Marius Jucan – Doamnele din Golumbeni

Recepționerul alese din sertarul mesei patru pliante turistice de dimensiuni egale. Le netezi coperțile, le așeză pe masă ca pe niște trofee, își plezni ușor palmele scurte și groase. Din admirație, ori să alunge praful ce se ridică într-o volută nisipie în lumina rece din hol. Să demonstreze că îi îndeplinise dorința în cele din urmă, și că rămase de cealaltă parte a mesei, gata să îl servească dacă mai era nevoie. Justin ar fi dorit însă să fie lăsat singur. Îl deranjau colțurile căzute ale gurii lui Ilovan, semnul crudei dezamăgiri de sine pe care o aduce vârsta, sclipirile iuți ale ochelarilor căutând obsesiv să nu scape nimic, parfumul dulceag de trandafir bulgăresc al loțiunii de după bărbierit, statura lui scundă, lăbărțată ca o piftie, stând cu picioarele crăcănate și cu pieptul scos în afară din cauza burții căzute, strânse de o curea prea subțire.

Pe primul pliant lucea stins, cadaveric, stema României Mari. Pe al doilea, un luceafăr roșu se cocoțase deasupra soarele la răsărit, încremenit în ovalul spicelor adăpostind munții, pădurile, apele, sonda de petrol uriașă cât turnul Eiffel, arătând cu simplitatea imaginației proletare cât de multe și bogate erau garanțiile unei grandioase datorii de război. Blazonul socialist de pe al doilea pliant nu se deosebea aproape de loc de cel al republicii populare. Doar numele „România” și tricolorul deveniseră mai vizibile, ceea ce îi aminti lui Justin zglobiile, cristalinele, mincinoasele cântece pionierești despre anii copilăriei ștanțate ideologic, slăvind viitorul absurd, îngălat și puturos ca fumul gunoaielor arse noaptea, pe furiș. Împinse pliantul, nevrând să îl deschidă. Îl luă pe ultimul, cel nou, cu vulturul regal purtând crucea în cioc, sceptrul și sabia în gheare, unic suvenir al cuibului din care acvila năucă se prăbușise în hău. Desfăcu grăbit harta din etuiul de carton lipit de coperta a doua, o întinse pe masă cu un fâșâit aspru, metalic, gândindu-se o clipă, nu mai mult, la monarhii țării și la republica baștanilor de partid, al singurului partid mare ce se reînnoise mereu îngropând rămășițele putrede ale altor partide. Recunoscu câteva locații, Gara, Piața „Armonia”, Spitalul, Tribunalul, Cinematograful, și după ce scotoci prin fiecare colțișor al dreptunghiului de hârtie, își dădu seama că nu avea înaintea ochilor ceea ce spera să găsească. Lipseau căile de acces spre vechile mine, uzinele de prelucrare a minereurilor, clădirile vechi ale Centralei Miniere, demolate probabil recent, drumurile întortocheate ducând hai-hui, spre exploatările forestiere. Ar fi împăturat harta la loc, descurajat, dacă nu ar fi zărit chiar atunci cu coada ochiului pe o stradă din cartierul Cazărmile Vechi, undeva în partea de nord a orașului, un „x” făcut cu cerneală roșie. Se opri atent, mirat, bucuros. Deasupra semnului era scris: „Mausoleul”. Se întoarse spre Ilovan zâmbind perplex, recepționerul ridică din umeri, ceea ce îl făcu pe Justin să se aplece iar deasupra hărții. Nu se înșelase, văzuse bine. Duse harta sub nasul lui Ilovan. Acesta dădu să o strângă. Justin se opuse. Recepționerul trase harta la piept, apucând-o cu ambele mâini. Justin i-o smulse, contrariat. Ilovan făcu un pas înapoi și apoi încă unul, copleșit.

  • Ăăă, îmi împrumutați pliantul? Pentru o zi, eventual?
  • Pentru totdeauna, se pripi recepționerul. Adică, pentru cât timp doriți, zise, stânjenit.

