Prima grijă de poet a lui Ruba a fost cum să găsească o cale prin care gravele să pară frivole iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A și găsit-o numaidecât distribuindu-se în rol de saltimbanc al propriilor nevroze și angoase și jucând nonșalant în marginea lor, pe o subțire frânghie ironică. În loc să-și plângă de milă ori să se compătimească în stil sobru, face snoave și scorneli în baza unui cod de parabole prin care-și decantează linia biografică în spectacole confesive. Spectacolele au vervă de ingeniozitate și rulează pe bază de fantazie și umor de sine. Ele de-grevează, nu agravează o condiție cu fond traumatic de care Ruba pare că fuge pe unde apucă. Și apucă pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectură ori, și mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pură fantazie. O artă ludică ingenioasă și ingenuă totodată îi permite să transforme confesiunea în șampanie și să-și parcurgă anxietățile ca pe un număr de circ. Dar oricâte salturi de fantezist ar face (și face unul după altul, căci tumbele autoironice sunt sportul lui preferat), de sub frivolitate răsare întotdeauna o urmă dramatică. Poetica acestei urme e, de fapt, poetica lui Ruba, una care debitează bancuri anume spre a releva un strat de dramă existențială. Ruba fuge de sine tocmai pentru a se regăsi. Ce dă el afară pe ușă, sare imediat și clandestin înapoi pe fereastră. Și sare tot mai vizibil pe măsură ce volumele se înșiră. Să vedem un pic pe unde vrea Ruba să se ascundă și cum ajunge, la urmă, să dea nas în nas cu el.

                                                                        *

În postură de histrion rafinat, nu fără dedesubturi sobre în vers, a jucat Radu Sergiu Ruba în faţa primilor săi comentatori. Traian T. Coşovei îi remarca, la debut, în Pornind de la un vers (Ed. Eminescu, 1990), „relativismul ironic discret” şi-l „singulariza” tocmai prin „mutarea aproape totală a vieţii (…) pe scena şi în culisele Poemului”, neuitând să avertizeze, totuşi, că „prestidigitaţia atotştiutoare a poetului creează senzaţia lipsei unui suport, a unui temei existenţial”. Istoria tragică şi grotescă… a lui Radu G. Ţeposu (Ed. Eminescu, 1993) îl consemna la Criticismul teatral şi histrionic, tratându-i versurile de „ironice şi dedate histrionismului”, cu o rezervă similară în angajarea gravităţii. Chiar şi după ce cărţile lui Ruba s-au mai înmulţit şi evoluţia lui miza vizibil pe o pierdere de fantezism, cel mai empatic dintre exegeţii săi, Mihai Dragolea, sublinia, în postfaţa antologiei de la Axa (Dacă pleci în căutarea mea, 1999), tot „teatralitatea” atitudinii, văzând în ea „chiar forţa scrierii poemelor”, cu specificarea că finalitatea acestei teatralităţi constă în deturnarea ei în reverie. (Temeiul deplâns ca lipsă nu lipsea însă deloc, numai că Ruba se dădea prea zbanghiu ca să se poată vedea sau întrevedea. Tocmai pe asta și paria poetul: că nu i se va observa durerea de sub focurile bengale fanteziste). Un poem, aşadar, cu o viaţă dublă: una veselă şi inventivă la vedere, şi una secretă, alimentată de nostalgii responsabile. Retorica celei dintâi e pusă s-o mascheze şi s-o protejeze pe cealaltă, care vine ca adevărata. Dar cum inventivitatea, propusă ca fantezism, e expansionistă, ea ocupa aproape integral suprafaţa poemului (cel puţin în Spontaneitatea înţeleasă a debutului din 1983), trimițând în maxima discreţie retorica profunzimii. Dialogul emulativ dintre vervă şi melancolie o lăsa pe cea din