui pe gânduri Doamne

*

Prea târziu

Pândarul vieţii – moartea

Fără paza ei ne-am pierde

petala rozei din obraji

Frigul spaimei

ne încălzeşte sângele

Strigă cerul din noi

să-l salvăm din ghiarele ghionoaei

Abia când ne pierdem liniştea

înţelegem rostul echilibrului

asigurat de prezenţa ei pânditoare

Vrem să întoarcem roata

când şanţul se adânceşte

Stăm cu ochii pe ceas

când apare în colţul camerei

o umbră indefinită

Regretele lacrimi curgând

pe sticla ferestrei

vin prea târziu

prea târziu

*

La malul surpat

Mă strecor printre vremuri

cu capul plecat

M-apasă pe umeri viaţa

la final de păcat

Au fost şi lacrimi

a fost şi bal

Nu mă pot plânge mereu

amar

Am pierdut luceferi

Am pierdut şi sânge dar

de viaţă n-am avut

habar

Am lăsat-o să curgă în voie

m-am poticnit

m-am ridicat anevoie

am făcut din mit

ideal

Adesea m-am lăsat

purtat de val

ajungând cu scrâşnet la mal

La malul surpat

*

Căile Domnului

Îmi culc visul într-un cuib

de pasăre colibri

tapetat cu mii de pene şi puf

Mama pasăre îşi opreşte zborul vertical

să mă hrănească perpetuu cu fluturi

Simţeam cum îmi cresc aripi

din umerii împrumutaţi de la îngeri

Învăţam zborul dintr-o creangă

în alta

liber ca pasăre a cerului

Inamici în abis inamici pe pământ

învăţam să evit întâlnirea fatală

De ce mamă râvnesc la locul meu

de sub soare cât o nucă

De ce Doamne căile Tale

mereu răii le-ncurcă?

*

Amăgirea unei amintiri

Mă abandonez în leagănul unei amintiri

mă trezeşte scâncetul unei amăgiri

Mă întreabă dimineaţa cântecul de cuc

de ce m-am întros de unde voiam să mă duc

Se întorc privirile serii-nspre mine

îşi ascut auzul interioare ruine

Mai pot oare s-o iau de la început

Cine mă bănuieşte că n-aş fi vrut

să zbor fără oprelişti spre menitul scris

să nu cedez să nu mă las învins

*

Un singur obstacol

Încă mai sper iluzoriu să mă pot avânta

peste obstacole

Am fost în vremuri pierdute

prin ani

atlet în această probă

Învăţasem să bat bine

cu piciorul stâng

pista din preajma gardului

să-mi chircesc bine sub mine

piciorul rămas

Uneori am rupt cu pieptul

panglica finişului

Alte ori am fost depăşit

Dar astăzi cu cine concurez oare

Care sunt onstacolele

pe care să le mai pot sări

Mă aşteaptă cu certitudine

unul singur rămas

Care mă va proiecta direct

pe Caleea Lactee

*

Într-o pauză de lectură

Fereastra dinspre Calea Bucureşti

mă face martor la furnicarul vieţii

Privesc gazonul din scuarul

mărginit de brazi şi de bănci

Nepoţii de vârste preşcolare

sau dintre cei care abia

au învăţat mersul biped

le scot pe bunici la ozonificare

Filozofia pragmatică a vieţii

mă pune pe gânduri

Vârstele incipiente cu cele spre finiş

convieţuiesc în bună înţelegere

Unele privind în sus cu entuziasm

nedisimulat

altele în jos gârbovite

de vârstele neîmplinirilor

Bucuria se împarte egal

în aceste clipe de uitare de sine

Angoasele mele se strecoară ruşinate

în garderobe cu hainele anilor

atârnând inerte pe umeraşe

Trimit bezele inocenţei

Mă retrag în lecturile mele

martor altor vieţi înrămate

în pagini 

***

Daniela Bîrzu

Poemele amiezei

soare de sticlă

peste soare s-a așezat o pânză

de sticlă foarte subțire

ne trezim în dimineața în care întunericul dispare foarte repede

am văzut pe luna plină

ca într-un cinematograf toată istoria lumii

toate poveștile ei de dragoste

ciuma din evul mediu

distincția renașterii

pielea noastră fragilă s-a făcut o plasă de oțel

tastele de la laptop se aprind când le atingem

așa e și cu durerea cu frica

a început să ningă as-noapte și ne-am trezit dimineață

mai aproape de cer cu 2 centimetri

pașii noștri au lăsat urme

ne-am amintit

că azi lumea ne cere să stăm cât mai departe unii de alții

e o altă poveste care se proiectează pe ecranul lunii

soarele de sticlă își împrăștie razele peste casele noastre

absoarbe luna în strălucirea lui

noi am adormit deja pe pernele de sticlă

în ele ni se reflectă chipurile frumoase

cu ochii închiși

mâine o să ne jucăm,

dar ceva în creierele noastre nu va uita

vom simți în continuare

presiunea nefericirea și frica

când vom privi luna din nou

va fi albă goală și rece ca întotdeauna

un cinematograf gol uitat undeva într-un oraș de provincie

chipurile noastre/ păsări de sticlă se vor oglindi în ea

suntem copii iarăși dar

facem oameni triști de zăpadă le legăm eșarfe la gât

până aproape îi sugrumăm

și nu știm de ce

nu știm

*

winter rise

când nu te mai vindeci e ca și cum ai scrie

pe pereții camerei tale

aceasta nu mai e camera mea.

