Senida Poenariu – Alexandru Mușina și poezia confesivă americană (II)

Dacă în prima parte a acestui eseu1 m-am concentrat asupra relațiilor posibile dintre poezia lui Alexandru Mușina și cea a lui Robert Lowell, în această secvență mi-am propus o incursiune la nivelul adeziunilor, afilierilor și filiațiilor literare pe care le putem identifica între poetul optzecit și John Berryman.

Așadar, pentru a discuta despre punctele comune pe care le prezintă poetica lui Mușina cu cea a lui Berryman, am selectat un poem care este exemplificator atât pentru stilistica americanului în ansamblul ei, cât și pentru modul particular al înfățișării unei experiențe-limită. Nu este de mirare că întreaga poetică a lui Berryman stă sub semnul depresiei, o oscilație permanentă între stări contradictorii. Aceeași pendulare se poate sesiza și la nivelul tonalității poemelor sale:

Placa se lasă-ntr-o parte, fără flori, ziua-i aproape dusă, / Stau pe mormântul tatălui meu cu mânie, / deseori, deseori și înainte / am mai făcut pelerinajul ăsta crâncen la unul / care nu mă poate vizita, care și-a rupt pagina / cu totul: mă întorc pentru mai mult, / scuip pe mormântul bancherului ăstuia groaznic / care și-a făcut inima ferfeniță în zori de zi în Florida / O ho uf uf / Când va veni indiferența, gem & delirez / Aș vrea să râcâi până ajung dedesubt / departe dedesubt sub iarbă / și să deschid sicriul cu toporul ha să văd / doar cum se descurcă cu ce a căutat așa de tare / o să sfâșiem / hainele putrede de îngropăciune ha & atunci Henry / o să ridice toporul încă o dată, ultima lui carte, / și o să-l lase să cadă peste cauză2.

Frustrarea și acutul simțământ al tristeții, atât de prezente în poemele sale, și-au găsit exprimată cauza în acest poem care reușește cu brio să atingă reacția pe care Berryman declară că își dorește să o obțină de la cititorul său – o explozie a simțurilor care dislocă nervii3. Dacă adăugăm la această experiență tragică a sinuciderii tatălui și problemele cu alcoolismul, divorțurile și – cum bine amintea Radu Vancu în prefața volumului de poezii pe care-l traduce – erotismul incontrolabil, se poate sesiza o tendință de autodistrugere a poetului manifestată cu mult înainte de a-și lua viața. Berryman este, ca și Ginsberg, un poet al experiențelor extreme. Însă, dacă Berryman se autodistruge, Mușina se autoconservă, trăiește cu și prin viclenie.

 În cazul relației Mușina –Berryman mă preocupă aceeași tendință de a proiecta din particular în universal. Pentru a înțelege concret cum se realizează această transpoziție, am selectat Poemul despre minge al lui Berryman din Antologia lui Caraion. Poezia ia naștere dintr-un eveniment banal, precum o minge care ajunge dintr-un șut necoordonat în apa portului, fapt urmat de posibilele ipostaze sentimentale ale pierderii prin care trece băiatul, și culminează cu proiecțiile whitmaniene asupra eului:

Ce-o să se-ntâmple cu băiatul care / Și-a pierdut mingea? Am văzut-o cum / Sărea pe stradă, până când s-a dus / În apă, unde zace și acum. / N-ar avea rost să spui «Sunt alte mingi»: / Băiatul copleșit de-o grea durere, / Stă locului, cu ochii pironiți / Asupra apei portului, în care / I s-a dus mingea. Nu l-aș tulbura. / Un gologan – o altă minge – n-ar fi / de niciun preț. Acum întâia oară, / El simte ce-i răspunderea-ntr-o lume / A posesiunii /[…] / Treptat, lumina se întoarce-n stradă, / Se-aude-un fluier, mingea n-o mai vezi, / Curând o parte a ființei mele / Va explora întunecatul fund / Al portului… Căci eu sunt pretutindeni; / Mă mișc și sufăr, inima-mi și mintea-mi / Se mișcă-odată cu tot ce mă mișcă. / Când fluier sau când mă scufund în apă, / Eu nu-s un băiețaș necopt la minte4.