urmă fără replică, astfel încât conflictul scriiturilor abia dacă se putea deduce din prefigural. Mai mult decât din contraste tematizate, tensiunea duplicitară a poemelor venea din prestigiul şi tradiţia tipologiei, care dau ca revers obligat al euforiei ludice gravitatea melancolică. Radu Sergiu Ruba pornea cu un principiu poetic scos din primul Adrian Maniu şi din Leonid Dimov, slobozind fantezia în panorame şi punând ingeniozitatea să patroneze un lirism de colocvialităţi joviale: „O cameră goală./ Trecutul şlefuit dreptunghiular/ înghesuit pe o coală./ Pe margini halouri/ şi iarba subţire-a iluziei/ cît să te-nrouri.// – Bună-dimineaţa, domnule!/ continuaţi!/ eu, ca să zic aşa,/ sînt unul dintre cei mai buni vecini/ că-n ziua de azi, ştiţi,/ dă-i cu umbre, dă-i cu lumini…/ Sînt un om lipsit de importanţă,/ soţia mea la fel,/ un fir de ceaţă/ ca de la inel la inel” etc. (Gimnastică suedeză). Melancolia făcea de umbră suavă euforiei şi partitura ei se reducea la scurte adieri conduse spre metafora (cam) preţioasă. Dar tocmai asemenea precipitate elegiace trebuiau să deconspire că altele avea poetul în sufletul său şi că bufonada textuală nu e decât un discurs de contrariere, nu însă şi adevăratul discurs. Acesta, oprimat de vioiciunea asociativă şi de verva fantezistă, urma să fie discursul clandestin al gravităţii, construit din puncte de conversiune atât a textului ca atare, cât şi a stărilor şi viziunii. Dialectica acestei reconversii poetice se bizuia însă prea mult în diafanitatea acţiunii elegiace şi stropul de sânge picurat de poet se dizolva fără urmă în şampania imaginativă.

 O metodă de permutare a fantezismului în notaţie domină Iluzia continuă din 1988. Radu Sergiu Ruba obligă aici ingeniozitatea la penitenţă, punând-o în situaţia de a ţine un jurnal şi de a se ţine de un scenariu biografic. Această apropiere de real, adesea în staza lui cotidiană, exasperează fantezia, forțând-o la reproductibilitate. Dar inventivitatea nu suportă norma notaţiei, aşa că ea tratează biografia într-o exegeză imaginativă, translând-o în limba fantezistă. Decupajele devin pretextul unor aventuri ale artei de ingenio, delestând realul de realitate şi ridicându-l la miraj: „Noapte în odaia cu sertare./ Alături/ trebuie că tace un corp de femeie/ de vreme ce/ neştiind ce să mai fac cu mîinile/ dactilografiez cu sfială aerul. /…/ Nici un fel de gînd să mă ducă/ la neamul de fluturi/ îngăduit în viaţă două-trei ceasuri/ cît pentru singura iubire./ Venind din oglindă/ faţa ei sub formă de-ntuneric/ continuă linia gropilor din aer./ Ceşti. Fotografii. Călimări./ Pahare cu creioane./ Tot pămîntul acesta umed de pe masă/ oricînd e gata să umple golul/ oricînd să se lase netezit ca în palmă” (Alfabetul nocturn). Un frâu abil mânuit, chiar dacă nu şi drastic, domesticeşte aici fantezismul, tăindu-i din debordanţă şi lăsând astfel spaţiu de depozitare pentru melancolie. Feţele poemului sunt expuse acum la echitate, iar euforia ingeniozităţii e pusă în serviciu nostalgic. Şi mai aproape de real e coborâtă fantezia în Iubirea şi Orientul din 1994, volum care schimbă principiul eufemistic pe cel caustic. Fantezia lui Ruba e acum una maliţioasă, cu ieşiri în grotesc şi caricatural. Imaginaţia nu mai transportă realul în mirific, ci doar în candid, parcurgându-l însă cu o anumită fervoare şi voluptate anamorfotice. Iluzia nu mai prelungeşte notaţia realistă, ci notaţia e aceea care instaurează iluzia în real: „Am înfiinţat printre copiii de la bloc/ o mică organizaţie de apărat spaţiul verde/ şi prin aceasta morala./ E mai bine astfel căci ei ţipă teribil/ la presimţirea oricărui pericol/ aşa că nu e picior de om nici de arici/ care să calce-ntre gard şi perete/ ba chiar am pe unul care-n trompeta de hîrtie/ vesteşte întruna sfîrşitul lumii/ c-aşa l-a învăţat bunică-sa/ penticostala.