Aruncă celelalte două pliante în sertar, răsuci cheița din broască, strecurând-o în buzunar. Îl prinsese cu ceva, dar nu știa bine cu ce. Ocazia era neașteptată. Dacă o folosea numaidecât, răscumpăra o parte măcar din zilele în care fusese luat peste picior. Se simțea îndreptățit, dornic să o facă. Zise: 

  • Aș putea apela la cineva pentru câteva date despre oraș?
  • Ce fel de date?, se crispă Ilovan.
  • Necesare, zise Justin.
  • E vorba de un ghid?
  • Recomandat de dumneavoastră. V-ar deranja? Recepționerul tăcu. Știu la ce vă gândiți: orașul nu e atât de mare să nu mă pot descurca cu o hartă, urmă Justin. Agită pliantul. Nedumerirea lui Ilovan se aprinse în câteva pete roșii pe frunte. Sub ele, nasul de ceară pipăia  sfios intențiile ascunse ale lui Mera.
  • Nu ar fi imposibil, zise recepționerul. Se întoarse spre peretele de sticlă din spatele recepției, prin care orașul fumega alb, cufundat în ninsoare. Trei motocicliști alunecau fantomatici pe pârtia liberă din mijlocul șoselei. Un pâlc de cerșetori pândea piramida sacilor de gunoi menajer debordând din ghenă. Un echipaj de poliție trecu albăstrui, cu sirena jeluindu-se inutil, agonic. Ilovan porni înapoi, împleticindu-se. Fața i se împurpurase toată. Exagerase?, se gândi Justin cu o indulgență târzie.
  • Mă gândeam la cineva disponibil. Un localnic. Bine informat. Nu neapărat tânăr.
  • Nu neapărat, repetă celălalt.
  • Aș putea să-l întâlnesc? Recepționerul își reveni treptat, dorind parcă să prelungească starea ambiguă în care se simțea învins pe nedrept.
  • Pe cine?
  • Pe localnic. Persoana menționată adineauri. Îmi dați o mână de ajutor?
  • Nu e deloc de simplu. Situația din oraș e instabilă. Autoritățile sunt, cum vedeți, inexistente. Oamenii se tem să iasă din case. Și ninge, ninge într-una. Recepționerul își scoase ochelarii, îi șterse cu o lavetă mizerabilă, pe care o scutură tușind sacadat. Petele se retrăgeau treptat. Bazil Ilovan era palid dar demn.
  • Ar fi posibil, totuși? spuse Justin, considerând că așteptase suficient. După cum clătină din cap recepționerul, o luase pe repede înainte.
  • Posibilități sunt nenumărate aici, dar ne lipsește e voința de a le pune în practică.
  • Complicată mai e practica posibilității sau mă rog, a oportunității, zise Justin, în doi peri.
  • Greșiți, să știți. Posibilitatea și oportunitatea sunt cu totul separate. Nu ați auzit de oportuniști și de „posibiliști”?
  • De cei din urmă chiar de loc, zise Justin.
  • Sigur, nu doream decât să vă arăt prin acest artificiu că posibilitatea există ca entitate aparte pentru unii mai mult decât pentru alții. Se întrezărește difuz la început, se conturează apoi pregnant, e construită rațional, inteligibil. Pe când oportunitatea apare și dispare, depinzând de circumstanțe favorabile. Posibilitatea e mult mai temeinică, stabilă, dar variază în funcție de individ și de diferitele tipuri de constrângere la care acesta e supus.
  • Constrângere? Ce vreți să spuneți?
  • Că într-un fel sau altul ați fost silit să veniți aici, zise recepționerul. Nu însă fățiș. Dar acum refuzați să consimțiți la ceea s-a petrecut cu sau fără știrea dumneavoastră, faptul fiind deja consumat. Căutați, de aceea o posibilitate, un fel de renegociere tardivă. Chiar dacă nu coincide cu ceea ce credeți că ar fi o soluție. Curios, de-abia acum v-ați dat seama! Pe de altă parte, știți, nu e atât de rău că sunteți la Golumbeni, și nu în altă parte.

