La mijlocul zilei, în furia de cascadă a orașului

   pe un trotuar plin de lume

Să te surprindă senzația bruscă de lipsă, de dor –

   ca și cum te-ar cuprinde o foame bizară, care nu vrea mâncare

ai suferi de o sete teribilă, care nu vrea lichide

   ca și cum ți-ai aminti de o pierdere, dar nu e vorba de cineva

ci de ceva prețios care te-a părăsit cândva, nu știi ce, nu știi când

și-ți lipsește

Te uiți în jur, sunt oameni grăbiți, sunt vitrine și agitație

   dar tu ești brusc departe, izolat sub un imens clopot de sticlă

 în care a pătruns o formă de absență, de vid –

   uluit încetinești puțin pasul, apoi te oprești

în inima ta e un gol, în corpul tău e un jind dureros

   încerci să înțelegi; o tăcere densă, un deșert alb se întinde în minte

dar nu e cineva nici ceva ce-ți lipsește

E doar dorul ciudat către un avânt ce te-ar trage

         din adânc   în sus   în toate direcțiile

   spre o nemărginire pe care ai uitat-o demult

       sau nu ai cunoscut-o pînă acum niciodată

Dar celulele tale o știu, sângele o bolborosește

    carnea ta o poartă în memoria ei brusc trezită

respirația ta o coboară în oase –

O bucurie enormă, o explozie interioară

  care vrea să treacă prin tine, să te lumineze fulgerător

    vrea să urce la cer și să țâșnească spre astre

Să te ia cu ea în lumina totală, nemărginită

acolo unde dorul tău nenumit

se întâlnește cu un tine mai vast –

Tu, lărgit pentru o clipă cât lumea întreagă

   egal cu universul    și universul exultă prin tine

Tu, născut în clipă din nou, în sinele tău expandat

   din dorul profund al ființei tale ascunse –

care te-a oprit în mijlocul trotuarului plin de lume, în agitație

Tu, în infinită libertate și bucurie nețărmurită

    ești în sfârșit Cel Ce Ești !

[Vatra, nr. 9/2021, p. 1]