Nici măcar nu-s convinsă că-n seara aia mi-am dat seama care dintre cei trei de la masă era Nicu, fiindcă l-am zărit doar prin fereastra restaurantului. Mai bine l-a văzut Andu, care își făcuse drum pe terasă, chipurile căutând  toaleta. I s-a părut cunoscută tipa care era cu ei, dar n-a știut de unde s-o ia.

„Poate să fi fost Nadia…”, i-a spus doctorului Tatarcan, când ăsta a apărut peste vreo două zile.

Nu știu dacă ți-am spus că Tatarcan dăduse o raită prin Deltă cu ai lui. Cel  puțin așa ne-a zis când s-a-ntors, și poate să fi fost adevărat, fiindcă ne-a făcut cinste cu un sturion delicios, dinafara meniului, adus, spunea el, în gheață de la Murighiol.

Andu, însă, cu scenariile lui, susținea că Tatarcan  fusesesfătuit să facă o excursie, tocmai atunci, ca nu cumva să se întindă la băutură cu Nicu, în hotelul plin de străini. Poate și de jurnaliști răuvoitori, obsesia Lor.

E drept că Tatarcan se avea bine cu Nicu de la Uteceul lor: ni-l  pomenea uneori, când recunoștea că în prezent ne merge cam rău, dar lasă, c-o să fie bine când vine Fiul președinte.

Asta pregăteau ăi mai tineri din cercul Lor, dar alții, mai pricepuți, pregăteau altceva.

Față de noi, Tatarcan se făcuse că n-avea habar de ce se petrecuse în seara aia și ne-a ascultat fără mare interes. Dar când a auzit de Nadia, odată a sărit în sus:

„Ea?! Nici gând! Ce să caute Nadia aici?”

S-a scotocit prin buzunarele sacoului după pachetul de Kent cu care ne trata seara. De când trecusem de 15 august și briza căpătase adieri de toamnă, la cină apărea, țanțoș, într-un costum greige de in.

„Nu știu cu care dintre ele o  fi venit, dar cu Nadia sigur nu!” a întărit. 

*

Reușisem să-i pun pe copii împreună, la altă masă, fără să iau în seamă mutrele lui Liviu: era la vîrsta la care fetele li se par băieților enervante și plicticoase. Și noi, cei mari, la masa alăturată. Mai aveam doar câteva zile de concediu și vroiam să-mi tihnească seara care începuse bine.

Doar că pentru asta ar fi trebuit să-mi țin clonțul, nu să sar în apărarea soțului meu care, la fel ca și altădată, se făcuse, deodată, mic.

„Cum poți, Dorine, să fii atât de sigur că nu era Nadia, dacă tu n-ai fost de față?!”                                     

„Păi se știe că Nadia ia distanțăcând sunt Ei la Neptun! mi-a răspuns, agasat. Capătă acces la Mamaia sau Năvodari dacă are vreun concurs de gimnastică de-al ei, dar atât! El ar simpatiza-o, din câte am auzit, dar Ea nu poate s-o înghită! Și nici Afară nu mai pupă Nadia pașaport, dacă s-a trezit să se încurce cu Nicu! Chit că ea, de felul ei, știe să tacă, dar de ce să se riște să-i întindă vreun ticălos de  străin o nadă, s-o facă să ciripească?! Norocul Nadiei e că o știe o lume întreagă, altfel Ea ar fi ciomăgit-o, ca pe amorezii fiică-sii!”.

„Dorin! Termină cu aberațiile!” l-a fulgerat Adela  cu privirea ei aurie.

Mă fascina culoarea ochilor ei, verde deschis, bătând la lumină în galben-auriu, pe care genele negre și lungi o puneau și mai mult în evidență. Avea o față banală, dar asemenea iriși n-am mai întâlnit la nimeni înafară de ea și la cele două fete care o moșteniseră.

„Poate să fi fost Poliana?” a încercat, intimidat, Andu.

„Poliana? Cine mai e și asta?!” am făcut pe naiva.

Am vrut să-l mai trag de limbă pe Tatarcan, bârfele astea din lumea înaltă făceau succes în cercul de doctori cu care ne făceam sărbătorile.