Justin încercă să protesteze, își înăbuși un căscat, se mută de pe un picior pe altul, plictisit. „Cum o fi ajuns ăsta recepționer?”. Spre deosebire de ziua când gândul îi trecu prin minte, era sigur că Ilovan se rostogolise de undeva „de sus”, acolo unde se mai folosea limba asta demodată, ceremonioasă, grea, cu prea multe ițe și noduri, încrețituri și cuvinte împrumutate din dicționare prăfuite, ce îl făceau să se concentreze ca la un examen dinainte pierdut, cuvinte pe care le înțelegea doar după un anumit interval în care găsea că erau totuși asemănătoare cu ale lui, dar foarte îndepărtate, niște verișoare pe care nu le văzuse demult, de a căror existență știuse și uitase cumva fericit, fiindcă erau trufașe și grase, fandosite, lunecoase, și acum le revedea simțindu-se vinovat.

  • Zău? În altă parte?
  • Da, și apropo de posibilitate, continuă recepționerul, nu o putem înțelege în totalitate decât în clipa în care se înalță în fața noastră pe neașteptate, ca o creastă de val în acalmia de până atunci a vieții noastre personale. Spre deosebire de oportunitate care…
  • O creastă de val? Cum așa?, îl întrerupse Justin, amuzat, frustrat în aceeași măsură.
  • E factorul ce îi determină pe cei aleși să acționeze. Doar pe ei.
  • Foarte pesimist și cam nedemocratic zise Justin, în zeflemea.
  • Dimpotrivă, realist, spuse Ilovan. Numai zeii sunt egali între ei, având privilegii suficiente.
  • Nu vă contrazic. Dar cum ați ajuns la această formulă?
  • De la o zi la alta.
  • Și de la un an la altul, bănuiesc. Aici la Golumbeni?
  • Să lăsam asta, tresări Ilovan. Spuneți-mi mai degrabă, dumneavoastră ce ați face în fața crestei de val?
  • V-aș ruga să sunați persoana ce ar putea să-mi fie călăuză, zâmbi Justin.
  • Doar atât?, făcu recepționerul dezamăgit.
  • Știam că nu mă veți refuza.
  • Nu v-am promis nimic. Dar aș putea totuși încerca ceva, se răzgândi Ilovan. Cu o condiție. Să fiți punctual.
  • Ce m-ar împiedeca?
  • Diverse situații. Eu doar le constat, nu le judec, zise recepționerul, uitându-se pieziș spre ușa masivă a hotelului.

De când sosise, Justin era într-un du-te vino permanent; ziua și noaptea. Îl surprinsese de câteva ori pe Ilovan pândindu-l, pe când el îl urmărea pe Moțolea dând târcoale apartamentului Ramonei, după miezul nopții. Bimbi gesticula beat, pe jumătate îmbrăcat, în fața ușii încuiate. „Deschide, Ramona! Scoate, băi, cheia din ușă! S-o bag p-a mea, n-auzi?”. Ramona tropăia prin fața ușii, chicotind.

  • Care ar fi acelea?, întrebă Justin curios. 
  • Ar trebui să știți mai bine decât mine.
  • Cel mai bine știți dumneavoastră. Altfel nu m-ați întreba.
  • Nu e treaba mea să știu cum vă petreceți timpul și pe unde umblați. Sunt aproape sigur că nu veți cădea de acord cu ziua și ora pe care o va propune eventual, prietenul meu. Recepționerul făcu o față lungă.
  • Fiindcă persoana respectivă e prietenul dumneavoastră?, se interesă Justin.
  • Nu doar al meu. Al mai multor persoane de vază din oraș.
  • Minunat, zise Justin detașat. Și care ar fi acea oră?
  • De unde să știu?
  • Ce ar fi să aflăm de la dânsul, chiar acum?
  • Cel mai bine ar fi să acceptați de plano ziua și ora pe care o va decide omul nostru. Dacă se va învoi.
  • Dar dacă în ziua aleasă de omul dumneavoastră voi fi prins cu lucrările pentru care mă aflu aici? zise Justin.
  • Iată de ce mă temeam.
  • Ce-o fi atât de îngrozitor?
  • Persoana pe care o am în vedere nu discută cu necunoscuți. Chiar dacă i-aș prezenta să zicem, unele garanții în ce vă privește.

Mera tăcu, atins.

