Faptul că a împlinit recent o vârstă frumoasă, intrând cronologic în categoria şaptezeciştilor, nu modifică prea mult percepţia noastră asupra criticului exigent, subtil şi bonom-ironic Al. Cistelecan. Cei care i-am stat în preajmă sau care ne bucurăm de generoasa lui prietenie nu putem să nu fim de acord cu aprecierile Profesorului nostru Ion Pop: „S-ar putea spune, însă, atâtea despre omul Al. Cistelecan, generos, cu o prietenoasă exigenţă faţă de cei care îi caută prezenţa vie sau scrisă. De mai bine de trei decenii mă bucur să îi pot fi aproape şi că îl simt alături. Cu spiritul lui sclipitor, cu omenia lui profundă, cu cărţile sale cu care am devenit prieten de multă vreme ca şi cu autorul lor atât de tânăr, dincolo de orice cifră convenţională de calendar.” (Iulian Boldea, Aurel Pantea, Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Editura Limes, Cluj, 2012).

 În percepţia lui Al. Cistelecan critica este „a-sentimentală”, „treabă de concept”, exerciţiu raţional, instrument al inteligenţei cu rol de a examina opera, păzindu-se de primejdia de a cădea în fascinaţie sau exces de putere, chiar dacă un fel de devoţiune nu e cu totul absentă din registrul exerciţiului hermeneutic: „Dar e de discutat dacă înţelegerea ei nu trece în devoţiune, nu e şi o formă de devoţiune, ceea ce ar aduce înapoi pe fereastră unele lucruri date afară pe uşă”. Plasat în contrast cu limbajul poeziei, limbajul criticii este raţionalizant, definitoriu prin apelul la concept şi la spiritul analitic: „Critica ţine un discurs raţional şi raţionalizant, pe când, în partea lui esenţială, limbajul poeziei (ca mai specific artei, mai pur) este unul iraţional (sau raţionalizabil cu mare rest)”. Atent la speciile criticii, Al. Cistelecan acordă atenţia cuvenită condiţiei recenziei, care „nu stă la taclale”, „vorbeşte pe limba spartanilor”, fiindcă „n-are timp de prea multe generalităţi”, pentru recenzent literatura fiind de fapt „un spectacol de monade”. De bine de rău, recenzia „nutreşte visuri deşarte de sinteză”, ţinând „jurnalul devenirii” acestor monade şi vorbind riguros „în dialectul centrifugal al excepţiilor”. Prezenţa critică a lui Al. Cistelecan a fost percepută nuanţat, accentul fiind plasat pe rigoare şi exactitate, pe comprehensiune şi pe harul disocierii, pe spectacolul ironiei ori pe ţinuta calofilă a scriiturii. Nicolae Manolescu crede că trăsăturile distinctive ale criticului ar fi sarcasmul îndelung distilat, „fineţea antenelor”, stilul plastic, baroc, „de o tehnicitate ce nu-şi poate reprima apetenţa către mimarea parodică (caragialiană şi paulgeorgesciană) a limbajului, jargoanelor şi pronunţiilor pitoreşti”. Cronicile lui Al. Cistelecan sunt inteligente, ironice, cu frazare plastică şi „savuroase stilistic” îndeplinesc, ele îndeplinind, zice Manolescu, „condiţiile excelenţei critice şi stilistice”:  „Există puţini critici de poezie capabili de comprehensiunea şi de expresivitatea cronicarului literar de la trei dintre cele mai bune reviste ardelene de după al Doilea Război Mondial”.

