Gabriela Adameșteanu – The Winner Takes It All (lV)

Mă cam arsesem în primele zile, cu pielea albă pe care doar eu, din toată familia, am moștenit-o de la bunica Monique. Fratele meu, Alex, a fost negricios: nu semănam deloc, am fost gemeni dizigoți, gemeni fraterni. Când, la vârstele mici, ne băteam între noi, dădea în mine cu pumnii,cu o furie venită de departe. Nici mai târziu n-am avut momente de complicitate, dar, după ce-a plecat, mi-am dat seama că eram de legată de el. Mă întrebi dacă și el?  Pentru mine a fost opac, n-am știut niciodată ce gândea. Să recunosc că atât cât a fost acasă, nici nu m-a interesat.

Stând mai tot timpul sub umbrelă, mi-am dres pielea, dar  bronzată, așa cum era moda pe vremea aceea, când nu se vorbea despre pericolul statului la soare, n-am reușit să fiu. Dar măcar scăpasem de grija  copiilor, se jucau pe plajă și  intrau în apă doar cu Andu. Avea lipici la ei, și ei la el, n-a avut, în copilărie, parteneri de joacă, și-i găsise, în fine.

Intrasem în biserica Domnița Bălașa, cu un mire puștan, cu șapte luni mai mic decât mine. Andu a mai crescut vreo doi centimetri pe urmă, da, da, nu exagerez! Eu împlinisem 21, el avea doar 20 și patru luni. Mama n-a vrut să renunțe cu niciun chip la cununia religioasă, cu toate codelile cuscrului ei care se temea să nu-și pericliteze postul de la Consiliul Legislativ, până la urmă tot l-a pierdut, dar asta-i altă poveste.

Mă grăbisem să mă mărit ca să scap de atmosfera mohorâtă de-acasă, unde rămăsesem doar eu și mama. Mi-am căutat, conștient-inconștient, fratele, pe Alex, în Andu. Chiar și numele noastre le-am luat ca o predestinare – Alex, Anda, Andu – și am ținut să ne căsătorim pe 1 septembrie, lângă 30 august, sărbătoarea Sfântul Alexandru.

Sunt Berbec, zodie cerebrală, căreia capul îi dirijează sentimentele, ceea ce nu-i bine – mintea greșește mai des decât intuiția.

*

Mai târziu, diferența de ani dintre noi avea să tot crească, la un moment dat m-am  trezit lângă un super-bărbat, vânat de femei tot mai tinere, chiar și când eram de față. În toate există o sămânță de curvă, da, da! chiar în toate, știu ce spun, și-n mine, și-n tine, hai, recunoaște! Ne place să ne dăm la bărbatul alteia, chiar și fără gând serios, așa cum se joacă pisica cu șoarecele, înainte să-l mănânce, și numim asta cochetărie! Tu nu?! Nu te cred!

Păi dacă o spun, înseamnă că am făcut-o, mi-au mai plăcut și mie, unul sau altul, și când eram cu Andu, n-am mers până la capăt, but I was a fool /playing by the rules, așa cum spune ABBA. Chiar fraieră am fost să mă simt vinovată când l-am dorit pe altul, iar Andu nici n-a avut habar: n-a fost niciodată gelos pe mine, doar mă mai tachina cu asta uneori.

Firea lui, nepăsătoare și veselă, le convenea de minune copiilor, îi simțeau carisma și erau, toată ziua, călare pe el.

Îmi convenea și mie să mi-i mai ia de pe cap, când sunt mici, sunt obositori cu energia lor nestăvilită. Când ar fi mai așezați, te lasă pentru prieteni, pentru sex, pentru amoruri, pentru lumea lor. Oricum ai da-o, ca părinte, tot în pagubă ieși.

În schimb, cu ei ca pacienți, am avut  toată răbdarea. Familie de medici pe trei generații, din păcate, tradiția s-a oprit cu mine, poate ar mai fi fost Alex, dar el..  