  • În consecință, renunț, anunță recepționerul, placid.
  • Bine. Accept. De plano, murmură Justin. Luă un aer spășit, observat imediat de Ilovan. „Am cedat oare?”, se întrebă Mera. Încă mai credea că nu. Apoi, nu mai fu atât de sigur.
  • Va fi bine, credeți-mă, îl asigură recepționerul surprinzător de amabil. Ah, spuse el deodată, dacă am fi avut și în celălalt rând un partener ca dumneavoastră…
  • Un partener? Justin surâse subțire..
  • De discuții, adăugă celălalt. Cuprinse cu brațele holul și sala de mese ca de obicei, goală. Nu doar al meu, ci al nostru.
  • Inclusiv al prietenului de care pomeneați?
  • Vă îndoiți?

Infatuarea îl încremeni cu nasul pe sus, cusur banal al oamenilor scunzi, se gândi Justin. Era însă ceva mai mult.

  • Vorbiți de un grup? Dumneavoastră și alți câțiva amici… sau prieteni, adăugă el, ironic. Ar fi trebuit să întrebe mai degrabă cine era partenerul din „celălalt rând”, dar nu mai avu când.

Ilovan răspunse grăbit, dorind să treacă cât mai repede peste o scurtă introducere la ce urma să spună.

  • Un grup, un cerc de prieteni sau de amici, mă rog, spuneți-i cum doriți, mai important e însă…
  • „Prietenii” sunt mai apropiați decât „amicii”. Nu ar fi rău să vă decideți, îl întrerupse Justin, răutăcios.
  • Ce sens mai are acum. Cercul s-a destrămat. Ilovan renunță să continue, privind mâhnit spre ferestre.

Fulgi de zăpadă cădeau languros, mii de păpădii risipite în gol. 

  • Un cerc de prieteni, reluă Justin. Numeros?  „Prietenii lui Ilovan? Cine puteau fi? Cei din Golumbeni, vezi bine. Pe cei din București, ori din străinătate nu i-aș ghici niciodată”.
  • Nu, dar foarte rafinat.
  • Daaa? Mera se prefăcu că știa ceva, vag. Se încruntă febril, preocupat.
  • Datorită unor doamne, veni de departe vocea lui Ilovan. Stătea cu capul în piept, nevrând să se despartă de ceea încropise fugar înaintea ochilor în care lui Justin i se păru că distinge lucind două lacrimi.
  • Ah, ele au fost nucleul!, pretinse Mera că își amintise. Subit.
  • Exact. Doamnele din Golumbeni, zise Ilovan.
  • Vreți să spuneți acele doamne din Golumbeni.
  • Doar la dânsele mă refeream, conchise recepționerul trist.

Ar fi potrivit să o amintesc pe Adela? Adela e cu siguranță parte din cerc”. Era nehotărât. Dacă Ilovan îl întreba și de altcineva din grup? Plănui repede cum să înceapă: de la Cinematograf. Mai bine zis de la Vladimir care îl invitase să vadă un film, înainte de închiderea sălii. De fapt, Justin îi spusese că i se făcuse tare dor de un film, iar Vladimir zise, era perfect dacă cumpăra măcar o jumătate din locuri. Să mai aducă pe cineva, îi dădea toate locurile, plus o mică reducere. Vorbindu-i lui Ilovan despre Adela, despre întâlnirea cu ea și cu Vladimir la Café Central, ar fi ajuns însă, cine știe cum, pe negândite, la „Mausoleu”. Atunci auzise prima oară numele acelui loc din oraș. Dacă o amintea Adela se expunea prea mult, iar dacă nu, nu se alegea cu nimic.