//…// Mă iubesc s-ar crede ca pe-un tată./ Nicidecum./ Poate ca pe un taximetrist de lux/ care le ştie pe toate/ sosit cum e direct din circulaţie/ şi dîndu-le pe mînă o joacă uşoară/ cu jucării ce-i drept nevăzute/ dar care funcţionează… funcţionează… funcţionează” (O nimica toată). Maliţia lui Ruba e, însă, prefăcută. Ea nu e decât o funcţie a bonomiei, a tandreţii, un mod de a licita afectivitatea transcrierii. Viziunea şi principiul constructiv al poemului rămân baroce, incitate de metamorfoza realului şi seduse de deflagraţia imaginativă. Dar pe drumul parcurs până acum se vede, totuşi, un program de pervertire a fantezismului în notaţie. Iar notația face, măcar implicit, confesiune. Adică tocmai ceea ce Ruba n-ar vrea.

Acest program continuă în Marginal (Dacia, 2001), în care Radu Sergiu Ruba e mai puţin inhibat în faţa retoricii directe a interiorităţii. Poemele lui continuă să se alimenteze dintr-o vervă a improvizaţiei şi-şi măsoară suflul după cel al ingeniozităţii. Dar regia discursivă nu mai promovează ca protagonist imaginativul, ci întoarce reflectoarele spre un sine mai puţin evanescent şi mai atacat de melancolii şi angoase. Această gamă de stări mai consistente şi mai centripete e parcursă cu detaşare, cu autoironie, însă ea nu mai e contra-dispusă în euforii. Chiar dacă criteriul poetic rămâne unul panoramatic, mizând pe stivuirea secvenţelor, panorama însăşi nu mai are vocaţie centrifugală; parada realului devine o simplă peripeţie perifrastică, arborescentă, a unei stări de bază pe care spectacolul n-o mai poate exorciza, ci doar încărca de detalii. Realul defilează acum în beneficiul stării iar reportajul depune în favoarea introspecţiei: „Nu visez decît mutre cunoscute./ Nici o apariţie de coşmar/ nici un vapor care pleacă/ o piatră ce cade/ un…/ în sfîrşit/ nici o icoană.// Îmi visez colegii/ aliniaţi pe patru rînduri/ ca şinele de cale ferată/ dînd s-o pornească în direcţii opuse.// Unul e năsos/ altul inginer/ doi discută despre o păstaie/ cea roşcată e Muţu/ se amuză…” etc. (Visul). Aducerea fantezismului în condiţia jurnalului şi angajarea imaginaţiei în autoscopic focalizează poemele pe temele eului, făcându-le să ruleze în cercuri concentrice tot mai strânse. Notaţia e cea care instaurează eul în poezia lui Radu Sergiu Ruba şi tot ea comprimă poemul în secvenţe dramatice: „Singur/ într-adevăr/ nu-i cine ştie ce/ şi ai să accepţi pînă la urmă/ ca orbitele acelea goale/ tot ale chipului tău/ dar desprinse de tine cu cuţitul/ în urmă cu foarte mulţi ani/ să ţi se-aşeze iarăşi pe faţă” (Întoarcerea memoriei). Evenimentul central din evoluţia lui Ruba îl constituie tocmai echilibrarea discursurilor, simbioza partiturilor, scoaterea lor din concurenţă şi angajarea în impact. Ingeniozitatea joacă acum în acuizare iar verva aglutinărilor e doar parabola infatuată a unui set de teme agonice. Histrionul a rămas fără mască, sau, dacă n-a rămas fără ea de tot, uită adesea să și-o pună și i se vede chipul stigmatizat de o traumă tot mai iradiantă. Se vede tot mai limpede că verva lui e verva unui melancolic ce locuiește, cu detașare (dar totuși), într-o rană.

