Viața perfectă nu este deloc perfectă, așa cum ar părea că anunță, la o primă vedere, volumul În sfârșit am o viață perfectă*. Nu, ea e pur și simplu extraordinară de descoperit în toată gama ei de momente. Nereușitele nu sunt eșecuri, câștigurile nu sunt succese, totul este experiență și plăcere de a fi parte din tot ceea ce se întâmplă. Poezia cu care debutează Horia Corcheș propune o atmosferă de reviriment existențial, aflată la polul opus cu poemele unei realități debusolate, încercate, ale mai tinerilor poeți. În contextul unui triaj de episoade biografice, volumul deschide o discuție oarecum filosofică în jurul ideii de trăire în prezent și experimentare cu toate simțurile deschise.

Până la urmă, nu prea există șansă de sustragere sau salvare de la existență, doar traversare a ei, care devine infinit mai ușoară când alegi să te delectezi cu ea: ,,după 45 am înțeles/ tot ce contează e plăcerea/ nu te salvează de nimic/ dar îți oferă totul”. Versurile ,,se moare lângă lucrurile mici/ care te fac fericit” acționează ca un motto care se propagă peste imaginarul acestui volum. Odată lansată ipoteza, universul se contorsionează pentru a încăpea în câteva spații urbane, frecventabile, în mijlocul cărora poetul își contemplă propria existență. El vizitează constant aceleași locuri precum apartamentul, baia, balconul, șaormeria, parcul, restaurantul din cartier și, deasupra tuturor, mediul on-line: ,,e liniștitor/ suntem on-line cu toții/ niciun efort nu mai pare/ al umanului/ pulsul e mutat în rețele/ și mi-e ușor să te privesc/ de aici.” Fiecare dintre acestea se transformă prin prezența contemplatorului într-un soi de puncte de observație. Privitorul interceptează totul ca o antenă amplasată strategic în spații cheie de supraveghere, așa cum se așază un inspector școlar în ultima bancă pentru a analiza comportamentul unui profesor emoționat de buna desfășurare a lecției.                                       

Cu toate că poemele sunt simple, volumul are identitate și forță. Narativul lor generează emoție prin înțelegerea schimbărilor de perspectivă. Fiecare decizie se transformă în plăcerea de viață: ,,la 40/ în sfârșit am o viață perfectă/ tipa pe care am părăsit-o/ iubește acum un sportiv de performanță/ îmi scrie mesaje despre ce avem încă în comun”. Sunt mici momente care stârnesc victoria. Puterea vine aici din expunerea francă a lucrurilor pe care oamenii le ascund sau pe care ajung să le facă dintr-un automatism. Realitatea e că a doua zi s-ar putea să vrei să pleci de lângă femeia cu care ți-ai petrecut noaptea, că șaorma ieftină e bună și căutată chiar de ,,proful de top”, că oamenii divorțează, se plictisesc, trag cu coada ochiului la alții sau pierd ore scrolând pe facebook. Toate acestea sunt intimități comune pe care Horia Corcheș le expune natural: ,,mă trezeam apoi în așternuturi portocalii/ voiam să îmi întind oasele/ mă loveam de câte un șold/ de câte un zâmbet necunoscut/ soarele trecea prin dreptul ferestrei/ atât de aproape/ încât îmi feream privirea/ mă ascundeam sub așternut/ icneam/ să tragi perdeaua/ să năpârlești de pe mine/ să mă spăl pe mâini”. Aceste șolduri anonime enunță ideea familiarității unor momente. Profunzimea din poemele lui Horia Corcheș stă în exploatarea familiarului, când ochiul trece de primul strat și începe să-i perceapă adâncurile.                                                                                                

Privirea onestă asupra propriului sine, nu pentru a se condamna, ci pentru a-și accepta modul de a fi în lume, desprinde confesorul din mediul său confortabil, îl scoate din automatismul firii și îl așază în spirit critic, melancolic sau ironic. Acest lucru se întâmplă prin ancorarea în niște detalii de recalibrare la momentul prezent precum ,,scrisul pe ușa aburită în dușul de la sală”, urmărirea fumului de țigară sau cele două cuburi de gheață din paharul cu Jack, care se topesc la unison. ,,Momentele bune se măsoară/ în secvențe”, iar secvențele acestea sunt, în cazul de față, asemenea unor momente de meditație. Imaginarul nu e din cele mai excepționale, nu stârnește cititorul, dar tocmai aprofundarea în scenariile cele mai comune e generatoare de mici plăceri egotice: ,,te privesc din nou/ ți-am dat unblock/ ai fix aerul pe care ți-l prezisesem cu malițiozitate/ încerci să trișezi (…) din statusuri mi-am dat seama/ câtă singurătate/ acum, când nu mai simt/ crește în mine plăcerea/ că ești o cifră care accelerează/ pe cât de repede îmi crește mie libidoul/ din nou block”. Nu e deloc de neglijat echilibrul de forțe dintre uman și virtual, unde social media impactează semnificativ dinamica relațiilor de orice fel. Fără facebook tabloul unei relații ar fi incomplet, ar lipsi acea cunoaștere demiurgică ce-ți permite să planifici următorul pas. De altfel, această atenție pentru ilustrarea lumii prezente cu toți factorii ei, e evidentă și în proza sa. Atât romanul Partaj, cât și În sfârșit am o viață perfectă ilustrează funcția pe care facebook o are în livrarea de informație, dar și de stimulare a unor decizii personale (în fond, ,,umanul a devenit virtual”) – de la a urmări pe facebook selfiuri  ale unor femei necunoscute și vacanțele prietenilor, la a dona pentru o campanie umanitară din Uganda.                              