Fusese cu Adela și cu Vladimir la Café Central, cu trei zile în urmă, în duminica plumburie, caldă dinaintea dezghețului scurt și înșelător, după care începuse iar să ningă. Trecuse pe la Cinematograf, crezând că Vladimir deschisese între timp localul. Nici pomeneală. Îl găsi ca în alte zile, încuiat, cu luminile stinse și obloanele trase. Adela și Vladimir erau încă în pat, luând micul dejun în camera spațioasă de la etaj. Porniră toți trei să bea o ciocolată caldă. Pe drum, Justin nu se abținu și făcu o aluzie străvezie la motocicliști, spunând că despre ei auzise prin oraș cele mai puține plângeri. Nu era nici adevărat, nici fals, omisese intenționat să facă știut de la câți auzise, și mai ales de la cine. „Crede-mă, nimeni”, zise Vladimir, „dar nimeni, nu mai dorește să descopere motivul real pentru care cerșetorii, motocicliștii și pelerinii sunt și acum în oraș. Ceea ce e un semn de normalitate. Lumea uită firesc ce nu îi convine. Realitatea pe care o știu doar câțiva se va distila definitiv în aparențe. Totul atârnă de interpretarea aparențelor, nu te mira, la noi e un dat istoric”. Justin îi aruncă Adelei o ocheadă, câți știau într-adevăr? Adela îl pândea pe chelner, un puștan mic și sfrijit, cu un surtuc negru, lângă care apăruse ca din pământ roșcata lui Flore. Fata îl ținea de vorbă, mângâindu-i brațul, obrajii pe care abia mijeau tuleiele. Gesturile ei îl ajutară pe Justin să presupună ceva mai mult decât ceea ce vedea, anume că între Flore și Moțolea avusese loc o înțelegere, și că roșcata mijlocea transferul micilor pelerini la Cafenea în schimbul protecției de care Flore avea urgent nevoie. „După zile și nopți irosite, am ajuns la concluzia lui Vladimir”, spuse Adela, calmă. „Indivizii ăștia mirosiseră demult că orașul e aproape părăsit. Nu ar fi rămas însă niciunul dacă nu ar fi găsit condiții prielnice”. „Condițiile astea îmi sunt foarte neclare”, sublinie Justin. Vladimir surâse superior. Adela îl reperase pe pelerin și îi flutură mâna, „sunteți amabil…?”. Băiatul nu se clinti. Vladimir își vârî două degete în gură, îl fluieră șfichiuitor. Micul chelner se răsuci speriat spre ei. Roșcata dispăru, strecurându-se în dosul barului slab iluminat. Umbra ei defilă fragmentată pe sticlele de băuturi fine ca pe niște clape lichide. „Adela e la fel de naivă ca prietenele ei”, îi vorbi Vladimir lui Justin, plin de solicitudine ipocrită. Lui Justin nu îi conveni că se așezase greșit între ei, exact la mijloc. „Numitorul comun al idealiștilor din oraș e naivitatea. Cine se seamănă, se adună”, decretă Vladimir. „Ești dezgustător! Ți-am mai spus, nu mai cita din necunoscuți!”, zise Adela imperturbabilă. „Vorbeam de prietenele tale”, făcu pașnic, Vladimir. „Au fost și ale tale”, murmură liniștită Adela.„M-am despărțit de ele la timp”, o întoarse managerul Cinematografului. „Ele de tine, vrei să zici…”, se strâmbă ușor Adela. Vladimir negă neconvingător, Justin asculta complice cu un interes crescând. „Damele din Golumbeni!”, ridică Vladimir vocea. „Taci, nu ți-e rușine?”, îl mustră Adela, jenată. „Obediență tipic feminină. Complexul surorii mai mici”, o compătimi Vladimir. Adela îl trimise la dracu și repetă comanda care întârzia, trei ciocolate! „Ce vrei, nu suntem ca pleava de la ‚Mausoleul’ ”, zise ea, la timp. Sosiră cupele mari cu ciocolată, cu topping de frișcă deasupra, trei sfârcuri ascuțite. Tânărului pelerin îi tremurau palmele de emoție. Era în probe. Roșcata reapăru, își aprinse o țigară, pufăi nervoasă. Vladimir mormăi ceva printre dinți. Adela zise, „hai, lasă!”