Călin Crăciun – Poezia ca antropologie

Cel mai recent volum al lui Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților*, impresionează în primul rând prin felul în care construiește și menține tensiunea lirică de la prima la ultima filă, între care poemele par părți ale unuia singur. Volumul e alcătuit din patru grupaje, în care sunt tematizate boala/spitalul, marile pierderi (cea a părinților) sau despărțiri, la fel ca demonii din propria ființă. E o construcție de a cărei unitate a vorbit deja Bogdan Crețu, insistând cu temei asupra unei laturi inițiatice: „Volumul e atent construit, fiecare secțiune trimițând la o experiență-limită, care, chiar dacă la început pare transcrisă mecanic, gri, frontal, se plasează prin acumulare la un nivel simbolic. E o inițiere care se petrece nepremeditat, cred, cel mult acceptat, în această odisee în care eroul se are dușman pe sine însuși.”**

Poemele dezvăluie, pe de o parte, multiple voci ce se exprimă în aceeași ființă și, deopotrivă, o alcătuiesc, dincolo de divergențele dintre ele. Volumul e emanația unui spirit ce-și urmărește cu luciditate spaimele și demonii, ce-și supune investigației raportul dintre conștient și inconștient sau dintre vocile dinăuntru, investigându-și o întreagă serie de momente traumatice, evenimente contrare dorințelor, ale unei realități ostile: „în mine a murit neconsolat un muzician,/ continuă să moară,/ mori dracului,/ întunericul de afară îmi pare alb orbitor, ce-mi trebuie muzică acum când am viermi în cap și corpul/ întreg începe să mi se atrofieze;// și iarăși totul se rupe, nu mai e timp pentru plânsul în pumni/ a trecut vremea noastră,/ să fim atenți la toate gândurile care ne trec prin minte,/ putem aduce înapoi toți demonii, noi suntem ei,/ ne călcăm în picioare unii pe alții, nimeni nu poate ieși din tub” (Bad-uri. 5.) Nu miră atunci că lumea apare, cu preponderență, spital ori sanatoriu, loc în care terapia e mai degrabă o formă de asigurare a condițiilor de prelungire a suferinței.

Multe dintre poeme sunt solilocvii în care reverberează ba remușcarea, ba autocritica, fie ea severă ori cu rezonanțe ironice. Sunt construite astfel încât evidențiază drama de-a nu deține controlul propriilor gesturi sau gânduri și exprimă conștientizarea supunerii iremediabile față de un destin tragic. Unul căruia i-am putea spune bacovian, căci poemele dezvăluie un spirit care trăiește fiecare secundă sub sceptrul fricii nevindecabile, pentru care doar mărturisirea ei lucidă mai poate funcționa ca paleativ: „m-am născut cu puțin timp înainte ca la radio/ să se difuzeze trei zile și trei nopți/ concertul pentru vioară și orchestră de beethoven./ mama a cumpărat discul electrecord/ și l-a ascultat/ până când cercul s-a făcut tot mai mic,/ aproape cât puricele în care se strânge/ o inimă slabă în fața emoției;/ se făcuse târziu, târziu,/ iar tu/ așteptai/ să împlinesc vârsta potrivită.// au trecut patruzeci de ani de atunci, acum știu că fiecare amânare nu e altceva decât/ respirație asistată.” (respirație asistată)

Poezia pare pentru Șerban Axinte cel mai credibil sau convingător martor al fragilității, suferinței, ratărilor și victoriilor umane, căci e, în sine, nu doar o cale de autocunoaștere a individului creator, ci și, in extenso, o foarte profundă antropologie. Una care ajunge să dezvăluie un rău genuin, după cum se vede în poemul 19, rue de gros caillou, din grupajul Viața la business class: „pereți subțiri,/ service,/ atelier de dessin pour les enfants.// unul dintre ei dă cu un strat de vopsea/ pe fațadă.// cuvinte obscene, gânduri periculoase// fereastra de la care privesc nu se deschide.”