te trezești înmormântat în mătăsuri albe

într-un pământ negru

reavăn proaspăt săpat.

dar nu ești moartă ești la fel de vie ca oricând

ai vise

pentru că dormi

visezi că răsare iarna ca un soare.

că ai lăsat

inimi și orhidee să se usuce pe pervaz

particule atomice

de la bombele cu hidrogen

aruncate cândva în deșerturile Americii

ți-au luat de acasă trupul și l-au învelit

în otravă

cineva te-a dat jos din pat cu brațele, cineva cu brațe moi

cineva care știa ce se întâmplă cu tine

când dormi

te-a pus pe pervaz

împreună cu inima și florile

dar brațele îți lipseau

voiai să te strângă la piept

în loc de asta ele te-au împins în afară

o clipă doar și jos a fost liniște senin și pace

o clipă doar și totul a fost distorsionare

cum te uiți printr-o lentilă

opacă la soarele de iarnă

acum

un tren lung fără călători trece prin fața ta

se izbește de gară

și asta nu te mai sperie

ești în pământul moale și rece

îmbrăcată într-o rochie frumoasă

pe care ți-ai cumpărat-o de la Zara

ai stat singură în camera ta

și te-ai privit în oglindă

o clipă doar și brațele

te-au cuprins din nou

dar acum știai ce o să se întâmple

și ai rămas încremenită

și nu ai făcut nimic

iar

soarele de iarnă abia răsărea.

*

cântec de leagăn

abia în ianuarie au căzut toate frunzele.

frunze albite cu clor,

în grădina din spatele casei.

păsările păreau de sticlă.

copacii căpătaseră forme de cristal.

eu priveam de la geam și auzeam trenul cum fluiera în vale.

nu mai ningea.

dacă aș descrie mai departe cum era

aș zice că totul părea pe moarte.

pentru că geamurile erau negre și tot ce vedeam era

negativul unui film vechi.

am tras până la capăt de bandă.

am rupt ultimul cadru și l-am pus ca pe o fotografie în

geam.

prin fața mea trecea trenul fluierând mai departe.

mi-am văzut de zeci de ori fața în geamurile vagoanelor.

ceilalți mă priveau și ei, dar nu reușeam să mă urc.

am oprit filmul și m-am întors acasă,

nimeni nu mă auzea. era liniște.

duritatea suprafețelor pe care călcam

mă făcea să simt că sunt vie.

am spart o pasăre de sticlă, am luat o frunză albă în mâini.

și așa mi s-a părut atunci că e viața mea.

așa mi s-a părut atunci că e viața tuturor oamenilor.

o pasăre spartă, o frunză ruptă,  un tren care nu se mai

oprea

un soare

care se legăna, se legăna.

*

snow apocalypse

zăpada a pătruns până în camera mea

încă nu dorm

aștept cu ochii deschiși

electrici

să treacă iarna

să mă desprind de toate frânele pe care le pune

o locomotivă de tren când se apropie de oraș.

cum se vede orașul în depărtare.

o omidă strălucitoare lascivă pe care îmi doresc să o

ating.

trebuie să întrerupi fiecare frază ca să te gândești

// și tot se moare//

soarele mi se pare că rămâne în urma mea

mi se pare că sunt un cadavru cu părul lung

mă joc cu părul meu

e aspru ca țoalele pe care le făcea bunica

când mă sui în tren deja e noapte și ar trebui să adorm

dar din nou vreau să simt fiecare clipă ca pe un camion

ce trece pe lângă mine și mă zguduie

dau perdelele la o parte și scot capul pe geam

văd tot trenul într-o curbă

câmpul deschis pe care mama m-a născut

văd stropii de ninsoare

alunecând spre șinele curate

mă țin strâns să nu cad

orice dar să nu cad.

de ce sunt atât de rece?

am uitat să mă îmbrac cu paltonul mamei

ca să o țin minte mai bine

vreau să ajung acasă

în camera mea plină de zăpadă

să dau plapuma la o parte

și să mă ghemuiesc acolo

ca într-un mormânt

// sunt o făptură făcută din ghips //

vreau să visez orașul fremătând, sclipitor

vreau să îl văd încă o dată cu ochii mei electrici

cum își stinge treptat luminile

una câte una

iar blocurile lui înalte

se dărâmă unul câte unul

vreau să mă văd în trenul care gonește prin ninsoare

și nu se mai oprește ca într-o apocalipsă din filme dar

trebuie să întrerup fiecare mișcare a mea sacadată și să scriu

// și tot se moare//

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 124-134]