*

Spre sfârșitul sejurului, la Olimp, nimeni nu mai avea chef de intrat în mare, era ca o supă caldă, plină de alge încâlcite și de meduze sticloase, la fel de înțepătoare ca scoicile sparte. În primele zile, copiii erau fascinați de ele, Andu le pusese un pui de meduză într-o pungă de plastic, după ce văzuseră un bătrân care căuta să le prindă cu șlapii, și mult timp au tot povestit despre asta. Dar pe urmă călcai pe pătura gelatinoasă, cu miros putred și când intrai, și când ieșeai din apă. 

Așa că atunci când ne-am făcut bagajele, eram consolați cu plecarea. Gigi Trif a venit special să  ne întrebe respectuos dacă ne-a plăcut. Când Andu a încuviințat, fără mare entuziasm, ca  nu cumva să și-o  ia în cap (știa de la maică-sa cum să te porți cu cei care te servesc), șeful de sală a adăugat, ca un patron de hotel, că speră să ne facem și viitorul concediu tot acolo. Și, până să mă dumiresc, s-a aplecat să-mi sărute mâna, ca un domn de pe vremuri.

Iar nevastă-sa, din spatele lui, mi-a zis săru-mâna, așa cum spun fetele babelor la țară. Un obicei enervant, generalizat, în ultima vreme, în București, ca și acel Doamne ajută! care ține de la revedere.

 „Om vedea ce-o fi la anul, dar până atunci vă aștept la spital. Pe voi ca pe voi, m-am lămurit că știți să vă purtați de grijă, dar mai ales îl aștept pe cel mic. Aduceți-l imediat când îl recuperați de la bunici, să vedem dacă nu e cazul să-i facem o transfuzie”, am răspuns, reintrând în rolul meu de medic.                                                                                  

A fost un dezastru să urcăm în tren de pe pământul bătătorit care prelungea peronul în halta aia nenorocită de la Neptun, cu bagaje și copii, iar eu, cu papuci cu tocuri  de 8 cm, așa cum  purtam atunci. Nu știu dacă-ți mai amintești scara aia înaltă a trenului, o fi la fel și azi, la ritmul în care se schimbă lucrurile în România.

*

Acasă, numai la vacanța viitoare nu ne-a mai fost gândul, eram fiecare cu mintea în altă parte.

Mama făcea tot mai greu față treburilor casei. Cu felul ei rațional de-a fi, n-a lăsat niciodată să se vadă cât au afectat-o fuga lui Alex, anchetele  și moartea tatei. Cât a trăit el, n-a îndrăznit să-l contrazică, nu știu cât îl mai iubea, dacă l-o fi iubit vreodată, trebuie să fi aflat că era de ani buni combinat cu o asistentă, dar, cel puțin, el îi oferise statut și protecție – plus  salvarea casei de pe strada Frumoasă, sub comuniști. Doar poziția tatei, doctor de mărimi, salvase de expropriere vila moștenită de la bunicul și asigurase reparațiile, mereu necesare, pe care le-am făcut tot mai rar după moartea lui. Tata era cel cu originea sănătoasă, probabil de aici și obiceiul bătăilor, le încasase la rândul lui, în copilărie.

Văduvă, la vârsta la care femeile își pierd, odată cu estrogenul, și atracția, ce mai putea să facă, biata mama, decât să se devoteze nepoților și casei? Noi la spitale, la gărzi, iar în serile și weekendurile libere, la aniversările prietenilor, la un teatru, la operă, n-am băgat de seamă că ea  îmbătrânea accelerat. Fiindcă nu s-a plâns de nimic, n-am sesizat, până în ultima fază, simptomele cancerului – boala durerilor sufletești ascunse – deși eram doi doctori în casă.

*

Andu era cu mintea la dosarul pentru IMF, căpătase  promisiunea c-au să scoată un post de lector pentru el, după ce intrase în Biroul de Partid – poate cu sforile socrului meu, poate cu ale lui Tatarcan.