Scrâșnetele poetice ale lui Șerban Axinte impresionează apoi și pentru că autorul reușește să fie actual în ciuda faptului că nu se arată interesat de inovație în sensul experimentalismului lingvistic concretizat mai ales în combinatorica emoticonurilor și a abrevierilor, impuse de comunicarea prin rețelele de socializare. Titluri de grupaje ca Bad-uri sau Sent files sunt prea puțin pentru a vorbi azi de inovație. Apoi, nici înspre adoptarea militantismului în direcțiile ideologice tot mai stridente ale momentului, cum sunt ecologismul, feminismul ori queer-ismul, ultimele două revendicate de direcția stângistă, nu se avântă. E drept că nu lipsește vocea feminină din câteva poeme, ca substitut al celei masculine, dar nu neapărat din avânt militant, ci ca reflex al cotrobăirii și deslușirii prin întunecimile sinelui, după cum se vede în poemul melcul: „sunt un melc, el în mine, eu în el./ mai scot din când în când câte un corn afară,/ dar mi-l retrag speriată./ tu ești suma căderilor,/ a mizeriei adunate./ stângăciile ucid blândețea,// la fel speranțele tale/ îmi perforează stomacul.”

Volumul ar putea deci fi trecut în grabă la categoria retro. Privit din perspectivă progresistă care tinde să anulează total limitele dintre estetic și ideologie și etic extraliterar, primește eticheta conservatorismului estetic, cu atât mai mult cu cât sunt prezente elemente ca reluarea unor teme deja prelucrate, aluzia culturală, pe alocuri chiar și sapiențialul și siajul suprarealist. Acestea nu sunt reziduale sau întâmplătoare, ci ingrediente ale unei concepții în centrul căreia stă ideea că un poet e și o sumă a trăirilor ori experiențelor omului care scrie, și o cuantificare a lecturilor sale. Șerbanii Axinte care trăiesc în aceeași ființă poartă fiecare valențe spirituale ivite din reflectarea experiențelor trăite și a celor intermediate de lecturi. Ceea ce creează ei, încercând să intre în sintonie prin volumul de față, vine și din toate acestea, astfel că un creator lucid este cel care le asumă, atunci când conștiința le recunoaște. Spre o astfel de concepție conduc structura volumului, în care e vizibilă gestiunea influențelor și a motivelor prin recurențe plasate în virtutea unui plan estetic, și poeme cum este trei tablete nurofen forte: „mama conduce dricul,/ mama ne dă de pomană/ pentru sufletul ei,/ mama scrie pe un colț de masă/ un necrolog și câteva acatiste/ mama își ține singură/ slujba de înmormântare,/ trei zile la rând/ a fost cu noi la priveghi; scrisul mamei e așezat/ – din motive lesne de înțeles -/ la mine în cap./ groparii îmi bat cele patru cuie/ în țeastă./ din capul meu/ nimeni și nimic/ nu poate să iasă/ acum, după cele 40 de zile,/ mama îmi tot țipă în urechi să o las să plece.// nu-mi rămâne decât să iau/ trei tablete de nurofen forte.”

Actualitatea volumului este dată de universalitatea traumelor și a speranțelor cărora le sunt potrivnice, dincolo de excepționalitatea unora dintre ele („suntem singurul cuplu de îndrăgostiți,/ care a venit la Paris ca să se despartă” – din amour à paris). Prin ea e transcens individualul, astfel  că prin creațiile sale poetul e și un reprezentant al omului concret, despre care vorbește vorbind mai întâi despre sine. Investigarea propriilor demoni, fragilități, dureri sau ratări devine căutare similipascaliană a condiției umane. Preponderent cu gravitate și melancolie, uneori făcând reportaje lucide de infernalii, alteori biografiind sau construind butaforie pentru scenarii autoironice, în care se înșiră regrete, eșuări sau înfrângeri, Șerban Axinte caută umanul din sine și din împrejurul său.

______________

* Chișinău, editura Cartier, 2021.

**În Observator cultural, nr. 1056/ 31.03.2021, https://www.observatorcultural.ro/articol/un-anotimp-in-infern/.

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 30-32]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.