Laura Francisca PAVEL

(alias Laura Pavel)

Amsterdam, pe Oude Turfmarkt

Azi nu mai facem inflaţie

de gesturi interesante.

Doar ne zgâim ca la cinema

la ferestrele de vizavi

pe Oude Turfmarkt 125.

Un tip pe la 60 în halat matlasat

tacticos întoarce pagină cu pagină.

Numai bun de pus la rană.

Câtă candoare, atâta fadoare.

Da, altceva de bifat?

Ar mai fi, da, cuplul

de exhibiţionişti,

ei au seară de seară aceleaşi

mişcări presetate

ca de desen animat.

Totul e-atât de căptuşit cu plută

mai că am urla, ba nu, doar am tuşi puţin, politicos,

strepezit

Evităm aglomeraţia, evităm inflaţia

de accidente de destin.

Ne-au ieşit deja

de multişor

prin pori, prin salivă,

prin mirosul agresiv

de detergent de pe stradelele

din Red Light District.

Facem sexting până începe cheful pe vapor

Până încep supliciile, deliciile

până intrăm pe modulul

sudoare nemuncită,                                                                

până fals secătuiţi

şi aproape fără de prihană

ne dezmeticim

şi debarcăm la ţanc

în istorie.

*

Amsterdam, dinspre Leidseplein

De parcă numai nouă ni se întâmplă

să aruncăm cu pietre în soarele ăsta isteric de amiază,

aşa ne umflăm în pene şi ne opintim,

aruncăm cu boltă, cu precizie,

ştim că nouă ni se vor oferi pe tavă miracolele

în stanioluri multicolore

la târgul de duminică.

Noi care aşteptăm

să vedem cum complexele noastre estice devin

pilde de manual

şi ne îmbrăţişăm epuizaţi, brusc emoţionaţi,

ca imediat să ne bănuim de indiferenţă,

de gânduri ascunse.

Suspiciunile, astea ne leagă, e înduioşător.

Vezi bine, mersul ăla firesc al traiului împreună.

Departe suntem de faza când am şti

cum să rămânem pur şi simplu aici,

fără zbateri, fără transpiraţia de culise, fără nimic ostentativ,

aici cu Mieke,

cu respiraţia ei blândă,

cu lipsa ei de ură.

Obosim să procurăm zilnic câte o excepţie.

Vrem ce putem prevedea, ce putem proteja.

Jubilăm când îi putem prevedea mişcările,

noi care o avem în grijă pe Mieke,

asta avem în comun, de fapt,

nu scăpăm din ochi bicicleta lui Mieke,

gonind pe lângă tramvai de la Leidseplein la Hoofddorpplein,

pista se lipeşte de şine, se scurge, una cu tramvaiul, figura serpentinata,

metalul înfierbântat pe şine, şi pornirile noastre exasperant de posesive,

tot aici.

Noi care ne dezmeticim numai cât

să-i trasăm pe asfalt conturul umărului drept,

când îşi prinde între arătător şi policar o buclă de piele de pe claviculă,

şi strânge scurt,

şi noi ne mijim atunci ochii de usturime, de plăcere,

şi cum se scurge aici sânge filtrat, îndoit cu picături de ploaie,

noi care locuim în bucla ei de piele de pe claviculă

prinsă între arătător şi policar.

Pe noi fierbinţeala de amiază ne lasă fără aer

aici cu Mieke,

cu lipsa ei de ură.

*

Plase la geamuri

Pare să nu mai fie nimeni în sala de la Main Library Hall

aşa arată şi mai inutil de elegantă în lumina serii,

cum inutil e şi stagiul ăsta doctoral

început la moartea lui Lady Di

(de atunci televiziunile secretă nonstop glamour şi patos),

şi sarcasmul colegial încă la modă,

şi umorul de nişă,

atúul monden al vedetelor academice

care fac jogging seară de seară la Indiana University,

inutilă chiar toată viaţa predoctorală,

de la pudra de talc a copilăriei la

conspectele conştiincioase din anii ’90 şi 2000.