Mircea Martin subliniază darul preciziei, al geometrizării nuanţate a discursului critic, prin care se mizează pe disocieri clarificatoare: „Cistelecan e unul dintre puţinii critici de la noi care mizează pe exactitate, care încearcă să spună lucrurilor pe nume, iar aici disocierile lui ating o claritate aproape geometrică. Prins parcă de pariul exactităţii, el nu ezită, mai ales atunci când îşi exprimă opinia personală, să o facă în mai multe variante care se concurează, dar se şi clarifică reciproc”. Pentru Ion Pop textele lui Al. Cistelecan sunt „concentrat-eseistice”, cu alura unor „medalioane”, „portrete critice”: „Amatorul de efigii şi de embleme va găsi întotdeauna în ele o definiţie expresivă şi subtilă a autorului şi a operei căutate. Astfel, majoritatea cărţilor sale sunt culegeri de glose, consacrate unor scriitori – mai ales poeţi, cum spuneam – din imediata apropiere, despre care criticul se pronunţă prompt, atras cu predilecţie de mişcarea vie a literaturii. Ca şi fostul său profesor Mircea Zaciu, care l-a preţuit mult, dar faţă de care se deosebeşte radical ca mod de a scrie, iar latura de document a operei îi este ca şi indiferentă, el este sensibil mai ales la «pulsul viu al literaturii», pe care critica „foiletonistică” îl poate surprinde în imediatul manifestărilor sale”. Ironia bonomă, alura relativizantă a exerciţiului hermeneutic sunt particularităţi ale stilului critic relevate de Mircea A. Diaconu: „De altfel, cred că Al. Cistelecan e criticul care instrumentează azi cele mai multe nuanţe ironice. Să fie militantul pentru expresionism un ironic? Să fie un caragialean printre ardeleni? Nu-i vorbă, ardelenii (de nu cumva Marius Chicoş Rostogan în persoană) se vor fi răzbunat în ultimii ani pe Caragiale scriind despre el studiile cele mai convingătoare (…). Aşadar, poate că nu-i Al. Cistelecan un caragialean, sau nu unul spumos, ca Dan C. Mihăilescu; dar unul tot este: acel Caragiale al zâmbetului subţire, locuit de încredere şi scepticism, al tăieturii sigure, în frază şi în real, şi deopotrivă, sau mai ales, acel Caragiale al hedonismului. Al. Cistelecan explorează poezia cu aceeaşi fascinaţie cu care Caragiale înregistra formele lumii”.

În analiza criticilor din perioada postbelică, Al. Cistelecan are darul de a fixa, în concise portrete sintetice, un stil şi un profil, dar şi o perspectivă asupra literaturii. Nicolae Manolescu a fost „pentru anii ’60-2000, Critica“, analizând, legiferând ordonând valorile epocii pe baza unui „principiu de autoritate carismatică, dedus şi suprapus, la rându-i, unui principiu de comprehensiune, în adecvare, mereu reînnoit”. Eugen Simion are interpretări care „excelează în subtilitate”, în timp ce Gheorghe Grigurcu este „un critic-monah ce şi-a depus voturile, de la început şi pentru totdeauna, pentru ordinul riguros al devoţilor poeziei“. Mircea Martin e „singurul critic dintre teoreticieni. (Poate şi viţăvercea – singurul teoretician dintre critici.)”, iar Mircea Iorgulescu este un „Saint-Just“, prin texte „iacobine ca spirit“. Ion Pop este, scrie Al. Cistelecan, „poate, înainte de orice, un critic drept, echitabil până la monotonia tratamentului. Drept, de fapt, e puţin spus, pentru că Ion Pop e exasperant de just“. În acelaşi timp, cronicile lui Mircea Iorgulescu sunt „un adevărat spectacol de rigoare”, în timp ce scrisul lui Alex. Ştefănescu este „un scris eclatant, pe şleau, abrupt şi «definitiv», în stilul decretelor; e un scris hotărât să lase urme, să tranşeze net între alb şi negru, premeditat scandalos în opţiuni şi judecăţi”. Cornel Moraru e „un spartan al expresivităţii critice, cultivând judecata gravată în pregnanţele conciziei“, iar Dan C. Mihăilescu e un fel de „om-orchestră“, care „a transformat critica în show, făcând din ea o artă de vervă strictă“, fiind un critic căruia îi place să joace „rolul reacţionarului de cabinet”, cu o limpede fermitate în opinii, ce „nu duce la dogmatism, ci la un strict avantaj de stil”.