Eu făceam clasele primare cu Andreea, pe Liviu îl păstorise mama, dar când a intrat și cea mică în clasa întâi,  mi-a spus că nu mai are răbdare. Cred că, deși nu recunoștea, prefera băieții, și pe frate-meu, Alex, dar mai ales pe Liviu, sufletul ei. Mi-am sacrificat, conștientă, teza de doctorat pentru ea, biata fetiță era atât de neajutorată, de timidă! Poate nici n-am fost doritoare de o carieră didactică, așa cum spui? S-ar putea să ai dreptate. Până s-a lămurit că n-am s-o mai susțin, șeful secției mi-a tot dat studenți,  erau doar o bătaie de cap, inutilă, aveam și gărzile, și meditațiile pentru Liviu care dădea treapta întâi, intrarea la liceu, să n-ajungă la unul tehnic, de periferie. Măcar  n-am simțit coșmarul  aprovizionării, pacienții ne umpleau frigiderul cu ce puteau și ei.

Uneori seara eram atât de istovită încât îmi convenea când Andu nu mai întindea  mâna spre mine. Făceam dragoste  tot mai rar, nu mai tremuram cu ochii la calendar, să știu în a câta zi sunt, consumam pilulele  degeaba, și eram tot mai nervoasă, cu ochii pe foliile care se împuținau.

Aveam numărul de telefon al Tatarcanilor, puteam să mai cumpăr de la Adela, dar mi-era târșă să-i sun din senin, nici n-aș fi putut să vorbesc cu ea despre asta la telefon. Mă gândisem la o ocazie, o sărbătorire când să-i invităm, dar și asta cerea un efort în plus. Așa că  am tot amânat până la vacanța de iarnă a copiilor când oricum trebuia să ieșim din București.

*

Ne venise între timp și Dacia, erau  probleme cu benzina, cu numerele, cu soț, fără, dar  am plecat cu ea, în rodaj, toți patru și ne-am oprit, pentru  câteva zile, la o pensiune în Sinaia.

Se nimerise să fie cald, zăpadă deloc. Luasem degeaba sănii, patine, în fiecare dimineață ne întrebam ce facem, tot în parc, tot pe Furnica, tot la Cotă? Până și copiii vroiau o schimbare, darmite eu.

„Hai să vizităm Cumpătul, am auzit și c-ar fi un restaurant grozav acolo, Vânătorul,” i-am propus  lui Andu. 

„Nu vezi câți sântem? Cât crezi că o să coste masa, cu desert cu tot?” mi-a făcut semn.

Niciodată n-a fost prea darnic, dar în ultima vreme devenise de-a dreptul zgârcit. Și, totuși, parcă i se scurgeau  banii printre degete. Ar fi fost și ăsta un semn, dar nu începusem să le pândesc și să le interpretez.                                                                                          

Nu intram în restaurante decât invitați, fie de aparținători (formula stupidă de azi), fie dacă Profesorul serba ceva. La operații mai grele, nu simple histerectomii, începuse să-l mai ia pe Andu, mâna  a doua. Cartușele de Kent, whisky-ul Ballantine, cadourile uzuale de la pacienții  cu greutate care nu-și riscau funcția, venind cu plicul în mână, așa cum cerea cutuma, le duceam la profesori cum ajungeau acasă.

Noi ne alegeam doar cu invitații la vreun restaurant de lux – Athenée Palace, Lido, Ambasador, Doina, la Șosea, și altele, care nu mai sunt în vogă acum. De vreo câteva ori am  ajuns și la barul  Melody, unde toți  erau ochii ba la dansatoare, ba la fotbaliștii de la Steaua! Ei, da, luaseră Cupa Campionilor Europeni, cum spui, dar niciodată n-am înțeles nebunia asta pentru fotbaliști, niște băieți simpluți, care dau cu piciorul într-o minge! La Melody se vorbea la masă că vine Nicu, pe-acolo, cu Janina Matei, și l-au tot așteptat să apară, dar nu ne-am mai  nimerit cu el, ha-ha !  