Apropo de conspecte, azi mi l-am rezervat fără niciun chef,

doar fiindcă încă dă bine, pe Stephen Greenblatt

deşi noii istorişti sunt nu cu mult mai proaspeţi decât noii romancieri

dar măcar găseşti la ei o teorie cu intrigă şi cu personaje.

Fişez despre purgatorii, ba şi despre exorcişti,

despre energia socială din Anglia renascentistă

şi Will in the World

Intră musculiţe chemate de leduri,

umplu cotloanele, birourile, pluşul cam jupuit al scaunelor

Aici se poate practica

până şi prozopopeea

se poate suferi de snobism melancolic

se poate aştepta în voie

halal retractil bibliofil

cu siguranţa că nu vine nimeni

să deranjeze aşteptarea.

Chit că gândul ăsta e şi prea pompos, şi prea bătucit.

Prea ca adverb trebuie făcut să dispară,

nu înainte să adaug că am ajuns prea târziu

(sau prea devreme, dar nu mai îmi arde de paradoxuri gratuite)

pentru energia socială a Renaşterii britanice,

pentru shakespearologii care scot la bătaie ideologii

cum musculiţele pun în evidenţă

lipsa oricăror plase la geamuri.

(din volumul în pregătire Trucuri urbane)

***

Hristina DOROFTEI

Poem de iubire

Zilnic

Îți iau picioarele în brațe

Le leagăn precum mama pruncul

Le spăl cu buzele

Le usuc asemeni Mariei Magdalena

Le acopăr cu umbra mea

Mă închin în fața lor

Apoi devin covorul pe care poți păși

Apăsat

sau

moale

Mă uit în urma lor

Aștept următoarea zi

*

Cearșaf

Mă întind pe cearșaful alb

Cât pot eu de mult

Vreau să acopăr golul crescut în partea ta

de pat

Firele de bumbac au în memorie

Gustul tău

Vreau să-mi pătrundă în epidermă

Vreau să te simt

Nu doar în mintea mea

Ci și în celulele mele

*

Particula

Sunt o particulă

Foarte ușoară

Unii nici nu își dau seama când

Mă au în palma lor

Alții mă observă dar nu-mi acordă atenție

Se spală pe mâini și scapă de mine

Sau își scutură palmele cu putere

Și mă obligă să mă desprind de ele

Mai este câte un om generos cu mine

Stau în mâna lui precum pisica pe lângă stăpân

Mă hrănesc cu resturile de la mesele lui

Uneori îmi toarnă câteva picături de lapte

Atunci sunt cu adevărat bine

Lichidul ca zăpada călduță îmi dă putere

Să merg mai departe

În palmele altora

Care sunt foarte aspre și dureroase

Dar știu că nimic nu este definitiv

Și voi ajunge cândva într-o palmă mătăsoasă

Caldă precum sângele proaspăt scurs din vene

*

cireașa

e greu

știu

e greu să ai o inimă și să o împarți

la două

e ca și cum ai împărți o cireașă

în trei

că are și sâmbure

sâmburele ești tu

dar vezi tu

dacă sâmburele ajunge în afara fructului

pe o suprafață uscată și neprietenoasă

la gunoi

să spunem

moare

așa murim toți trei

puțin câte puțin

în fiecare zi

azi a fost o zi mai dificilă

am murit două picături

în loc de una

mai încolo vom ajunge într-un loc în care

nu mai există nici cireșe

nici sâmburi

nici noi.

*

exterior – interior

zgârieturi pe piele

câmpii maronii sub ochi

câte un șănțuleț săpat pe frunte

fire brumate ascunse sub excellence creme

umbre în ochi chiar și în razele soarelui

și multă tăcere.

cântecul sirenelor

întrebări și temeri mute

tornade dese

revelații ce devin tot mai ascuțite

operații pe cord bătând

și multe cicatrici.