„Poliana e Mare la Pionieri, cum de n-o știi? Ea tot încearcă să i-o vâre  pe gât, dar n-are spor, deși n-ar fi urâtă, săraca Poliana! Dar Nicu fuge de ea ca de dracul, n-ai decât s-o fuți tu, i-a spus!”s-a înfierbântat Tatarcan, spre exasperarea Adelei.

*

Ar fi trebuit să-l las să se umfle în pene că deține monopolul informației despre Familie, pentru că asta vroia, dar parcă  intrase un drac în mine.

„Așa de urât vorbește?” m-am prefăcut ofuscată.

„Nicu vorbește mai spălat decât ai lui, dar vorba lui Marx, mediul social contează! L-am auzit cu urechile mele când l-a întrebat pe directorul de la Forum dacă frate-său, care trecuse prin Costinești, era cu Țiganca. Directorul dădea din colț în colț, și după ce Nicu s-a îndepărtat cu suita lui de jurnaliști uteciști, l-am întrebat, așa, la mișto dacă astea-s gusturile lui Valentin. Nici poveste, domnu doctor, mi-a zis ăla, Valentin, îl știți, un tip potolit, era cu soția. Dar norei așa i se zice în Familie, fiindcă e brunetă.”

„Și care e problema dacă ar fi țigancă? Doar și despre El se spunecă e!” m-am repezit, fără să țin seamă de fața întunecată a lui Andu.

„Se spune și despre El că e! m-a maimuțărit Tatarcan. Degeaba se spune! El nu e, și nu e nici Ea! Dar Borilă e bulgar, iar pe nevastă-sa a chemat-o Abraham, cum să mai fie atunci nora, Iordana, româncă, get-beget, curată?”

„Ca și când ar exista români get-beget! Români curați! Știi că ești bine!” am  râs.

*

Simțisem că avea slăbiciune la mine, și-am întins coarda. Peste câțiva ani, avea să-mi spună că mă plăcuse din facultate, dar n-a îndrăznit să.., mă rog, bine-a făcut că n-a îndrăznit! Nu m-aș fi uitat atunci la unul ca el! Între timp, se mai șlefuise, Adela avusese, și ea, rolul ei, dar în momente de-astea, dintr-odată îl vedeai de unde plecase.                               

„Ei, bine, să știi că-n țara asta sunt destui români curați! În Maramureș! La mine în Gorj, pe unde au trecut romanii și nu s-a lipit picior de străin! Și nu-i cazul, pe tema asta, să te exprimi tu, cu bunică-ta franțuzoaică! Monique, nu?!” m-a repezit                           

Se înfuriase, dar m-am înfuriat și eu. De nervi, i-am împins pachetul de Kent, și tot  scormoneam în poșetă după vreun nenorocit de Snagov, când avusese timp să-și vâre nasul în dosarul meu de familie?

„Ce-ai  cu bunică-mea? De ce te  împiedici de ea?!”

Până și la bătrânețe surorile tatei, cumnatele bietei Monique, niște băbătii rele, încă o mai bârfeau că fusese o sărăcie, și c-a venit doar cu chiloții pe ea, dacă i-o fi avut și p-ăia! Că s-a oploșit pe lângă bunicul la  prima tinerețe, când și-a făcut el stagiul la spitalul Salpetriere, poate să fi fost soră acolo, poate să-l fi ținut în gazdă, oricum, n-a mai scăpat de ea! S-a ținut scai atunci când s-a întors în țară, el, doctor, îi știi cum sunt, a înșelat-o toată viața, dar de nevastă a luat-o. I-o fi promis acolo, în Franța, și s-a ținut de cuvânt, o fi iubit-o, cine mai știe?!

Când m-am născut eu, bunicul era mort, și Monique se seniliza accelerat, toată copilăria mi-a spus ma petite Lidia, mă confunda cu mama. Dar mi-a transmis scheletul ei cu oase mici și la tinerețe nimeni nu credea că purtasem în bazinul ăla îngust doi copii.

*

„Nu-l băga în seamă, așa e el, coleric !”, a încercat Adela, în felul ei moale, să ne calmeze.