Până când Andu n-a intrat în Biroul de Partid, n-avea speranțe de avansare, Profesorul își împingea amanta, o fostă  stagiară, ținută  în secție, nu știu dacă avea secundariatul, primariatul sigur nu. Iar la volumul colectiv la care am lucrat mai mulți, pe copertă s-au trecut doar ea și el, îi dăduse coordonarea.

De-asta s-a și băgat Andu secretar la Partid, și l-am înțeles, fără politic n-ajungeai nicăieri, de ce să  mucezească, asistent bătrân!? 

*

Presupun că primea mai multe invitații, la care trebuie să fi mers cu „nevasta de la servici”, amândoi doctori de păsărici. Acolo era însă și riscul – nenorocitele care făceau toate nebuniile ca să avorteze, procurorii care dădeau buzna, ședințele cu amenințări, turnătoriile.

Lui doar în gărzi îi picau astfel de cazuri, se ferea de ele cât putea. Se băgase la cancere, la infertilități, destul de rare pe-atunci, și doar în lumea bună, la popor, ploua cu copii nedoriți! Rutina erau sarcinile și nașterile, cât cuprinde! Știu că n-ai uitat  Decretul, știu ce-ai pățit și tu, dar și pentru noi, ca doctori, a fost traumatic! Câte două gravide într-un pat, și plin de copii abandonați! Trenau cu zecile prin spitale, mai ales în cele de periferie, ca ale noastre.

Tot aud, la unul și la altul, declarații pompoase despre instinctul de mamă, la câte cazuri de copii părăsiți am mai văzut, să nu-mi spună mie nimeni nimic! O poveste frumoasă, și-atât! Nu vezi că și azi e aceeași situație? Nu la proporțiile de-atunci, dar este! Îi lasă pe bieții copii la bunici, la asistenți maternali, la tați iresponsabili și bețivi, îi lasă chiar din spitale! Și-atunci, unde-i instinctul de mamă, spune-mi?! Apă de ploaie! Te legi de copil dacă ai grijă de el, atât!

Pe vremea aia, se înscriau pe nume fals, își lăsau șoșoiul acolo, în grija noastră, și fugeau mâncând pământul! Statul l-a vrut, Statul să aibă grijă de el! Ca să-l poată  duce la Casa Copilului, altă nenorocire, conducerea spitalului avea nevoie de actele și acceptul părinților, iar actele, ia-le de unde știi! Surorilor, doctorilor, ne era milă de bieții copii, îi băgam în porție, închidea și directorul ochii, doar nu era să-i arunce în stradă! Numai că, sărăcuții, făceau la rând toate bolile transmisibile!

De ce nu mai vorbește nimeni azi de situațiile astea? Celor de-atunci nu le-a trecut spaima, cei tineri ont d’autres chats a foutter, vorba bunicii Monique. A fost, gata, dăm pagina, la revedere!                                      

*

Cumpătul chiar merita văzut, vile boierești, chioșcuri tihnite și havuzuri în curți, garduri și porți  de fier forjat, trepte înguste de la o alee la alta, dar și maidanezi cu colții scoși, câți vrei. Liviu gata să-i pupe în bot, Andreea plângea de frică, mami, hai mai bine să se întoarcem, că se face noapte, mi-e frică!

Ne opriserăm să ne uităm la o fațadă cu motive de art deco, relativ bine păstrate când, de la o fereastră, cine ne strigă? Dorin Tatarcan:

„Ce căutați pe aici, Anda și Andu? Haideți la o vorbă înăuntru!”

Că hâr, că mâr, am intrat. Ușă grea, de nuc masiv, un living imens, calcio vecchio și lambriuri, capul de cerb împăiat în hall, marmură în hall, cine știe a cui vilă fusese, pe vremuri!? Acum ajunsese a Academiei, și, prin nu știu cine, a familiei Tatarcan, bine instalată acolo, așa cum te puteai aștepta. Două camere spațioase la primul etaj, baie spațioasă, i-am vârât pe copii  într-una: se știau de la mare, dar nu era cine știe ce prietenie între ei, naiba știe de ce.

Și noi ne-am pus la șuetă.