                Miza poemului lui Berryman nu este aceea de a înfățișa, respectiv problematiza, prin mijloace stilistice, întâmplarea în sine: un băiat care pierde o minge în apa portului. Acțiunea în sine ia forma unei parabole despre „răspunderea într-o lume a posesiunii”, tonul devine ușor moralizator căci băiatul chiar are ceva de învățat de aici  –„Oamenii, băiete, / Au obiceiul să mai fure mingi” –, iar „banul e un lucru exterior”, cu alte cuvintele nu banul în sine, nici chiar lucrul pe care-l poți procura prin intermediul lui nu are valoare, ci propriile noastre proiecții și atașamente asupra lucrurilor. Băiatul nu a pierdut un lucru, ci acel lucru, banala minge, prin personalizare și în cele din urmă resemantizare devine o parte integrantă din ceea ce este el. Aceasta ar fi problematizarea morală, exterioară, a poemului. În timp ce băiatul „învață epistemologia pierderii”, referentul se schimbă, atenția este deplasată asupra străzii care își „primește lumina înapoi”, ca și cum poetul ar lăsa în urmă întreaga poveste. Devierea atenției asupra străzii luminate este o eschivă. Se creează un moment de destindere numai pentru a se reveni în forță prin meditațiile asupra propriei vieți obligate să-și sondeze tenebrele care se potrivesc de minune cu portul întunecat.

Am putea spune că această proiecție din particular în universal, care are loc printr-o revalorizare a întâmplărilor banale, este o formă de reprezentare a biografiei. Vorbim despre o „poezie, deci despre viața noastră obișnuită, dar care, totodată, să exprime și poezia din această viață”5, cum spunea Alexandru Mușina.

            Lecțiile deschise ale profesorului de limba franceză A. M. au la bază aceeași metodă de a deschide poemul printr-o scenă prozaică și, apoi, prin revalorizare, ea devine pretext. Protagonistul scenei este de această dată, ca întotdeauna, A.M. care, ori călătorește cu trenul și e preocupat că se va strica din nou în drum rabla ruginită, ori corectează extemporale în camera cu leandru, ori asistă la discuții deochiate, ori participă activ, ca orice băiat cuminte, la aprovizionarea autumnală a părinților. Acțiunea în sine, prezentată de fiecare dată cu umor și autoironie, devine parabolă. Un cadru care, pe de-o parte deschide poemul, și implicit meditațiile ulterioare, iar pe de altă parte distrage atenția de la adevărata miză a poemului – o reală critică îndrăzneață a societății tranchilizate, dar și adevărate introspecții caustice asupra propriei persoane.

Să luăm ca exemplu Lecția întâi. Spre culmi:

 Călătorind cu trenul dis-de-dimineață / de bon matin spre locul muncii / întorsura buzăului polul frigului exclamă / prima reacție desigur n. topor și această figură / de puști pe care abia acum / încep să-l înțeleagă și să-l aprecieze când viața / i-a dat și lui niște pumni în gură nu mai e / așa colțos nu mai poate face rău nimănui / de bon matin răspunzând zâmbetului cariat / al ceferiștilor politicoși cu studii incomplete / bonsoir mes élèves pândind lumina de mercur de pe fețele navetiștilor / cu satisfacția de a te cufunda ușor / lăsând doar ochii afară de bon matin / trecând cohorte de trei pe hârtie ațipind / pe banchetele roșii în drum / spre locul muncii auzi gâfâitul locomotivei / urcăm mereu e greu la deal numai să nu / se strice iar în drum rabla asta6.

 Titlul trimite din start la retorica găunoasă comunistă, foarte probabil la versurile cântecului Cutezător fiu al poporului,în care Nicolae Ceaușescu, cel mai bun dintre cei mai buni, urcă spre culmile legendelor și „se înalță drept, neobosit făuritor”. Oare nu este A. M., profesorul de franceză, un fiu cutezător al tagmei intelectualilor navetiști, urcând cu glorie spre locul muncii, un mândru formator de generații, util societății și care are conștiința datoriei împlinite? Sau este doar „o figură de puști pe care abia acum / încep să-l înțeleagă și să-l aprecieze când viața / i-a dat și lui niște pumni în gură nu mai e / așa colțos nu mai poate face rău nimănui”7? De la simpla înregistrare a călătoriei de dimineață, „de bon matin” spre locul muncii, poetul ajunge la o „epistemologie a înfrângerii” – cum ar spune Berryman –, o înfrângere care planează nu doar asupra propriei ființe, ci și asupra întregii societăți care se îndreaptă însă „spre culmi”. Finalul e de o ironie savuroasă: „urcăm mereu e greu la deal numai să nu / se strice iar în drum rabla asta”8. Înfrângere mai degrabă afișată, căci Alexandru Mușina, deși răspunde „zâmbetului cariat / al ceferiștilor politicoși cu studii incomplete”, pândește „lumina de mercur de pe fețele navetiștilor / cu satisfacția de a te cufunda ușor / lăsând doar ochii afară de bon matin”9. Bunăvoința mimată, precum și ascunderea (demascată) prin viclenie a adevăratei naturii sunt de altfel teme recurente ale poeticii lui Alexandru Mușina. Miza poeziei nu este sub nicio formă descrierea călătoriei matinale cu trenul, discuțiile neinteresante din compartiment sau corectarea lucrărilor, așa cum și în cazul lui Berryman nu șutul băiatului este important, nu realitatea în forma ei brută, ci, dincolo de acestea, reflecțiile spontane care ajung să fie universalizate prin conștiința particulară a poetului.

