Marta Petreu – țintă fixă (V)

KOCSIS Francisko – Despre ce încă n-am vorbit

Există şi astfel de lucruri. Chiar dacă par neverosimile. Dar să le povestim într-o ordine convenabilă memoriei.

De la jumătatea anilor şaptezeci, prima generaţie masivă de tineri şcoliţi la ţară şi în oraşele mici a intrat în facultăţi. Fenomenul s-a văzut imediat în popularea cenaclurilor literare şi în asediul asupra revistelor. Atunci nu mi-a trecut prin cap să fac o listă cu aspiranţii la gloria literară, dar nu exista oraş mai răsărit în care să nu existe măcar un grup de câteva persoane cu astfel de idealuri. Şi toţi trăgeau spre marile centre universitare. Cu rost. Dacă aş fi întocmit lista aceea, cred că aş fi avut cel puţin o sută de nume de tineri care au reuşit să publice câte o poezie, câte un grupaj, câte o carte ceva mai târziu. Ţin minte şi acum zeci de nume ale unor tineri care s-au pierdut pe drum, au renunţat ori şi-au descoperit alte vocaţii, cine ştie, ori şi-au dat seama că s-au lăsat ademeniţi de o falsă chemare.

Făceam şi eu parte dintr-un astfel de grup, dintr-un oraş în care literele române de abia reuşiseră să ţină un cenaclu modest până la „debarcarea” în urbea noastră a lui Romulus Guga, a lui Dan Culcer, urmaţi de alţi câţiva tineri scriitori care au reuşit atunci imposibilul pentru Târgu-Mureşul acelor vremuri: să fondeze revista Vatra şi să propulseze oraşul în zona interesului literar, pentru că în alte domenii – teatral, muzical, arhitectural – oraşul excela. Când am început să frecventez cenaclul, poezia mea naivă putea stârni zâmbete, dar nimeni nu m-a tratat cu ironii care să mă facă să fug cât văd cu ochii. Poate a fost şi un noroc, nivelul acelui cenaclu încă nu admitea astfel de ironii. Meritul lui a fost că mi-a deschis o altă perspectivă şi mi-a arătat drumul spre cafeneaua la care se întâlneau scriitorii, unde i-am cunoscut pe toţi cei care aveau atunci mica lor aură de scriitori ori aveau să devină. În urma acestor întâlniri s-a format grupul de tineri poeţi care gravitau în jurul revistei, cunoscut acum sub numele de „grupul celor şapte”, botez care i se datorează, cred, lui Ioan Suciu Moişa. A fost un grup extrem de viu, mereu în preajma redacţiei şi alături de redactorii ei, care nu erau deloc mărinimoşi cu noi, ne publicau cu greu, ne cereau să fim mai buni decât nume deja consacrate. Atunci se citeau în draci revistele literare şi de cultură – să mi se ierte expresia, dar asta se folosea ad litteram, şi cu cel mai pozitiv sens cu putinţă –, se vorbea despre cărţi, despre valoarea autorilor, se aduceau argumente, se polemiza, se clarificau, de fapt, direcţii, opţiuni, afinităţi. A fost un noroc pentru mine să existe acest anturaj cultural, altfel cu siguranţă n-ar fi ieşit mai nimic din aspirantul care am fost. Şi aşa era cât pe ce să nu iasă. Sau n-am făcut, poate, decât să resuscitez o iluzie. Dar mi-e dragă, şi e tot ce contează.

În mediul acela de cafenea, cu braţele mereu pline de reviste şi cărţi, ne avântam în discuţii, ne arătam unii altora micile ori marile descoperiri, ne formam gustul, preferinţele, expresia şi, de ce nu, stilul. Într-o astfel de discuţie, după ce a am cumpărat şi citit cartea de debut a Martei Petreu, Aduceţi verbele, am susţinut că în oraşul de pe Someş a apărut o mare poetă. Ştiu sigur că am spus mare, deşi intenţionam să spun remarcabilă, pentru că imediat am fost înţepat de săgeţile de neîncredere ale amicilor. Le-am spus că i-am citit cartea şi am rămas impresionat, o aveam la mine şi le-am arătat câteva exemple, dar nu păream prea convingător pentru ei, câţiva îi citiseră versuri prin reviste, dar erau de un scepticism care mă deposeda de orice argument. Nici exemplele scoase la repezeală n-au fost mai convingătoare. „Ce vezi tu atât de spectaculos, de promiţător la fata asta?”, m-a întrebat unul dintre ei. Aveam un semn pus la poezia care dădea titlul volumului, de unde le-am citit pe nerăsuflate: Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decît o noapte de dragoste// Un poem despre moarte/ e mai real decât moartea, apoi am dat repede câteva pagini şi am citat altceva: singurătatea din cărţi are sinonime decentecreierul meu camuflat într-o mănuşă de box (ce sensuri subversive puteai să-i atribui atunci!)… Îmi amintesc un sunet de graţie:/ un cristal umplut violent cu alcool/ şi noi undeva/ lângă punctul maxim al acestei metafore… Aş fi vrut să le citesc toată cartea, dar n-ar fi avut, sigur, răbdare să mă asculte. Plin de ciudă, le-am spus că fata asta e atât de plină de poezie, încât nu ştie de unde să se înceapă – ştiu sigur că asta am spus, pentru că mi-am notat în carnet, ca să folosesc imaginea aceasta într-o poezie, dar mi-am adus apoi aminte că prea aducea a începutul capitolului al XII-lea din Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda, imaginea aceea cu un cal mort într-o văgăună cu o grămadă de căţelandri schelălăind de foame şi neputinţă, pentru că nu ştiau de unde să-l înceapă, nu era printre ei nici unul bătrân şi experimentat care să-i înveţe. Da, e atât de plină de o mare poezie, încât nu ştie de unde să înceapă, să se înceapă, cum să se rostească, are nevoie de lecţia lui Preda, acum rupe bucăţele, versuri din imensul poem pe care îl are pe dinăuntru. „Apucă-te de scris povestiri de anticipaţie” a venit răspunsul amical, dar evident ironic. Din clipa aceea am gravat în celulele aducerii aminte ceea ce le-am spus atunci: o să vedeţi că am dreptate. Acum ştiu toţi, dar ce sens ar mai avea să le reamintesc vechea istorioară?