***

Ana Daniela PARASCHIVESCU

am scris poezie ermetică într-o joi

o gheară într-o benzinărie

sunt acolo am un hamster cu trei picioare

o durere profundă în stern

am tendința să mă aplec să văd ești tu

o gheară pe inimă

betadina ustură

pătura mă învelește

o gheară de fiară m-a prins de eticheta de la

pantaloni

am tăiat-o pe-aia cu zara

o gheară snoabă nu e mai bună

sunt undeva realitatea e o gheară

desfășurată pe planuri ca în romane

din urechi îmi cad obiecte

îmi caut cerceii de la 18 ani

o gheară se târăște pe urmele mele

am tendința să exagerez

teama mă soarbe în ceaiul ei

o gheară cu unghii în gel

o îngrop în frunze moarte

fără sunete inima se cațără singură în cuier

*

poezie despre impresioniști

impresioniștii sunt hipnotizați

se trezesc noaptea pentru luna plină

pândesc răsăritul soarelui

cerul un leopard pentru fetițe

și iar noapte din nou lună

vorbe goale se ascund după copaci

gâdilici gâdilici rânjește drumul

ele sar și rostogolesc ouă

din care razele scot picioare argintii

ca acele de acupunctură

pe sub pielea nopților în care te visez

viteazul în piele de tigru

eu sunt Gudrun cu pielea tăbăcită de spălat

ai greșit povestea sari în tabloul următor

e despre femei îndrăgostite

de umbra lor

*

ultim joc de plastilină

de-ai putea să crezi în minciuni

îți șoptesc la ureche nu auzi nimic

am glasul ciudat din dopuri de plută

soarele e un amantpecare îl vezi rar

îl aștepți cu atât mai mult

o centrală care trage aer în piept

o chiftea cu sos de usturoi

dimineața îmi miroase pielea

peria nu e de ajuns urmele mâinilor tale

nu trec cu apă oxigenată

mă frec bine cu sare mă leg cu leuștean

mirosul de dragoste ca o coadă de câine

iese prin porii deschiși

de la dreapta la stânga de jos în sus

peisaj cu flinte și coarne de pești

sunt femeie și mă întreb

din piele răsare iarba sau din sex

*

de-asta te iubesc eu pe tine

vorbim despre Zulnia Văcărești Coșbuc Celan

Trakl

tocăm minimalismul fir cu fir

ca pe pătrunjel

stimul olfactiv nimic soare nimic

pe marginea paharului un bețiv

se bălăngăne ca o jucărie cu bateriile pe

terminate

când mi-e dor mă încalț în cizme

după prima baltă știu sunt în curte

merg la Excelsior mănânc midii

în cizme stau pe scară privesc

lumea e un câmp pe care apar urmele lăsate de

câini morți

fetele de 8-10 ani stau în chiloți în curte

aproape băieți ce te uiți mă

mai târziu stau picior peste picior

nu au chiloți

când mi-e dor mă îmbrac în pijamale și adorm

rapid

*

anii trec ca versurile

nu scriu mesaje nu ascult știri

nu vorbesc la telefon nu primesc complimente

nu intervin în discuții nu mulțumesc

nu sunt atentă la detalii

nu iau autobuzul nu mă vaccinez

nu vorbesc neîntrebată

nu aștept minuni nu las ciorapii pe jos

nu ascut cuțitele nu sar de la balcon

nu am balcon nu-mi cumpăr haine

nu iau bani cu împrumut

nu duc cărțile la bibliotecă

nu dezgheț frigiderul nu apreciez politețea

nu intru în politică nu latru noaptea

nu fac gimnastică

nu beau alcool nu mănânc carne

nu miros frumos nu deschid ușa

nu sap pământul nu merg în vizită

nu fac nimic interzis nu gândesc

ziua lumina e sărată

*

mi-am pierdut căciula și mi-am zis

nu metabolizez fericirea

urmele de roți trasează în nămol dunga vieții

firavă în faruri

încotro și știu drept prin bălți și resturi de iarbă

folosești o pipetă