Dar cine crezi că a sărit în apărarea lui? Andu al meu! Că eu singură, într-o seară, luată cu vinișorul, povestisem despre bunica Monique cum uitase ea la bătrânețe bruma de limbă română și vorbea doar franțuzește.

Am tăcut mâlc, parcă îmi aminteam, parcă nu, dar Tatarcan a dat pe loc înapoi:

„N-am nimic cu bunica ta, Dumnezeu s-o ierte! Are dreptate Adela că mă înfierbânt repede, sunt foc de paie, atât! Și nu te mai prosti cu țigările, Anda, uite Kentul aici! Vorbeam de Ei care sunt nemulțumiți pe cine a luat Valentin, știi cum e cu dinastiile, dacă ai sânge albastru nu te poți căsători cu oricine, ha-ha! Borilă stătuse cam mult la Moscova, direct acolo s-a dus, din  Spania, pe El doar tîrziu l-au trimis la școală la ruși,  și n-a făcut mulți purici acolo, Ea, nici nu se punea problema, ce să caute la Moscova?! Normal că nu le place cuscrul!”

Ca să dreagă atmosfera, a mai aruncat niște ironii benigne despre Familie, cu un aer complice, la care Andu l-a secondat. Eu am dat acră, din cap, și toată seara n-am mai scos o vorbă, doar m-am uitat la marea care, în timp ce apunea soarele în spatele copăceilor, plantați odată cu hotelul, devenea metalică, argintie, știi cum arată. Peste uscat, cerul era senin, deci zilele următoare aveau să fie bune de plajă, învățasem acest indiciu de la Tatarcan, dobrogean de adopție.

*

Firește că  în dormitor Andu mi-a făcut  scandal  din cauza lui.

„Lansează provocări, și tu ai căzut deja în cursă de mai multe ori, făcând pe deșteapta!” mi-a mârâit.

Ne-am culcat îmbufnați, însă  dimineața, până să dea peste noi copiii, am făcut dragoste, abia acum, prea târziu, îmi dau seama cât de important a fost în viața lui sexul. Ar fi fost și pentru mine, dar fusesem crescută cu ideea să-l frânez, să nu mă las dusă de el. A mai venit și legea aia nenorocită cu avorturile, și când am dat de anticoncepționale, se cam dusese partea cea mai bună din viață. N-am putut să-l țin cu asta pe Andu, dar poate n-aș fi reușit, nici dacă mă străduiam mai mult.

Însă îmi plăcea la el că nu ținea supărarea.

Cât am fost mică, dacă făceam o boacănă, tata mă bătea cu cureaua, iar când m-am mărit și-i răspundeam obraznic, îmi  scăpa câte o palmă, și pe urmă nu vorbea zile întregi cu mine – un chin, fiindcă altminteri eram preferata lui.

Cei care îl știau de bonom și glumeț, n-aveau cum să ghicească violența ascunsă în el, pe care nu și-o manifesta față de mama, ci față de mine. Ciudat este și că, mult timp, ei i-am purtat ranchiună că nu intervenea să mă scape, nu lui, care mă lovea.

*

Și cu cât îmbătrânesc, abia îmi mai aduc aminte cât de mândru era de mine, dar n-am uitat groaza care mă cuprindea când îi vedeam fața încruntată și știam ce urmează, asta.

Meseria de părinte este falimentară, nu se poate să nu greșești cu ceva, și după ce mori, copiii te tot reevaluează, asta-i Judecata de Apoi, tu nu crezi așa?

Și mă tot întreb cum a putut, un bărbat inteligent și educat, ca tata, să bată o fetiță cu cureaua? Avea ceva sadic în el sau era doar coleric? De-atunci am repulsie față de oamenii, bărbați ori femei, care se înfurie repede.

A și murit într-un moment de enervare, după ce l-au destituit din postul de șef de secție, îl  săpase, cu denunțuri, mâna lui dreaptă, un doctor mai tânăr  pe care el îl adusese în spital. Am suferit după moartea lui, m-am simțit vinovată că-l sâcâisem cu mania mea de a contrazice, când venea istovit și nervos de la muncă.