. Justin se foi ca pe ghimpi. Arătă conciliant spre cupele de ciocolată, invitându-i să se apropie din colțurile canapelei unde cei doi se exilaseră țâfnoși. Se învoiră cu nepăsare reciprocă, o repliere vicleană ce aducea superficial cu o împăcare, dar din felul în care se purtară reieși că niciunul dintre cei doi nu avea nevoie de mai mult. Incidentul se topi încet în sorbiturile scurte, repetate. Băutura era delicioasă. Vladimir avansă data la care ar putea redeschide Cinematograful. O lună, maximum două. Adela nu fu de aceeași părere. „S-o crezi tu! Până nu se restabilește situația, stăm pe poziții”, zise iritată. O scoase din sărite aerul atotștiutor al lui Vladimir de care Justin se convinse abia acum, și ar fi vrut, să-i facă cumva un semn pe ascuns, să nu o mai incite gratuit. „Care poziții, îmi spui?” o înfruntă el. „Alea, cu mâinile în buzunarele goale?”. Atunci, să prevină o altă izbucnire, Justin întrebă de când serveau pelerinii la Café Central. „Copii se descurcă de minune”, zise el, precaut, neutru. „Deloc întâmplător”, comentă Adela. „Rădescu, notarul, o fi tras la timp niște sfori, căci după cum se aude, Primăria a scos la mezat două blocuri de nefamiliști”. Vladimir îi surâse timid Adelei. Ea îl ignoră, refuzând primul pas al împăcării. Vladimir încercă din nou, spunând că Adela avusese întotdeauna intuiții mai bune decât el, și că dus de val, greșise. Nimeni nu îi putea imputa speranța. Făcu un gest complicat, spre ea, ca într-o scenă romantică, o acoladă grațioasă adunând în interiorul ei tot ce voia să îi spună cu un zâmbet larg, și nu spunea. Așteptă încuviințarea ei, și după o pauză, recunoscu, deschiderea Cinematografului era hazardată. Justin se întoarse spre Adela. Femeia nu spuse nimic, absentă. Apoi, murmură că i se făcuse puțin rece. Ezitând, îi ceru lui Vladimirul fularul, punându-și mâna deasupra mâinii lui. Vladimir i-l întinse, dar înainte ca ea să îl apuce, îl trase. Adela întinse mâna din nou, Vladimir se ridică, îi înfășură fularul în jurul gâtului, trecând prin fața lui Justin. Adela zise moale, „cee faaci” și se lăsă pe spatele canapelei, cu cupa de ciocolată la buze. Justin întrebă atunci, cu totul întâmplător, crezând că apele se calmaseră definitiv, dacă notarul Rădescu era cumva fratele directoarei Colegiului de Artă. „Ori e o coincidență de nume?”,  spuse el. Vladimir hohoti de râs. „Ce n-ar da Livia să fie!” și așteptă iar o încuviințare din partea Adelei. „E vinovat că întreabă?”, se burzului ea. „Nimic nu e mai periculos decât să știi ceva pe jumătate”, observă Vladimir. „ Jumătatea aia bună ori aia rea?”. Adela îi ținu partea lui Justin. „Ești nedrept! Ce, tu ai știut totul despre pelerini, de pildă?”. Justin ar fi băut o bere, furios că o dăduse în bară. Băiatul dispăruse, la fel și roșcata. „Dar tu, și fetele tale? Dacă nu ar fi fost băieții lui Rădescu aș fi rămas cu minciunile voastre în gât”. Adela trânti cupa, făcu un salt prin fața lui Justin și îi trase lui Vladimir două palme. Grele, răsunătoare. Bărbatul rămase mut. Justin se ridică, se așeză la loc, amorțit. Chelnerul și roșcata apărură îmbujorați și aerieni, ținându-se de mână în fața barului. „Bem ciocolatele și plecăm”, decise Adela uitându-se spre Justin, și apoi se șterse la gură cu un șervețel. Avea pe bărbie limbi de ciocolată și frișcă. „E depresiv”, îi șopti afară, în timp ce Vladimir se oprise la intrare să vorbească cu un tip mătăhălos care fuma țigară de la țigară. „Ce vrei, avem probleme cu banii…”, zise ea, după ce îl trase nervoasă de o parte. Distanța era oricum prea mare ca Vladimir ori celălalt să audă. „Cei de la Mausoleul îl vânează să se înscrie în organizația lor. Nu m-ar mira să-l momească cu vreo funcție, și să cumpere ei Cinematograful”, spuse pe nerăsuflate. „E o prostie, dar mi-e teamă”. „Ei, sau altcineva?”, întrebă Justin. Adela îl privi cu ochii măriți, gata să îi mărturisească cine, ori să îl apostrofeze, cum altcineva? Ori să îl întrebe consternată dacă știa de un alt cumpărător. Vladimir răsări tocmai atunci lângă ei, bolborosind, „iartă-mă, iubito, iartă-mă, te rog”. Ea îl îmbrățișă, codindu-se, uitându-se în jur dacă necunoscutul dispăruse. Vladimir o sărută lung. Se reîntoarseră la Cafenea să bea ceva tare. „Merităm toți. E o zi faină”, zise Adela. Vladimir o sărută din nou.