*

Primele patru-cinci volume din această vervă trăiesc, a traumaticului scufundat într-o soluție de umor melancolic. Din această nepotriveală funciară, trasă în ecuaţia unui oximoron atitudinal, îşi scoate el principiul şi efectele poetice. O melancolie de zăcământ e procesată într-un fel de euforie textuală ce tratează realitatea în parabole. Poemele merg în viteză alertă, cu pas aparent uşor şi demarând cu sprinteneală colocvială fie de pe un incident interior, fie de pe un incident biografic montat în spectacolul unui fapt divers; care, la rândul lui, ia numaidecât calea unei parabole existenţiale. O graţie a facilităţii le permite să pară, o vreme, simple taclale ritmate, cu notaţiile exultând baroc într-un câmp electrizat şi sabotat în ascuns de nostalgii. Dar acul acestei verve se poticneşte, de regulă, de un prag grav şi juisanţa discursivă se converteşte într-o melancolie încărcată, adesea implozivă. Frivolităţile de aparat discursiv sunt prinse de această forţă de gravitaţie şi ele alunecă, iremediabil, spre depresiunea dramatică a vervei. Nu e vorba de un declin al euforiei compoziţionale, de o deprimare a exultanţei, ci de pervertirea directă a acesteia în melancolie. Reţeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeţii, pe mascarea melancoliei printr-o scriitură făţarnică, de contrast. El nu tricotează pe faţă frivolităţi pentru a obţine pe dos angoase. Ori viţăvercea. El împinge, pur şi simplu, frivolităţile în criză dramatică, le exaltă până când acestea se deconspiră ca traume ori anxietăţi. Lejeritatea dicţiunii devine, astfel, un lift manevrat de însăşi vocaţia (ascunsă cât se poate) a pathos-ului. Cu ea ajunge Ruba, una-două, în plin spasm, nu deconstruind pateticul în derizoriu, ci dimpotrivă, punând derizoriul să se trădeze ca epifanie a dramaticului. Verva se consumă în montarea spectacolului, în dispunerea parabolei ca fapt cotidian; dar abia după triumful acestei regii în banal urmează convertirea în dramatic. Scenetele redevin parabole iar frivolităţile suferă şocul unei anxietăţi a inefabilelor. Pe acest principiu de transfigurare se sprijină majoritatea bucăţilor din Graţia dizgraţia  (Vinea, 2003). Radu Sergiu Ruba lasă cotidianul în plină criză dramatică, surprins de emergenţa unui sens imperativ venit de dedesubturile frivolităţii. Crâșma poate deveni atunci locul unei epifanii, iar misteriozitatea poetică invadează aceste spaţii secularizate: „/…// Am scos cuţitul ca să pot citi/ şi ca să-mi placă./ Îl strîngeam în mînă cu putere./ Dar n-am putut citi pînă la capăt/ mă împiedicau ale dracului/ vreo şase-şapte lacrimi/ nu mai multe.// Le-am şters cu mîna în care strîngeam cuţitul/ şi am văzut cuvintele necitite oglindindu-se în lamă/ dar ăla între timp/ cu meseria lui nemaivăzută/ dispăruse” (Ca-ntr-o oglindă). Familiaritatea colocvială e chiar modul lui Ruba de a trăi misteriozitatea și neliniștile.

