Alina Silvana Felea – Movere, placere, docere sau ficţiunea împrumutând de la retorică

Ficţiunea nu mai este, de mult timp deja, această modalitate blamabilă sau ruşinoasă sau pur şi simplu inutilă de fugă în afara lumii. Este ridicol să fie văzută ca o modalitate de divertisment nedemnă să intre în categoria activităților serioase, pe care viaţa societală şi individuală le cere pentru derularea în parametrii eficacităţii. Nu este neobişnuit în prezent să susţii că activităţile imaginative, printre care ficţiunea, contribuie activ la dinamica vieţii cotidiene, la transformarea lumii actuale. Totuşi, din cauza lipsei dovezilor materiale, concrete şi irefutabile ale capacităţii ei de intervenţie activă în viaţă, ficţiunea se menţine în acest orizont oarecum echivoc. Ea se desfăşoară între ideea lipsei de randament, a gratuităţii şi, pe de altă parte, ideea interpretării lumii, ficţiunea reprezentând de asemenea un proces constitutiv şi structurant. Este deci foarte posibil să treci de la virtual, la imaginabil, la conceptual şi la actualizabil.

Literatura, ficţiunea artistică reprezintă, la fel precum conştiinţa, de exemplu, efecte sau produse ale unei evoluţii a sistemului nostru neuronal, care caută mereu modalităţile pertinente şi, de ce nu, diversificate de a stăpâni şi controla mediul vieţii, care este exceptional de complex şi de dinamic. Ficţiunea este văzută de fapt ca o modelizare, un comportament specific, „păcăleala ludică” (noţiunea făcută celebră de Jean Marie Schaeffer1). Şi aceasta nu este o inutilă şi gratuită pierdere de timp, cu atât mai condamnabilă astăzi când lumea se plânge de această lipsă de timp endemică.

Ficţiunea literară a îmbrăcat atâtea semnificaţii, în conştiinţa occidentală, de la ruşinoasa minciună sau perfida înşelăciune până la consolare, terapie, inspiraţie, în procesul alegerii şi implementării valorilor stabile şi sigure…. cel puţin pentru un timp. Ficţiunea care, chiar în secolul trecut, era considerată de o autoritate ca Barthes un discurs cu scopuri intranzitive şi nu un discurs care poate acţiona direct asupra realului. La antipozi, vrem ca discursul ficţional să ne influenţeze, îl vrem deci discurs instrumental. Pista pragmatică a fost „marea câştigătoare”2.

Movere

În Antichitate, peithô3 era prezent în discursul retoric, dar şi în poezie, implicând forţa impresionantă de persuasiune. Naratorii de mituri îşi stabileau drept ţintă să ajungă la peithô. Cântecul lui Orfeu, de exemplu, avea puterea de a cuceri, de a încânta auditoriul, de a-l mişca. Poezie, cântec, ficţiune sau, pentru a folosi un termen mai general, literatura posedă acest caracter magic, care nu are mereu o explicaţie logică sau raţională, dar ne determină să urmăm şi să cultivăm experienţa literară. Ea are o intensitate variabilă, cu toate acestea e vorba de o intensitate care ne afecteză sensibil. Creatorul este dominat de acest furor, inspiraţie sau beţie a creaţiei artistice, care se poate „transmite” receptorului cu forţa unei revelaţii miraculoase. Bineînţeles, magia nu este disponibilă pentru toată lumea şi oricând, însă este poate principala raţiune care declanşează nevoia experienţei artistice şi a frumuseţii ei.