gustul amar de reguli ajunge în gură

lumină lină cu irizări

flacără în scurgerea de la baie

pizza quatro anotimpuri brânze sau brânzeturi

fericire ioc

pielea de pe mâini îți trădează vârsta

smiorcăială de femeie care face noduri

dezleagă-le dacă poți dacă vrei

ia sabia din lada de zestre a bunicii

în care taică-tău ți-a zis ține-ți sufletul

lasă nodul nu-ți place gâtul meu

lănțișoarele nu mă prind

ia-mă pe nepregătite

sărută-mă întoarce-te pe stânga

telenovelele sunt scrise de doctori nefericiți

*

dincolo de aparențe

a plouat azi-noapte peste pisica moartă

cu ochii ei sticloși aruncată în stradă

m-a privit în ochi două oglinzi verzi

a zecea viață

i-a ieșit prin nări s-a prelins pe stradă

farul drept s-a spart

s-a speriat de moarte

când pisica moartă cu ochii ei mari

i-a strălucit în față

și vrăjitoarea e moartă sau beată

e în transă își caută pisica moartă

totul e mort GPS-ul caută sateliți

sunt opriți o salvare își rotește în gol

girofarul crăpat cu-o mătură

de baseball

*

boli incurabile

sunt bucuroasă pentru toate fetele și femeile tinere

care scriu poezii și stau închise în casă

cu mișcări libere zicându-și că sunt

sunt fericite toate fetele astea care sparg toarta cănii

ca să se rănească în cioburi

se uită cum le curge sângele și repetă obsesiv cuvinte

în loc de pansament de apă oxigenată

mă simt o mamă care stă pe fotoliu și tricotează

le zic mereu cuvinte peste care se trece ușor

mi-s dragi fetele astea suple

începătoare în viața de femeie și de-asta nervoase

fetele astea care sparg farfuriile ca să nu le spele

mănâncă salata din palmă

sug buzele bărbaților de orice vârstă

pentru că pot să-și vopsească părul

în culorile curcubeului și să strălucească în soare

cu indiferența unui ciob

în care se pierd razele după -amiezii

iubesc fetele astea tinere devenite femei

pentru că așa vor ele apoi supărate

nu se așteptau să fie respinse de celelalte femei tinere

dar totuși trecute prin viață care se mint că-și iubesc

bărbații triști și flămânzi vrând altă rețetă

altă față alți sâni să-și acopere privirile obosite

nimeni  nu le poate iubi ele sunt singure și triste

ca un vers uitat și rămân așa rămân așa

pentru că doar așa doar așa

ele mi-s dragi ca rana din venă

***

Mihai PĂCURARU

În chinul de a atinge cuvintele rostite

Mi-am imaginat o scenă în plin teatru omenesc

de curgere a palmelor timpului, țepi de

nisip opulent în deșert, despletit de

limbile de colivie prin care privesc

cu spaimă dezvelirea muntelui atins

de sclipirea de orgă a Mării Tiberiadei.

Eram în cântarea cuvintelor,

și mă zbăteam ca un prunc întotând printre ele,

tunet plăcut cu ploaie și foc ce nu arde

bogăție de cuvinte în scară spre ceruri;

atingeam cuvintele rostite și miroseau a smirnă, a cimbru, a ceară

și a înger.

Ce ușoare erau, mă acopereau zăpadă cuvintele

care schimbaseră muntele în masă

în centrul ospățului de înțelepți.

În focul limpede de fulgi roșii de imagini,

Iisus rostea rugăciunea către Tatăl,

iar eu, încremenit cum Dumnezeu privea

și rupea petalele acestui imens trandafir

de cuvinte- ființe întinse spre El,

pe rând, iar peste noi cădea o ploaie roșie,

o ploaie de lacrimi cădea.

În fața altei lumini, rugă prin noroi pornea:

Mai naște-mă, mamă, o dată,

mai naște-mă-n zori, cu fruntea lipită de soare;

re-naște-mă, Doamne, ca om,

naște-mă, mamă, ca fiu.