Dar retorica aceasta de uşurătăţi, ce pare a fugi de orice aparat metafizic ori doar patetic, nu face decât să-l reintroducă, şi pe unul şi pe celălalt, în funcţiune. De sub jovialitatea discursului iese, de fiecare dată, un concept poetic „tare”, nutrit cu sânge, agresiv şi compasional deodată: „Copilăria/ e mai departe acum ca începutul lumii/ şi asta mă face ca/ nu atît cu condeiul/ şi nici cu ochii/ ba nici măcar cu mîinile/ ci cu un fel de ură/ să tot încerc să scriu nişte cărţi/ care să se vadă de la o poştă/ iar lumea să se mire-n gura mare:/ Tocmai tu, mă,/ pînă şi tu?!// Scrisul/ să stea cu toate rănile afară/ gemînd din adînc/ ca trecătorii să lase cîte un ban pe copertă/ să se jeluiască amarnic scrisul/ şi ca orice marginal să fie gata/ să-i înjunghie pe toţi pe la spate.” (Umbra copilăriei). Numai că scrisul lui Radu Sergiu Ruba nu e unul care să facă exhibiţionism de răni şi nici tapaj de gemete refulate. La acest strat el ajunge cu discreţie şi ca pe neştiute, mânând textul cu voioşie din incident în incident, cu o vizibilă poftă de a-şi epiciza stările şi de a le transpune într-un mic story. Atâta doar că acest montaj epic al stărilor nu e făcut în folosul rarefierii şi deconstruirii lor, ci doar ca pregătire cu impactul de inefabile anxioase. De aceea şi funcţionează fără greş dispunerea cotidianului în parabole. Saltul acesta în parabolă arată o poetică angoasată de producţia de sens mai degrabă decât de producţia de text, ca şi, nu mai puţin, o structură semnificativă a realului însuşi. Pe această structură tare Ruba poate face orice salturi histrionice, fiind sigur că va cădea pe un strat de pathos, printre epifanii şi imanenţe. Multe din parabolele sale sunt construite, de altminteri, ca spectacole ale iminenţei sacre, ca incidente iluminate ori neliniştite ale cotidianului. Poeme cu vedere interioară, poemele sale spre acest principiu de iluminare interioară a realului se şi îndreaptă, folosind descripţia numai pentru a pregăti scenografia misterului. Dar oricât de nonşalant s-ar purta sintaxa, ba chiar ofensator, omagiul poeticii se depune la mister: „Idioata tîrgului/ cu mutra ei de batracian/ cu rochiile pînă-n pămînt/ se opreşte brusc în praful drumului/ picioarele i se desfac/ pe faţă nu i se vede asta/ dar despre fiinţa ei se poate spune/ că stă şi se uşurează./ Odată locul părăsit/ cerul se grăbeşte să se oglindească/ în băltoaca aceea.//…// Numai datorită ei ne mai ţine Dumnezeu/ de putem să chefuim în neştire/ şi să ardem iarba cu orgasmele noastre./ Mulţumită doar nenorocitei ăsteia/ i se face Celui de sus milă de noi/ cît să ne lase să scriem nişte cărţi/ deasupra cărora/ cerul se grăbeşte să se golească de cer/ şi din care noi/ privim în cu totul altă parte.” (O altă privire). Aceste permutări discrete ale cotidianului în mister sunt, fireşte, operă de rafinament constructiv. Chiar şi acolo unde Ruba sporovăieşte fără contenire, inteligenţa sa constructivă transformă masa verbală într-o expediţie spre inefabil şi misterios. Epistolar-ul care încheie dipticul din această carte e, desigur, o probă de inteligenţă lirică, de convertire a taclalei în sens, care nu-i poate fi contestată. Radu Sergiu Ruba îşi lucrează astfel de texte la orgă, exaltându-le toate registrele.    