*

Adela Tatarcan, cea cu ochii verzi aurii a adus niște gustări, zacuscă, brânză și măsline, șuncă de Praga, ghiudem, un aperitiv ca-n vremuri normale.

„Uneori, seara ni se face lene să mai mergem până la Cantină, e-a Scriitorilor, așa că merită într-o zi să veniți și voi, Anda! ne-a îndemnat Tatarcan. Dar câteodată, cum ți-am spus, rămânem acasă și ne mulțumim cu ce găsim prin frigider…

Frigiderul era garnisit cu de toate, dar mai ales aveau un vin pe cinste, cel puțin așa zicea Dorin, și Andu l-a aprobat.

Venisem pe jos din Sinaia, și aveam să luăm un taxi la întoarcere, Tatarcan ne-a promis că rezolvă el, ți-amintești ce greu se găseau. Dar eu am fost reținută cu băutul, eram la ciclu când și-așa fac migrene. Îi mai aveam pe cap și pe copiii care mereu veneau cu o plângere, că ăla a făcut, că aia a dres, iar Liviu se plictisea, nimic nu e mai puțin interesant decât o fată, darmite să ai pe cap trei!

Am tot tocat bârfe din lumea medicală, până când, la o întrebare  formală a mea, când se întorc la București, Tatarcan  s-a întunecat la față.

„Adela și copiii mai rămân, a spus, dar eu trebuie să fac la parastasul tatei. I s-au umplut ochii de lacrimi și, după o pauză,  a îngăimat:

            „… murea mai uşor dacă nu eram eu”…

„Cuum ? De ce ?” l-am întrebat, dar el, ca și când nu m-a auzit:

            „Murea mai uşor dacă n-avea copil… pe mine… L-am dus la spital, l-au pus la perfuzii, au lungit-o și a murit în chinuri… Îl zgâlţâiau durerile încă de când îl duceam, îl mai zdroncăneam şi eu cu maşina, prin toate gropile, gemea, aproape urla, și eu, mai rabdă, mai rabdă…

*

Clipea des, ca să-și ascundă lacrimile din ochii de culoare deschisă, verzi-albaștri. Brusc, mi-am dat  seama că nu era un bărbat urât, dar părea  pe jumătate beat.

„Știi câți popi am plătit la înmormântarea tatei? Cinci, atâția au venit… Mai venise un vechi prieten de chefuri al lui cu un popă amărât după el, l-am plătit și pe ăla… Lasă, domne, că l-am plătit eu, mi-a spus prietenul lui taică-meu. Nu-i nimic, i-am zis, las`că-l mai plătesc și eu odată. Câte vedre de vin o fi băut în viață, bietul tata, atâtea  am să dau acum de băut la parastas, să-i facă ușoare drumurile Dincolo. Unul dintre popimi-a cerut și un ban de argint, să i-l lege de deget, l-am adus și pe ăla…

Se oprit brusc, și n-a mai scos nici un cuvânt, doar încuviința, mașinal, vorbele cântate ale Adelei.

Tot intrând și ieșind din living spre bucătărie, ea nu se prinsese ce șușoteam noi, și-i povestea ceva lui Andu, râzând, cu gura ei mare, rujată un pic prea tare. Avea un râs ușor gâlgâit, de femeie care se știe frumoasă, ajunsese cu povestea la pantofii ei de piele de șarpe care au costat 800 de lei și la rochia drapată, purtată la Festivalul Enescu, la nu știu care concert ținut la Sala Palatului, când Tatarcan a întrerupt-o cu o voce puțin răgușită:  

„Dar apropo de parastase, ați aflat că ăla care v-a invitat la Olimp, Trif, șeful de sală, a murit?! Nu? Nu v-a pus nimeni la curent?”

Cine știe ce se legase în capul lui, dar, dintr-odată, nu mai părea deloc beat.

„Accident de mașină… Curând după ce ați plecat voi… pe drumul de la Constanța la București … Nenorocirea aia de drum!” a adăugat.

Avea o intonație ciudată și ne-am abținut de la orice comentariu, mestecat mașinal, printre dinți, de Andu.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 2-4]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.