Ilovan îi căuta privirea insistent.

  • Nu v-aș fi spus un cuvânt despre doamnele din Golumbeni dacă nu mi-ați fi inspirat încredere.
  • Vă mulțumesc, făcu Justin, neștiind cum să întărească afirmația. Era prea puțin, presupuse și se înclină protocolar. Acum era prea mult, Ilovan îl privi de sus, condescendent.
  • Ceea ce au făcut dânsele pentru orașului nostru este cu totul extraordinar, inestimabil.
  • O stare de spirit, zise Justin. Nimeri în plin. Ilovan își ridică sprâncenele admirativ.
  • Mă bucur că sunteți dedicat orașului nostru. Un caz unic, cum îi spuneam deunăzi doamnei Moțolea.
  • Un caz? făcu Justin neplăcut surprins că îl amintise Lorenei cu care schimbase doar două vorbe. Bănuise că Ilovan era mai apropiat de ea decât de Moțolea, deoarece proprietățile erau trecute toate pe numele ei. Preventiv, cum îi spusese Flore, ca Bimbi să nu fie cumva agățat, ceea ce îi dăruise Lorenei un atu explicit.
  • Vă explic mai târziu. Mă grăbesc să sun chiar acum. M-am decis să vorbesc în numele dumneavoastră! Unda înduioșată, dezinteresată din glasul celuilalt îl enervă pe Justin.
  • Nu v-aș face un reproș dacă prietenul dumneavoastră ar refuzasă mă vadă. De plano, zise el, dorind să recupereze ceva din șansa pe care o avuse la început.
  • De ce să punem răul înainte? Domnul respectiv e animat de cele mai bune intenții. Ilovan se apropie de telefonul fix cu pași mici, reflectând. Ceva îl împiedecă să întindă mâna, să ridice receptor. Se îndepărtă, se plimbă agitat cu mâinile la spate. Ar mai fi o condiție, zise încet.
  • Care?, strigă Justin. Se controlă apoi, șoptind mieros, anume?
  • Să nu menționați numele doctorului Fabini. Cândva au fost cei mai buni prieteni. Acum, ar suna ca o ofensă. În al doilea rând, derivând din primul, nu spuneți nimic despre doamnele din Golumbeni, dacă se va ivi prilejul. Vă previn, nu riscați inutil.
  • Bine, dar atunci, starea aceea de spirit deosebită ce a animat grupul dumneavoastră? 
  • Să lăsăm asta, îl opri celălalt, cu palmele împreunate la piept.
  • Din cauza lui Fabini ori a doamnelor?
  • De ce să îi punem doar pe ei în cauză?, zise Ilovan. Ar mai fi ceva. Își duse mâna la frunte, pierdut. Justin nu scoase un cuvânt, aruncă pliantul pe masă, înfuriat că celălalt îi ocolise întrebarea.
  • Aproape unu, șopti Ilovan privindu-și ceasul. Iertați-mă, aș vrea să ne tutuim, îi spuse spontan, direct. Justin prelungi tăcerea malițios, până când Iloan îl împunse cu privirea, disperat.
  • Sigur, de ce nu, zise repede, indiferent.
  • În felul ăsta voi fi mai convingător vorbind cu viitorul tău ghid, explică Ilovan.
  • Altfel nu ai fi făcut-o?
  • Acum suntem în alți termeni, spuse vesel. Justin nu fu curios să afle care erau acei termeni; ar fi anulat beneficiul apropierii. „Să îi spun oare Bazil? Iar el să-mi zică Justin? Șterg orice diferență dintre firmă și ciudații ăștia din Golumbeni. Tutuirea nu trebuie să anuleze deosebirile, ci să le mute pe altă treaptă. O treaptă de relief, ascunsă, salvatoare. Îi zic don Bazil, până când o trasez. E bine așa, cel puțin pentru un timp. Don Bazil, negreșit”.

                                                                                (fragment de roman)

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 14-18]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.