Și  pentru mine,

a scos dintr-un săculeț runa W,

a luat-o și a aruncat-o în somn,

ca prin explozie

să piară lumina.

Devenisem un singur trup: eu, tatăl meu și fiul meu,

iar Iisus turna cuvintele rugăciunii în botez de viață.

Cu felinare aprinse, îngerii caută suflete rătăcite

Lumina mă roagă în limba soarelui

printre spinii unei dimineți de mai

aproape de mine, de cer, de vreascurile din

drumul topit prin pustiul pe care îl am seară de seară.

Îl zăresc fosforoscent ca o mirare în drumul plantat

cu semne roșii de întrebare, semne de alunecare din vârful

muntelui, unde am urcat noaptea, iar dimineața sfredelirea

razelor ca semințele prin pământ, ca semințe printre nori,

încolțește; ce de iarbă, ce de verde ca mările și oceanele, verde de valuri

și lumina asta obsesivă ce sparge valurile, focul verde și lumina

din spini, îmi aliniază pașii împleticiți de animal nou-născut.

Privesc și mă pierd în jungla cu iarbă, cu oameni, cu fiare,

lumină, și în jurul meu flori de măslini nedorite

de albine înainte de momentul zero al fructului.

Ceea ce scriu este ziua ce trece prin mine și fructele ei dulci și amare,

au colți, au sânge, și mă las răstignit în joacă, prin aceeași iarbă,

privind cum noaptea îngerii în cer,

cu felinare aprinse, caută suflete rătăcite, noaptea noastră întreagă,

punți pentru mine, omul rătăcit de Dumnezeu și câini prin zăpezi!

Floarea ce trece în fruct

Trei scaune așezate la malul mării,

în trei direcții îndreptate,

ca la o margine de livadă cu măslini înfloriți,

ca la o margine de vie înflorită.

Tu ești aproape de durerea plăcută

flori albe de măslini –

și vinul, sângele și uleiul

trec prin tine cu spuma sărată,

o parte rămâne, o parte pleacă,

nu știi ce parte pleacă, nu știi ce parte rămâne.

Floarea trece în fruct, copilul se zbate în tată și bunic,

deasupra un stol de pescăruși scăpați de la nebuni

taie liniștea sacadată pe o prăjală de nisip, și iar strig

spre cele două scaune, care încet, trăgând din odgonul

rotundului orizont, se înfășoară și strâng ca un foc de iubire,

și iar strig, iar în jur pictorul harnic șterge culorile, marea lasă doar

cele trei scaune îndreptate spre nimicul orb.

Poemul florilor de măslini

Alunecare de aur în focul pădurii,

lună după lună, lanț de timp scurs parcă din ploile

ce ne lovesc la intervale egale;

durere de exil în cel mai cenușiu ungher, țipăt de pasăre,

țipăt de animal din care durerea țâșnește și mă doare,

ca un nor stors de apă, obligat să alunge alți nori

în jocul sfâșierii pielii de colții altui ceas derulat sub clopot.

Am adunat, nimic n-am lăsat în afară  decât coaja semințelor,

miezul în mine durea facerea, prefacerea.

Priveam eu, exilatul, și privitul îmi ardea trupul

cu toate semințele lumii încolțite în mâini, în ochi-

funii verzi neîndurătoare mă târau.

Între măslini înfloriți, pe dealul ce domină marea,

recitam împreună ,,Tatăl nostru”, și nu știam dacă

exilul se încheiase sau mersul spre

golul din mine, golul din tot

se va umple vreodată. Amin!

***

Maria IEVA

Apel

Am rămas femeia născută din vină,

Cu palme de vânt şi buze de dor,

Dar apa din pleoape e tot mai puţină

Şi braţele crucii de-o vreme mă vor.

Zăpada din gânduri se cerne-n cuvinte,

Trecutul rămâne presat între foi,

Pe drumul uitării ne-aducem aminte,

Căci sufletul trece de margini, vioi…

Un nor îşi dezbracă veşmântul de rege

Şi stropii iubirii priveşte-i cum curg;

Dar mările toate încep să se-nchege,

Ca foşnetul zării în ochiul demiurg.

