Iulian Boldea – Sub zodia totalităţii

S-au împlinit, în 5 septembrie 2021,  o sută de ani de la nașterea lui Adrian Marino, autor al unor edificii hermeneutice de remarcabilă anvergură, teoretician cu vocaţia sintezei, cu propensiune spre ideologiile literaturii, spre modelele conceptuale care integrează şi reformulează din perspective novatoare modelele unor discipline precum teoria literaturii, hermeneutica literară sau literatura comparată. Pledoaria lui Marino pentru o critică a „ideilor literare” documentează asupra anvergurii teoretice şi a vocaţiei totalităţii care configurează destinul intelectual al criticului, ale cărui proiecte nu sunt lipsite de alură utopică, prin amplitudinea şi relevanţa lor epistemologică. Un portret credibil al lui Adrian Marino regăsim într-un articol al lui Mircea Martin: „Într-o cultură care a trăit – şi încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate şi îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice şi plasticității expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacității constructive.

Este în cel mai înalt grad semnificativ pentru el faptul că studiul unei opere literare – cea a lui Alexandru Macedonski – se încheie cu neaşteptate considerații asupra unui macedonskianism ridicat la o categorie morala, aşa cum, mai târziu, în Critica ideilor literare, impersonalitatea unei metode este împinsă până la anonimat”. Volumele de critică şi teorie literară publicate de Adrian Marino se impun prin rigoare, erudiție şi stil conceptual, într-un spaţiu al criticii literare în care necesitatea sistematizării şi conceptualizării este încă un deziderat. Viaţa lui Alexandru Macedonski¸ Opera lui Alexandru Macedonski, la Introducere în critica literară, Modern, modernism, modernitate, Dicționar de idei literare, Critica ideilor literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură sunt cărţi ce ilustrează demersul unui intelectual rafinat şi erudit, profund ataşat valorile literaturii şi ale culturii, căci  Adrian Marino este, fără îndoială, un spirit al amplitudinii creatoare şi al nuanței hermeneutice.

În primele două cărţi consacrate biografiei şi operei lui Macedonski, Adrian Marino  expune profilul unui scriitor paradoxal în multe privinţe, figură marcată de contradicții şi ambiguități. Demersul exegetic al lui Adrian Marino porneşte „dinăuntrul fiinţei intelectuale a poetului, spre a dovedi cum izvoarele ei externe, departe de a fi întâmplătoare, răspund unui apel al fiinţei înseși” (Nicolae Manolescu). În Viaţa lui Alexandru Macedonski, este structurat un „portret moral” al scriitorului, prin recursul la un „fundament de date” riguros inventariate şi comentate, din perspectiva faptului că „orice viaţă are un specific al său, traiectoria, timbrul său inefabil şi în funcţie de această busolă ne-am străduit să construim întreaga noastră sinteză, orientată în primul rând nu spre «creaţie», ci spre «cunoaştere şi înţelegere»”. Personalitatea lui Macedonski, aşa cum este ea corelată cu dominantele operei, este, scrie exegetul, „iremediabil scindată”, în măsura în care eul nu are „niciun centru de echilibru”. Se poate remarca astfel o antinomie între resursele imaginarului poetic sau oniric şi realitatea degradată, inadecvată, inacceptabilă, autorul Nopților exprimându-şi, cum remarcă Adrian Marino, opţiunea fermă, lipsită de echivoc pentru universul fanteziei, geografia imaginarului transformându-se, pentru Macedonski, într-un „stil de viaţă, soluţie a fericirii, instrument de cunoaştere şi metodă a realizării de sine”. Opera lui Alexandru Macedonski interpretează documentat şi minuţios opera macedonskiană, criticul dezamorsând unele prejudecăţi şi deformări ale receptării unei creaţii adesea incorect înţelese. Este reliefată cultura poetului, ideile teoretice, „concepția de viaţă”, analiza operei lui Macedonski fiind articulată diacronic, evolutiv, ca o sumă a dualităților antinomice care alcătuiesc „carnea propriu-zisă a poeziei”. În acelaşi timp sunt relevate dimensiunile unei poetici a interpretării. Nicolae Manolescu observă, astfel, că „analiza este atât de amănunțită încât nu rămâne nimic neexplorat, neexplicat; şi, în acelaşi timp, nimic neraportat la tot, la sinteza care reprezintă, nemărturisit, punctul de plecare. Adrian Marino este un critic, nu un documentarist”.