Atât în cazul poeticii lui Mușina, cât și în cea a lui Berryman,imaginația se „comportă agravant” – cum spunea Al. Cistelecan – printr-o „intensificare și o densificare: o fotografie care deviază în expresionism. […] Notațiile, asociațiile, paradoxiile se țin strâns de gramatica deprimării, a cărei ultimă substanță (morală, existențială) e mereu revelată”10. Deși la bază avem aceeași metodă de comprimare a realității la esența morală prin condensarea unei viziuni frustrat-deprimate, în termenii lui Al. Cistelecan, se remarcă „persecuția imaginativului, forțarea acestuia de a evolua în mefiență și în riguroasă redundanță cu realul”11, tușele expresioniste amintite de Cistelecan sunt specifice lui Alexandru Mușina, individualizându-l în comparația cu Berryman sau Lowell.

Pentru că nu vreau să forțez analogiile dintre poetica lui Berryman și cea a lui Mușina, voi mai aduce în discuție o singură trăsătură care permite o tratare comparativă, și anume proiecția sinelui. Ambii poeți sunt exponenți ai categoriilor umane pe care le întâlnesc, tocmai de aceea poemul „comunică” cititorului. Tonalitatea este una de cele mai multe ori ironică. Nu putem să nu ne gândim, involuntar chiar, la Alexandru Mușina atunci când citim următoarele versuri de Berryman: „Sunt omulețul care fumează & fumează. / Sunt fata care știe mai bine și tot. / Sunt regele piscinei. / Sunt așa de deștept că mi s-a cusut gura. / Sunt un oficial de la guvern & un păcălici blestemat. / Sunt o doamnă care acceptă glumele. / Sunt dușmanul minții. / Sunt dealerul auto și vă iubesc. / Sunt un cancer adolescentin, cu un plan. / Sunt omul fără memorie. / Sunt femeia puternică precum o grădină zoologică. / […] / Sunt Henry Pisicuța! Mustățile mele zboară”12. Berryman este un poet al traumatizantului cotidian, în timp ce Alexandru Mușina poate fi considerat corespondentul său pe tărâmul „metafizicii traumatizante a contingenței”13 . Berryman este regele piscinei, în timp ce Mușina – metaforizând – este „un rege transparent al dimineții. / Un împărat cu ochii de ceață”14 sau, dacă vreți, un „prinț de rozmarin”.

În cazul lui Berryman avem o ipostaziere permanentă prin intermediul lui Henry, care este un exponent al tuturor tipologiile umane menționate și al comportamentului aferent. Henry cade în tot felul de păcate, toate gloriile și nenorocirile lumii îl lovesc, este când sictirit, când exaltat, și tot timpul zace câte o „chestie” pe inima lui Henry, acritul. Nu este acesta un demers de recuperare a omului în datele lui concrete? O reconstituire prin ipostaziere ca și în cazul lui Alexandru Mușina care afirma: „chel și obez, reconstitui fotografia / Acelui altcuiva”, o reacție cumva naturală a poetului după ce a „călătorit prin atâtea epiderme”15. Întotdeauna acesta, fie că vorbim de Berryman sau de Mușina, se întoarce după călătoria prin alte epiderme în punctul din care a plecat –propriul eu.

Cum până în momentul de față am receptat poemele lui Berryman drept „operații de mare finețe”16, nu putem să nu redăm și o tomografie brută, care ia forma scrisorii, realizată de Alexandru Mușina asupra lui A. M.:

Am fost un om mai degrabă bolnăvicios cu obrajii / rumeni întotdeauna un generos obsedat / să nu-l tragă nimeni pe sfoară ideile mi-au fost dragi / dar trăind mai tot timpul printre obiecte am învățat / câte ceva din ciudatele când eram mic / îi admiram pe toți oamenii fără deosebire încetul pe-ncetul / au ajuns să mă calce pe nervi atâta de tare încât / nu puteam să pricep de ce naiba mai am / două mâini două picioare poziția / bipedă şi aşa mai departe-am citit / cărţi cu miile am ascultat / de sfaturile celor din jur pînă am constatat / că nu mai înţeleg chiar nimic cerul a fost / senin uneori apele limpezi cîte o dimineaţă / părea anticamera paradisului o viaţă / obişnuită cum e şi-a ta nimeni nu a sărit / cu-adevărat peste balustrada clipei în gol îți scriu / de-aici ghemuit lângă tine17.