Nu întâmplător, poemele cele mai puternice sunt cele care susțin refrenul ,,după 45” (poemele *2, *5, *8, *7, *10) când tot ce contează, ce interesează, e plăcerea. Modul obsesiv în care revine spre acel 40+ transformă vârsta într-un reper, într-un punct de maturizare al confesorului în raport cu sine însuși. De cele mai multe ori această plăcere e nuanțată de dinamica ofertantă a spațiului virtual care permite explorări vaste de oameni, filme, experiențe, fotografii, păreri, toate trimise cu lejeritate în neant printr-o simplă glisare a degetului. Pline de ironie și autoironie, fiecare vers e o mișcare foarte fermă care ancorează poetul în afara prejudecăților, într-un loc și timp (după 45) când nu-și mai au loc nici dramele, nici nostalgiile sau justificările. Discursul e sincer, format în siajul plăcerilor de moment, născute din nevoia de hrană, de sex, de zapare, de a savura o țigară, de a trage cu urechea. Astfel, micile istorii personale își găsesc continuarea în seria de flash poeme #vecinuldedincolo care confirmă din nou spectacolul fascinant care e întotdeauna celălalt. În cazul de față, e vecinul cu burtă în maieu reiat, însă cu acea înțelepciune a omului de rând, simplă, dar profundă ,,tăte te trântesc de pământ, tăte te sfarmă, tăte te dărâmă”.

Prozopoemele (*43-*47) păstrează geografia spațiului urban cu focus pe momente aleatorii, banale la o adică (mersul la croitoreasă, traversarea străzii, apariția unui cântăreț în parc), dar stimulante pentru cel care le trăiește. În încheiere, ultima serie de poeme curge în valuri de rime, creează un anumit ritm, un beat specific, aproape mecanic, care alienează sentimentele de natura umană. Rămâne constantă ideea că plăcerea apare prin repetiția unor momente, că ea se manifestă acolo, în familiar, în rutina acțiunilor ,,încă mai ai timp, ești încă în meci/ taie-nainte, decupează-n tăcere/ mai ai puțin, puțin, până la plăcere”.                           

Fluiditatea biografică a versurilor nu mizează pe dezagregare, ci pe reîntregire. Poeziile acestea sunt scrise înainte de toate pentru însuși poetul care a depășit un prag al înțelegerii și al raportării la ceea ce trăiește. Vocea lui nu se plânge, nu e fragilă, nu caută răspuns, ci pare că și-a găsit toate răspunsurile în senzorial, în plăcere și le livrează mai departe. Cu toate că spațiile de manifestare vin dintr-o zonă a confortului, ele permit delectare. În sfârșit am o viață perfectă e un debut în tonalități ironice și autoironice, a cărui materializare a fost într-un fel anticipată și de versurile publicate pe parcurs pe pagina de facebook a autorului. Lirica lui e simplă, dar marșează într-o zonă ce ține de o nuanță foarte fină a observației, iar textele se manifestă cu toate simțurile deschise. Aș zice chiar că observația sarcastică, iscoditoare și sinceră ar fi cel de-al șaselea, închizând bucla celor ce implică percepția organică a lumii: ,,există o mare dorință de exprimare/ la oameni pe Facebook/ atunci când îi vezi că vizitează/ locuri exotice sau noi/ deschid brațele/ se fotografiază cu ele întinse/ ca niște păsări/ fericite să poată arăta că au aripi/ cu care nu reușesc să decoleze”.                                                                                                   

De la micile istorii personale în versuri libere la flash-poeme, apoi prozopoeme și, într-un final cascade de rime aleatorii care fac impresia unui impro show pe scenă deschisă, Horia Corcheș își completează profilul scriitoricesc prin acest volum de versuri. Un mare atu este și alegerea editurii OMG care pare să integreze foarte bine identitatea conținutului, de la titlu, la copertă și paginare, astfel încât nu doar că are un aer cool, dar dă senzația de omogenitate și bună integrare a textului în totalitatea schemei de a fi în lume. În sfârșit am o viață perfectă emană vitalitate și expune franc realitatea prin filtrul plăcerii.

_____________________

* Horia Corcheș, În sfârșit am o viață perfectă, OMG, 2021

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 32-33]