Dicționar de idei literare (1973) se remarcă prin masivitatea informaţiei conceptuale, demersul teoretic fundamentându-se pe „un substrat de idei literare investigate orizontal şi vertical”. Şi în această carte de referinţă criticul subliniază opoziţia dintre relieful auster al conceptelor literaturii şi efemeritatea cronicii literare sau a criticii impresioniste. Opţiunea lui Adrian Marino pentru argumentele teoretice, pentru o critică a ideilor literare pornește şi din opoziția fermă între „asceza erudită” a criticului (Gh. Grigurcu) şi imperfecțiunile foiletonisticii şi anecdoticii literare. Una dintre cele mai acute aprehensiuni ale lui Adrian Marino este determinată de teroarea impreciziilor, a neclarităților şi a vagului terminologic în domeniul ideilor literare, spaţiu care trebuie să fie caracterizat de precizie, claritate, transparenţă şi probitate a noțiunilor. Bineînțeles, domeniul raţionalităţii sau al ideilor literare nu se compune din structuri logice rigide, în componenta lor intrând şi un grad ridicat de ambiguitate, de inefabil, astfel încât critica ideilor literare se manifestă ca o modalitate hermeneutică în esenţa ei „creatoare”, existând o corelaţie indiscutabilă între conştiinţa critică şi conştiinţa creatoare. Sinteza, modelarea, apelul la un instrumentar analitic adecvat reprezintă argumente ale creativității critice. În Critica ideilor literare (1974) poate fi reţinută predilecţia metodologică a criticului, recursul la metodă, o metodă personalizată, în care se străvede, ca într-un palimpsest, temperamentul autorului, forţa sa de sinteză, propensiunea spre idee. Fizionomia teoretică a demersului critic nu se transformă în dogmatism sau pozitivism sterp, deoarece, scrie Marino, „din punctul nostru de vedere, al unei critici orientate de şi spre idei literare, impresionismul şi pozitivismul, ca metode, slăbesc şi chiar paralizează tensiunea ideologică a studiilor literare, alungă ideile, împiedică gândirea şi efortul speculativ, anihilează spiritul teoretic şi sistematic al criticii”.

În viziunea lui Adrian Marino, criticul ideilor este „un critic «total», operând printr-o hermeneutică totală, un om de gust, un ideolog, un estet şi un istoric, capabil de lecturi clasice şi moderne, fără pedanterie, dar şi fără superficialitate. El este criticul «complet», ce a preferat să opteze, să se specializeze într-un domeniu tehnic, de elecțiune, în sfera căruia gustă şi voluptatea, deloc neglijabilă, a pionieratului. La el acasă în toate compartimentele, acest critic se orientează în toate zonele teoretice şi literare, pe care le parcurge în vederea extragerii esenței, definiției concentrate şi reconstrucției modelatoare”. Hermeneutica ideii de literatură (1987) reflectă cu claritate fascinaţia criticului faţă de orizontul teoriei, reflecţiile sale orientându-se înspre conceptualizarea literaturii, într-un demers consistent şi permanent de comentariu şi autocomentariu conceptual. Ideea enciclopedismului, sugerată de titlu şi de unele aserțiuni programatice, circumscriu tentaţia exhaustivității, reveria totalităţii, ispita cuprinderii globale, sesizată, de altfel, şi de alţi exegeți ai lui Marino. Extrem de importantă este, însă, şi nevoia de claritate şi de clarificare teoretică, prin care se oferă un contur ferm ideilor, principiilor, conceptelor din sfera literarităţii.

Conceptul de literatură este asimilat de Adrian Marino dintr-o perspectivă totalizantă şi pluralistă, cu deschideri semantice multiple, nuanţate şi fecunde, literatura percepută şi din perspectiva unui sistem articulat cu rigoare, care concentrează sensuri multiple ale operelor literare. Idealul teoreticianului este orizontul totalizant, armonios conturat, al bibliotecii universale, circumscrisă unui sistem raționalizant. Hermeneutica devine, în acest mod, o „autohermeneutică textualizată”, desprinsă de subiectivism sau de parti-pris-uri, dar şi un refuz absolut al impresionismului critic şi al foiletonismului: „Acest concept despre critică este propus ca o alternativă la critica impresionistă, beletristică, eseistică, empirico-jurnalistică, în sensul unui raport de echilibrare şi coexistenţă”. Marian Papahagi consideră, pe bună dreptate, că Hermeneutica ideii de literatură este „o cercetare exemplar articulată teoretic, minuţioasă şi coerentă, o construcţie critică impunătoare ce consolidează o metodă critică proprie şi confirmă relevanţa epistemologică a unui domeniu de interes la a cărui descriere şi circumscriere autorul lucrează de un deceniu şi jumătate”.