Referindu-se la colegii de generaţie, Al. Cistelecan notează liniile de forţă ale metodei critice, dar şi eventualele fisuri sau excese. Examinarea paginilor pamfletare ale lui Mircea Mihăieş relevă predispoziţia spre vorba tare şi spre discursul în perpetuă ebuliţie: „Mihăieş nu pare de la sine înclinat spre acest limbaj crudel. Doar că el crede că analizele realităţii trebuie să se conformeze realităţii: cum e realitatea, aşa trebuie să fie şi studiile despre ea. Dacă realitatea e mitocană, comentariile nu pot fi rafinate (…). Fără îndoială că şi această «obligaţie» trebuie luată în sens opţional. Nu e un imperativ al reflectării, decât dacă pui ca lege a reflectării identificarea cu obiectul. Dacă realitatea românească e una de la uşa cortului, nu decurge, pentru analiza ei, că şi aceasta trebuie să fie una la fel. Criteriul şocului literar nu funcţionează altfel decât cel al şocurilor electrice. Şi el trebuie folosit doar în cazuri de extremitate”. La Al. Th. Ionescu, criticul observă „o scriitură alertă, nesofisticată, cu o inervaţie conceptuală riguroasă ce se scaldă, însă, în oralităţi şi intimităţi cu cititorul”, în timp ce Gheorghe Perian e „în pofida peregrinărilor şi a unei oarecari discreţii a prezenţei, o instanţă de rigoare”. Textele critice ale lui Al. Cistelecan sunt, s-a mai spus, spectacole de gust estetic şi sublimare a ideii, de rafinament al judecăţilor, de analize şi demonstraţii subtile, într-un desen calofil al enunţului. Exigenţa şi devoţiunea, pigmentate de accent ludic şi de acolade ironice, rezumă un scenariu critic urmat cu perseverenţă de la începuturi până acum.

Considerat, pe bună dreptate, criticul de poezie cel mai înzestrat şi mai subtil de astăzi, Al. Cistelecan s-a impus prin instinct analitic, refuzul drastic al emfazei, detenta ironică, spiritul ludic, expresiv cu măsură, toate acestea rezumând un discurs critic în care judecăţile de valoare sunt sigure, aprecierile cumpănite, comentariile laconice, măsurate, clare, cu rezonanţe ale livrescului, lipsit de inhibiţii, sau limitări metodologice. Nicolae Manolescu fixează cu limpezime, în Istoria critică a literaturii române profilul criticului, vorbind de „fineţea antenelor”, de distilarea sarcasmului şi de scriitura „plastică, barocă, de o tehnicitate ce nu-şi poate reprima apetenţa către mimarea parodică (caragialiană şi paulgeorgesciană) a limbajului, jargoanelor şi pronunţiilor pitoreşti”. Cronicile lui Al. Cistelecan, „inteligente, sclipind de ironia ideii şi savuroase stilistic” îndeplinesc, zice Manolescu, „condiţiile excelenţei critice şi stilistice”: „Există puţini critici de poezie capabili de comprehensiunea şi de expresivitatea cronicarului literar de la trei dintre cele mai bune reviste ardelene de după al Doilea Război Mondial”. Chiar dacă „nu e ceea ce s-ar putea numi un critic rău“ (Gheorghe Grigurcu), Al. Cistelecan are, dincolo de maliţia bine temperată, dincolo de austeritatea necamuflată a conduitei, o exigenţă a rostirii critice care nu îngăduie nici un compromis, nicio abatere de la normele autoimpuse ale profesiunii.

Cărţile de dată recentă ale lui Al. Cistelecan (Ardelencele, Zece femei, Fete pierdute) configurează cu siguranţă harta unei posibile istorii a poeziei feminine româneşti, aparţinând unui critic ce cunoaşte în subtilitate, în profunzime, în detaliu, cu tandreţe şi fler incisiv, atât poezia, cât şi spiritul feminităţii.       

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 19-20]