            „Putem judeca frumuseţea unei cărţi – scria Flaubert Louisei Collet – după forţa loviturilor pe care ţi le-a dat şi după timpul necesar după aceea pentru a-ţi reveni”4. Judecăm destul de des valoarea unei cărţi, având drept criteriu capacitatea ei de a ne mişca, de a ne da acele „lovituri” care ne trezesc din letargia cotidiană, pentru a ne oferi nu doar o altă perspectivă asupra vieţii, asupra noastră, asupra a ceea ce considerăm definitiv, ci ne oferă şi unele bulversări. Nu suntem cu adevărat conştienţi cât de necesar este din când în când să răsturnăm stereotipurile zilnice: „Odată cu scrisul, nota Charles Julit, marea pasiune a vieţii mele a fost şi este încă lectura (…). Unele cărţi mi-au provocat emoţii vii şi durabile, altele m-au bulversat cu totul. În asemenea hal că mi s-a întâmplat uneori ca, la terminarea unei lecturi, să mă simt ca drogat. Realitatea ambiantă îmi părea îndepărtată, mi se părea foarte greu să-mi revin şi tot ce se întâmpla în viaţa mea interioară purta amprenta a ceea ce cartea citită depusese în adâncul meu. Trăiam sub influenţa ei, sfâşiat între cotidian şi ceea ce pusese stăpânire pe mine. Zilele acelea mi-au lăsat amintirea unui rău constant. Pe firul orelor, zilelor, ceea ce primeam, atâta viaţă, se restrângea, se dilua, mă lăsa în faţa unei realităţi terne”5.

Important este deci efectul creat de ficţiune şi acest efect nu se obţine fără tăgadă şi mereu printr-o scriitură conformă realităţii reprezentate. Prea puţin contează de fapt în ce măsură o ficţiune este denotativă sau referenţială. Ea poate să nu fie şi cu toate acestea să răspundă aşteptărilor specifice unei receptări artistice. I. A. Richards, de exemplu, în bine cunoscuta lucrare The two Uses of Language, sublinia faptul că adevărul sau falsitatea referinţei nu este sau nu poate fi problema ficţiunilor artistice şi nici a cititorilor lor. Pentru că nu e vorba despre utilizarea ştiinţifică a limbajului. Dimpotrivă, utilizarea emotivă a limbajului reprezintă o focalizare asupra atitudinilor şi emoţiilor, principalul punct de atracţie pentru creatorul de artă literară şi pentru recepor. Dacă este emoţionat, mulţumit sau chiar bulversat, arta, care nu este condiţionată de adevărul referenţial, şi-a atins scopul6. Fără nicio îndoială, lumea acţionează asupra noastră, însă şi ficţiunea artistică poate s-o facă la fel! Concepţiile în teoria ficţiunii au parcurs deci drumul de la câmpul semanticii şi al epistemologiei, centrate cum sunt pe problema conţinutului veridicţional, pe modurile noastre de a cunoaşte lumea, către câmpul acţiunii, al utilizării ficţiunii şi efectelor pe care le produce. O atenţie sporită se acordă astăzi atitudinilor pe care ficţiunea le promovează sau le face posibile. În zilele noastre, interogaţia asupra ficţiunii are o dominantă de natură pragmatică. Cum funcţionează ficţiunile ? Cum sunt utilizate ?

            În caietele sale de memorii, Paul Valery vorbea despre „gimnastica mentală” pe care era obişnuit s-o „practice” în fiecare zi, reflectând asupra diverselor subiecte pe care cotidianul şi arta i le ofereau. Mutatis mutandis putem spune că practica lecturii literare reprezintă un exerciţiu demn de atenţia noastră. O gimnastică ce poate să ne facă mai apţi pentru adaptarea la viaţă şi la realitate, chiar dacă literatura nu este viaţa şi nici realul! Un ajutor preţios pentru necesara noastră evoluţie şi, de ce nu, pentru emanciparea fiinţei umane. Ea ne poate determina să ne implicăm în proiecte care contează pentru noi în calitate de indivizi şi societate. A ne dezvolta, de exemplu, sensibilitatea sau un simţ mai ascuţit al justiţiei, pentru a regenera reţeaua socială. Sau, dacă e prea ambiţios pentru persoane care nu sunt direct implicate în sistemul şi deciziile juridice, valoarea etică, critica etică, pe care literatura le implică, poate ajusta sensul experienţelor noastre sau să construiască un sens etic. E necesară parcurgerea drumului între identitatea personală, orizontul propriu şi orizontul Celuilalt, e nevoie să fim sensibili şi să percepem experienţa alterităţii, ceea ce înseamnă că ceva se poate schimba, în sensul bun, în noi. Ideal este progresul spiritual care implică un plus de toleranţă în interacţiunile noastre cu ceilalţi. Însă încă o dată, dacă acest deziderat este prea ambiţios, a acorda pur şi simplu atenţie celorlalţi poate fi un plus semnificativ. În consecinţă, nu este exclus ca încărcătura morală a ficţiunii literare să aibă consecinţe practice şi să producă sfâşieri în obiceiurile noastre egocentrice. Ficţiunea literară are rolul ei de jucat!