Altădată, peste vreo doi ani, când a apărut a doua carte de poezie a Martei Petreu, cineva a spus că are lansare la Cluj, joi după-amiază. Am luat hotărârea de a mă duce la lansare. Am cerut o zi liberă (cu câtă greutate obţinută, sunt lucruri care lasă urme adânci în memorie) şi-n dimineaţa zilei de joi am luat trenul spre Cluj, cu cele două ore şi ceva de aşteptare a legăturii la Războieni, dar nu conta, oricum ajungeam cu vreo câteva ceasuri mai repede. Şi am ajuns la Librăria Universităţii pe la ora unu a după-amiezii, am intrat să caut cartea, dar n-am găsit-o, am întrebat-o pe una dintre vânzătoare, a fost amabilă, dar nu era de găsit, şi atunci am întrebat-o la ce oră este lansarea. M-a privit ca pe unul picat din… alt oraş. Nu aveau nicio lansare. E posibil să fi avut loc în altă parte. Dar e posibil şi altceva… neclarificat vreodată. Am mai zăbovit o vreme în librărie, am găsit un volum de Platon, pe care nu-l văzusem acasă, l-am luat şi am pornit pe jos spre gară. Eram decepţionat, supărat pe mine însumi pentru naivitatea cu care am luat de bune nişte vorbe. A fost călătoria despre care nu i-am vorbit nimănui, niciodată. Tăcerea n-a făcut decât să graveze şi mai adânc în memorie actul ei. Îmi amintesc detalii pe care în alte condiţii le-aş fi uitat de mult, ori poate nici nu le-aş fi sesizat. Într-un fel, dobândise ceva din atributele călătoriilor iniţiatice, mi s-a părut că am trecut printr-un portal de înţelegere pe care altfel l-aş fi ocolit, probabil, pentru totdeauna. De atunci, de ori de câte ori mă duc la Cluj, mă opresc pentru câteva minute pe podul peste Someş, cu faţa în direcţia ducerii apelor, şi mă gândesc la naivitatea funciară a speciei mele. De multe ori o fac superficial, dar nu încalc ritualul.

Pe tren, într-un compartiment cu toate locurile ocupate, am scos cartea, am răsfoit-o pentru a face cunoştinţă cu ea, apoi am început să citesc. Puţinele dialoguri nu mă deranjau, reuşeam să mă concentrez pe ceea ce citeam aproape în orice condiţii. După vreo jumătate de oră, doi dintre călători, oameni care mi se păreau muncitori navetişti, au ieşit pe hol la o ţigară, i-am surprins cu vederea periferică întorcându-şi capul ca să se convingă că nu mă uit la ei, dar tocmai atunci am ajuns la sfârşitul unui paragraf şi reflexul fumătorului mi-a băgat mâna în buzunar. Oricât de încet a făcut-o, l-am auzit pe unul dintre ei spunând: „Platon nu se citeşte pe tren, domnule”, deşi e posibil să-i fi citit doar în priviri ori în atitudine, sunt sigur însă că n-am greşit, asta spunea prin tot ce radia în jurul lui. Nu m-a deranjat. Eu am continuat atunci să-l citesc pe Platon pe tren, l-am recitit de câteva ori în anii care au venit, alţii nu l-au citit nici pe tren. Prin asta spun, de fapt, că nu-i obligatoriu să-l citeşti pe Platon. Eşti liber să alegi. Depinde ce vrei să faci. De aceea pot să spun: Platon poate fi citit oriunde. Şi nu o singură dată. Lucru valabil şi cu alţii.

A venit şi momentul în care am cunoscut-o pe Marta Petreu. Îmi venea să spun, greşind: „în culmea gloriei”; pentru ea nu există aşa ceva, există doar firescul lucrurilor pe care le-a creat. Care îi asigură un loc aparte, doar al ei. N-am avut ocazia să-i povestesc lucrurile acestea. Poate îşi aşteptau şi ele momentul, aşa cum fiecare lucru al vieţilor noastre se întâmplă la întrunirea celor mai inefabile urzeli de destin. Acum le-a venit rândul.

[Vatra, nr. 9/2021, pp. 81-82]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.