Asta a fost și șansa lui Andu la mine, de-asta m-am măritat de studentă, și-am făcut copiii devreme, îmi căutam o variantă blândă a tatei, o familie, și mi s-a părut c-am găsit-o. Dar el avea alte păcate, și  mult timp nu le-am știut. Ori, mai degrabă, n-am vrut să le știu. I figured it made sence/ Bilding me a fence/ Bilding me a home/ Thinking I’d be strong here/ But I was a fool/ Playing by the rules.

Ai văzut că revin cei de la ABBA cu niște holograme? Abia aștept să-i ascult iar, deși n-am mari speranțe la  noutățile lor, ce să mai aducă la vârsta asta?! Dar, apropo, sunt mai mari sau mai mici ca noi?!

*

„Vezi c-am avut dreptate, Pisi?! Ți-am spus că de-asta a plecat Musiu Tatarcan în Deltă, trap-trap?! Îl știau că-i ține isonul la băutură, și i-au dat ordin să dispară  înainte să pună ăla piciorul aici, să  se întindă la  vreun chiolhan!” mi-a spus, triumfător, Andu a doua zi, la micul dejun.

Părea plauzibil. Tatarcan ne spusese odată că Ea ar fi oprit importul de votcă rusească și poloneză din cauză că era băutura preferată a lui Nicu și a lui Zoe. Copiii Ei se consolau că le stricase relațiile amoroase, lui cu Donca, lui Zoe, mai multe.

„I-au dat ordin? Cine? Cine să-i dea ordin?” l-am întrebat pe Andu.

Mi-a făcut  semn  spre Gigi Trif care, ca un experimentat comandant de vas, conducea  grupul de turiști germani  de vârsta a treia, abia coborâți din autocar, un șir de capete albe, tunse corect și proaspăt coafate, purtate de niște picioare șovăitoare, alburii, cu vene umflate, în sandale ortopedice: care spre recepție, să-și ia cheile la camere, care spre toalete.  

„El!? Vrei să zici că Trif e mai mare-n grad?” m-am mirat.  

Dar Andu a ridicat din umeri, vezi mai bine ce-și iau copiii ăștia de la bufet, că iar vin numai cu dulcegării, mi-a strigat. 

*

Ca să fiu sinceră, acum aș fi mai interesată să-l văd pe Nicu Ceaușescu decât am fost atunci când ne-a onorat terasa restaurantului. De ce te miri? Atunci eram sătulă de Ei, cum era toată lumea, acum aș fi curioasă să știu mai multe, fiindcă  au sfârșit cum au sfârșit. Și mai repede decît credeam.

Ai dreptate, nu ți-am spus nimic interesant despre Nicu, fiindcă nici n-am ce. Și am povestit scena de atâtea ori, mai ales după 90, încât o termin în cîteva fraze, mereu aceleași. Oricât încerc să-mi amintesc ceva nou, văd doar întunericul și aud marea care lovea digul și stafilopozii. Nici nu știu cum am ajuns la  cearta cu doctorul Tatarcan, o  prostie.                                                                                                                                                                                                                                                         

De fapt, el nu era nici atât de rău, nici atât de prost, cum mi s-a părut în seara aia. Doar că avea, ca mai toți cei ridicați de regim, marota cu românismul de paradă, se împăuna cu el și-i dădeau lacrimile la muzica folk,Tudor Gheorghe, Adrian Păunescu, cenaclul Flacăra, poezia care cutremură contiința de români, cum a zis odată, și ne-a lăsat bouche bee, fără replică.

Dar tot mergând la congrese medicale în străinătate, tot frecându-se cu elita doctorilor, împins de Adela, probabil și de fete, și-a mai schimbat gusturile. Ori s-a prefăcut că le-a schimbat, până când și cele noi au devenit ale lui.

Cât despre gorjenii lui, îmi dădusem deja seama din spital, din  minister că aveau o rețea mai eficientă chiar decât a ardelenilor. Dorin Tatarcan  sta cu ochii p-ăia de sus, cu funcții, fiindcă vâna postul de  ministru al Sănătății: altă idee a lui Andu, care, oricum nu i-a ieșit.

Aș zice că mai degrabă a avut noroc că nu i-a ieșit, poate s-ar fi întâlnit cu Nicu prin pușcărie, mai știi?!

[Vatra, nr. 9/2021, p. 2-3]