*

Până acum Ruba părea că fuge de sine neștiind că, de fapt, fuge chiar pe urmele sale și apropiindu-se tot mai mult de sine. Așa cum remarca Nicoleta Cliveț (în „Vatra”, nr. 4-5/2018), în Nu înțeleg ce mi se-ntîmplă (Charmides, 2017) el pare a se fi ajuns din urmă și, după ce s-a tot autofentat și autodriblat, s-a trezit cu el însuși față-n față și a deschis sertarul confesiv aproape direct. Propria condiție nu se mai lasă ascunsă și nici fățărită și Ruba se înfruntă și se asumă deschis. Nu fără trucuri și trucaje, firește, dar nici nu mai poate dosi ceea ce avea el în inima lui. Și mai evidentă e această trădare a ascunselor în Levitația de acum, chiar dacă și aici Ruba profesează discursul spumos și pune derizoriile să facă paradă ori ”profanează” (le reactualizează în profan, cum zicea Agamben) sacrele. Această modalitate ”profanatoare” – devenită quasi-manifest în Corabia trează – relevă de fapt un indice acut de dramatism în nostalgia sacrului, devenită o subtemă aproape omniprezentă. Poemele lui Ruba de aici au toate un fel de tânjire, uneori doar după idealitatea pierdută a lumii, alteori după infuzia de idealitate sau, mai apăsat, după iluzia rugăciunii. Doar iluzia ei pentru că Ruba, în pofida nonșalanței cu care se mișcă printre temele propriilor obsesii, are, totuși, sfiala gestului și un fel de temeritate a timidității în fața iluminării. O timiditate care se revarsă în obrăznicii mai întâi, pentru a le sublima apoi în invocații, așa încât să pară că-s rugăciunile unui apostat. Dar o anumită insistență pe reverberațiile iluminării denotă deja o partitură de fervoare, cultivată în contexte/texte ce par s-o compromită înainte de a o propune. Cam același tip de sfială și de ezitare îl cuprinde și când face propoziții de poetică, încercând să ascundă și aici fervența cu care slujește, de fapt, o exigență existențială a scrisului, trasă direct din romantismul jertfelnic. Întinse, de regulă, pe un banc epic sau teatral, astfel încât să pară „pilde”/snoave scoase din real, devoțiunile „reprimate” ies la suprafață, trădând scrisul ca act de jertfă pură: „Sângele meu pe zăpadă/ Chinuindu-se să scrie/ Având ceva de spus/ Se opreşte din picurat/ Fraza se frânge la jumătate.// Cealaltă jumătate sunt eu/ Căzut în zăpadă la stingerea scrisului/ Ca oricare dintre voi la capătul lamei.” (Scriind pe zăpadă). De sub toată zburda fantezistă și de sub toată poleiala autoironică, iese regulat la vedere o mistică a poeziei (a poeziei ca rugăciune desfigurată) și o credință în limbajele tari, absolute și relevante absolut: „Ca să o pot citi/ Ar trebui s-o sparg cu toporul/ Bucăţi bucăţele/ Şi să-i număr picăturile de sânge/ Văzând astfel cine şi de câtă vreme/ Citeşte în tăcere în mine.” (Ațipind). Regăsim la Ruba, ascunsă sub arta nonșalanței, toată mistica romantică a creației ca jertfă și relevanță: „Şi-ndată din poem/ Supurând/ A răzbătut o rană deschisă./ Știind că în sângele meu/ Când va curge/ va putea citi toată litera aceea.” (Literele mele). Ba chiar și o „teologie” a jertfei ca iluminare: „Şi-au scos cuţitul./ Nu că nu l-am văzut/ Dar m-am dus spre lama lui ca spre o rază.” (Histrion). Nu lipsește, desigur, nici nostalgia limbajului sacru, al celui orfic, al limbajului ca iluminare a ființei: „Erau altădată cuvinte/ care te luau și te duceau până acolo./ Te și coborau/ că nu aveai în tine atâta umbră/ cât să te țină lipit pe cer.” (Pînă la cer). Acum, firește, nu mai sunt astfel de cuvinte, dar riscurile, odată ce ai intrat în teritoriul („templul”) poeziei, nu-s mai mici: „Nimeni nu intră în templul acesta/ decât ca să mărturisească./ Va trebui s-o faci şi tu/ şi să rămâi/ nu să dai mereu să te strecori afară.” Ruba, ce-i drept, a tot încercat să se strecoare afară și s-o șteargă englezește din propriile poeme, știind însă prea bine că fuge înlăuntrul unei capcane existențiale, dacă nu și textuale. Se poartă el acolo ca un libertin, dar, de fapt, trăiește sub imperative absolute, făcând, ce-i drept, figura celui mai libertin dintre cei care trăiesc dintr-un fond de pathos. (Sau a celui mai patetic dintre ușuratici).

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 33-36]