În visele tale dorinţa mea geme,

Tu ştii cum mă doare azurul din piept?

Să cer altă viaţă? E mult prea devreme…

Să cer o tăcere? E poate nedrept…

*

Tunelul din oglinzi

De unde vii, străine, să te întorci, nu-i chip,

Pe malurile vremii n-ai plaje cu nisip,

Nici frunze-ngălbenite, nici fluturi rotitori,

Doar urme de iubire – înveți din nou să zbori.

În fulgerarea clipei toți norii să-i despici

Și dincolo de stele, de cazi, să te ridici;

Pe-acolo unde apa să cânte a-nvățat,

Izvoarele durerii din pleoape au secat.

Dar dacă ies din stele doar voaluri colorate

Și valuri de uitare te vor lovi din spate,

Tu brațele pe cruce să nu le mai întinzi,

Când intri-n labirintul străinelor oglinzi.

*

Oscilație

Oscilez între un punct și o treaptă,

Ca un cântec de rouă captiv în ecou;

Înainte e-o lună cu fața pătată,

Înapoi o clipă a intrat în depou.

M-apropii de punct, dar punctul dispare,

Sar unii din muchia lunii în foc

Și vântul împinge-o corabie-n mare,

Prin ușa tăcerii căzută din scoc.

Un cântec își duce ecoul în sân,

Iar bobul de rouă înghite furtuna;

Un drum mă așteaptă, dar încă rămân,

Pe treapta pe care se sprijină luna.

*

Cântec fără păsări

Urme pe sub turme, duc apași sub pași,

Sub arcada nopții hodinesc arcași,

Trag cu flori de sânge-n inimi tinerele,

Care fură raze de după perdele.

Clipocesc sub vetre zvonuri de strămoși,

Fulgii dau zăpezii ochii lor apoși,

Se opresc pe-un creștet luminat de sfânt

Care cerne fire de nărav în vânt.

Ceaţa prinde formă, forma prinde viaţă,

Flacăra ţâşneşte dintr-un cub de gheaţă;

Cântec fără păsări – răsturnate goluri –

Este ora zero, se împart noi roluri.

*

Exercițiu

Dezlipit de formă, mă întorc la tine

Cum se-ntoarce Fiul într-un strop de mir,

Firele din care mi-ai urzit destine

Dintr-un nor de abur cer să le deșir.

Am sfinţit durerea aşteptând să treacă,

Mi-au vorbit copacii, pietrele, cenuşa;

Voci necunoscute – un ecou de toacă –

Deschideau în taină către ceruri ușa.

Raze argintate coborau din astre,

Agățând icoane de pereții zării,

Lacrimi de iubire deveneau albastre

Și urcau prin lujeri către miezul verii.

Am întins o mână să închid o rană,

Încercam să vindec viața fără vis,

Dar pe după zare mi-a zâmbit o ană

Și-am văzut în mine omul indecis…

Clopotul ce-adună viața netrăită

Primenea azurul încă somnoros,

Când o rază pură, dintr-un gând venită,

A întors grăbită nopţile pe dos.

*

Margini

Trage o zare un pic mai aproape,

E sărbătoarea golului extins,

Din marginea uitării vor să scape

Durerile pe care le-am învins.

Secundele din ornic se deșiră

Și vânturile umblă alandala;

Străin de clipe, clipele se miră

Că depărtarea și-a pierdut croiala.

Ieșit din formă, timpul se dilată,

Ca mai apoi un punct s-absoarbă tot,

Lăsând în urma lui o pată

Ce sângerează, încă, în chivot.

Dar scăpărarea clipei nu așteaptă

Ecoul umbrei prinse sub eclipsă

Și punctul, care-i răstignit pe dreaptă,

Își regăsește marginile lipsă.

[Vatra, nr. 9/2021, pp. 83-88]