Foarte elocvente, prin metodă, structură şi arhitectură conceptuală sunt cărţile dedicate comparatismului (Etiemble ou le comparatisme militant, 1982, Comparatisme et théorie de la littérature, 1988), dar şi cartea consacrată lui Eliade, cu un demers hermeneutic riguros şi amplu (Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980). Cu anvergura sa impozantă, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII, 1992-2003) încununează demersul teoretic şi hermeneutic al unuia dintre cei mai importanţi teoreticieni români ai literaturii. Numindu-l un „inclasabil printre contemporani”, Sorin Alexandrescu se referă la destinul paradoxal al lui Adrian Marino, un destin de excepţie, atipic, sustras cu totul improvizaţiilor „eseistice”, pe care le repudia cu vehemenţă. E vorba de un destin dedicat unor studii şi proiecte de incontestabilă anvergură. O însuşire importantă a criticului este firescul unei documentări proliferante, cu un material sistematizat, asimilat şi valorificat în funcţie de meandrele demonstraţiei. Din această perspectivă, nu este deloc întâmplător faptul că Adrian Marino a pledat cu consecvenţă pentru o „critică totală”, manifestată prin vocaţia documentării riguroase, repudierea improvizaţiei şi a asumării unei voinţe de cuprindere a totalităţii. La fel de semnificativă şi de relevantă este pledoaria sa pentru europenitate, deschiderea spre valorile universalului, criticul plecând de la premisa că „orice defetism critic trebuie exclus”, din perspectiva necesităţii integrării literaturii române în ansamblul literaturilor europene. Cărţile din anii ’90 (Pentru Europa, Evadări în lumea liberă) ilustrează reperele identităţii europene a culturii şi literaturii române, în timp ce volume precum Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română şi Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România deplasează accentele înspre raportul dintre cultură, politică şi ideologie. Notele de călătorie ale lui Adrian Marino (Ole Espagna, Carnete europene, Prezenţe româneşti şi realităţi europene) se impun prin amprenta intelectuală, distilând impresia nudă în retortele livrescului şi descifrând, cu obstinaţie, „mesajul” recurent al europenităţii noastre.

În critica literară românească, Adrian Marino a rămas, pentru a parafraza titlul cărţii sale de memorii, un mare singuratic. Ideea de construcţie culturală, vocaţia sintezei, imperativul totalităţii, disciplina fermă a aserţiunilor şi exigenţa raţionalităţii, acestea sunt dominantele personalităţii lui Adrian Marino în contextul literaturii române postbelice.

Bibliografie critică selectivă

Ov. S. Crohmălniceanu, în „România literară”, nr. 2, 1969; Eugen Simion, în „România literară”, nr. 17, 1969; Mircea Martin, în „Contemporanul”, nr. 22, 1973; Cornel Ungureanu, în „Orizont”, nr. 26, 1974; Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, nr. 9, 1976; I. Maxim, în „Orizont”, nr. 44, 1978; Ioan Holban, în „Convorbiri literare”, nr. 12, 1978; Alex. Ştefănescu, în „România literară”, nr. 16, 1980; Mircea Anghelescu, în „Synthesis”, nr. 7, 1980; V. Fanache, în „Steaua”, nr. 7, 1980; Al. Duţu, în „România literară”, nr. 26, 1982; Petru Poantă, în „Tribuna”, nr. 20, 1983; Marian Papahagi, în „Tribuna”, nr. 52, 1984; Mircea Martin, în „România literară”, nr. 20, 1985; Gheorghe Grigurcu, în „Orizont”, nr. 35, 1986; Mihai Zamfir, în „Viaţa Românească”, nr. 11-12, 1987; Gheorghe Grigurcu, în Peisaj critic, I, 1993; Marian Papahagi, în Fragmente despre critică, 1994; Z. Ornea, în „România literară”, nr. 26, 1995; Mircea Anghelescu”, în „Luceafărul”, nr. 47, 1996; Al. Cistelecan, în „Vatra”, nr. 2, 1997; Monica Spiridon, Interpretarea fără frontiere, 1998; Al. George, în „ALA”, nr. 564-565, 2001; N. Manolescu, în Literatura română postbelică, III, 2001; Constantin M. Popa, Adrian Marino, 2001; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino”, 2002; Al. Cistelecan, în Diacritice, 2007; Iulian Boldea, în Teme şi variaţiuni, 2008; Iulian Boldea, în Metaliteratura, anul X, nr. 1-4 (23-24), 2010; Iulian Boldea, în „Vatra”, nr. 5, 2015.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 109-111]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.