Poemul evoluează în construirea (auto)portretului lui A.M. prin intermediul unor perechi aparent opoziționale. Disocierile, scindările și dedublările sunt de altfel comune acestui volum de poezii, însă nu cred că ele sunt creatoare de distanță, cum le cataloghează Andrei Bodiu18, ci, din contră, printr-un soi de dialectică se ajunge la o perspectivă unitară, coerentă, tocmai prin spulberarea mitului consecvenței și a prezumtivei evoluții rectilinii. În cele din urmă, sunt depășite limitările temporale dintre atunci și acum. Prin titluri precum Amintire din viitor se iese de sub incidența timpului, nu prin anularea lui, ci avem același principiu ca și în versurile „Noi am învățat ceva mai presus / Decât frica. Să scriem / Despre frică fiindu-ne frică. / și să trăim”19. Cele mai mari „frici” sunt singurătatea și trecerea ireversibilă a timpului, ambele fiind raționalizate și în egală măsură îmblânzite prin meditațiile asupra lor, meditații care devin poemele din Tomografia și alte explorări.

Desigur, această introducere în subiectul descendențelor literare mușiniene este cât de poate de reductivă. Cu siguranță, nu putem reduce complexul influențelor la doar două nume, sau chiar, extinzând aria de cuprindere, numai la influența poeziei americane. Apoi, pe lângă cei doi poeți americani ar mai trebui menționați și Gregory Corso (de pildă poemele Întâmplare I – Alexandru Mușina și Poeți făcând autostop pe autostradă al lui Gregory Corso înregistrează într-un mod similar, din postura unei competiții, exhibarea dibăciei de a epuiza potențialitățile combinatorii ale limbajului în plină acțiune de realizare a poemului) și, mai ales, Ezra Pound.

Se poate concluziona că relația pe care o stabilește Alexandru Mușina cu cele două modelele ale sale este una inter-subiectivă. Elementul care motivează explorarea planului inter-subiectiv este caracterul „comunicațional” al poeziilor în cauză – capacitatea de a transmite un mesaj nu doar perceptibil, ci şi interiorizabil, altfel spus capacitatea poeziei de a comunica ceva palpabil poetului influenţat. Este o relație bazată pe afinități structurale – de aici şi insistenţele lui Alexandru Muşina asupra apropierii şi a aproprierii pe care le-a experimentat în urma lecturii. Fascinaţia pentru poeţii americani a venit pe fondul unei căutări care şi-a găsit împlinirea în poezia acestora. Afinităţile iau forma unei viziuni comune, dar şi a unui simţ comun prin care poeţii percep şi redau realitatea.

___________________

1 În Vatra, 10-11/ 2021

2Ibidem, p.109.

3 John Berryman apud Christopher Beach, The Cambridge Introduction to Twentieth – Century American Poetry,Cambridge University Press, New York, 2003, p. 165.

4John Berryman, „Poem despre minge” în Ion Caraion, Antologia poeziei americane, op. cit.,tr. Petre Solomon, p. 430.

5Alexandru Mușina, Poezia: teze, ipoteze, explorări, op. cit.,p. 27.             

6 Idem, „Lecția întâi. Spre culmi”, Poeme alese, Editura Aula, Brașov, 2003, p. 39.

7 Alexandru Mușina, Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986),Editura Tracus Arte, București, 2013,p. 9.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Al. Cistelecan, „Pe unde mai merge Budilla-Express”, în Alexandru Mușina, Poeme Alese, op. cit.,p. 197.

11 Ibidem, p. 198.

12 John Berryman, Cântece vis, op. cit.,p. 27.

13 Al. Cistelecan, „Pe unde mai merge Budilla-Express”, op. cit., p. 198.

14 Alexandru Mușina, Regele Dimineții, Editura Tracus Arte, București, 2009, p. 35.

15Idem, „În loc de prefață” în TEA, op. cit.,pp. 5-6.

16 John Berryman, „Nu operez des” în Cântece vis, op. cit., p.45.

17 Alexandru Mușina, „scrisoare din clipa de-acum” în Tomografia și alte explorări, Editura Marineasa, Timișoara 1994, p. 31.

18 Andrei Bodiu, Direcția optzeci…, op.cit.

19 Alexandru Mușina, „inscripție pe monumentul maeștrilor cântăreți” în Tomografia…, op.cit.,p.5.

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 84-86]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.