            Ştim foarte bine că „identificarea” cu personaje literare, „transferul afectiv” reprezintă practici curente în experienţa de lectură. Ceea ce ne poate conduce să ne fasonăm sensibilitatea. Personajele pe care le iubim devin pentru noi inspiraţie, un punct de plecare pentru imitarea comportamentelor, ceea ce ne poate aduce îmbogăţirea vieţii noastre mentale, emoţionale, spirituale. Se pare că există, în creierul oamenilor o reţea neuronală constituită din neuroni oglindă care devine activă nu doar când un subiect face un gest sau resimte anumite afecte ci şi când nu face altceva decât să observe un subiect executând un gest sau resimţind afecte. Este ca şi cum se execută sau se simte fără… să se simtă sau să se execute în planul concret. O simulare care poate avea efectul loviturii despre care vorbea Flaubert.

Ficţiunea literară are capacitatea de a mişca, movere, în sensul de a ordona dezordinea vieţii, a emoţiilor, a comportamentelor, a pulsiunilor. Ea poate reconfigura, aranja, orienta în labirintul care este lumea exterioară şi interioară. Paul Ricoeur, unul din susţinătorii cei mai fermi ai tezei capacităţii structurante deţinute de ficţiune (mimesis), dezvoltă ideea punerii în formă a realităţii haotice. Ea este articulată, condensată, susţinută de această gândire organizatoare. Acţiunile omeneşti, experienţele noastre care se derulează în timp primesc formă şi sens prin punerea în poveste. Şi cum există atâtea ficţiuni implicând poveşti, este foarte clar că atracţia pe care o manifestăm pentru aceste produse ale imaginaţiei este traducerea sau expresia unei forţe strcturante pe care o deţine fiinţa umană.

Placere

            Arta are puterea aproape magică de revelaţie. Operele sale au aceste calităţi intrinseci, armonie a structurilor, formelor, sunetelor, care ne transportă într-o lume imaginară, mirifică.

Aristotel, în Poetica sa, explica înclinaţia noastră pentru mimesis prin plăcerea pe care o provoacă actul imitaţiei (mimesis), precum şi rezultatul acestei acţiuni (mimema). Interesul şi nevoia noastre de cunoaştere ne provoacă plăcere. Desigur, el pune în evidenţă capacitatea de a cunoaşte prin intermediul mimesis-ului, dar în acelaşi timp este şi bucuria pe care arta o poate provoca. Iar explicaţia psihologică a acestei plăceri pe care ars poetica ne-o oferă, una din explicaţiile posibile, ne este dată de Freud. De obicei, fantasmele altora nu ne trezesc interesul, dar pot s-o facă atunci când sunt puse în formă literară. Prin tehnici, modalităţi specifice, opera literară înlătură barierele care se ridică între eul individual şi ceilalţi. Ea eliberează în intelectul cititorului o plăcere care emană din sursele psihice cele mai profunde şi reprezintă o „relaxare a tensiunilor din sufletul nostru”. În consecinţă, se produce acea defulare care eliberează, un mecanism explicând bucuria, nevoia, prin această modalitate specifică, de a te simţi mai bine7.

Însă natura acestei plăceri estetice este un alt subiect de reflecţie. Ea nu are un caracter senzual, vibraţia produsă nu este fizică, ci psihologică şi spirituală. Dacă vorbim despre caracterul ei superior, este pentru că emoţia artistică este intelectualizată şi raţionalizată. În consecinţă, nu e vorba despre plăcerea simţurilor, ci de acea plăcere de o calitate înaltă şi de un ordin mai subtil decât simpla excitare a simţurilor. Când percepţiile estetice sunt confirmate la receptori prin emoţii estetice, survine satisfacţia intelectuală şi emoţională. Putem spune că forma „vânată” de artist este dorită de receptorul de artă pentru că şocul, bucuria, emoţia pe care opera de artă le poate produce este acest supliment de suflet de care avem nevoie în vieţile noastre.

            Desigur, plăcerea are, nu chiar rar, această conotaţie de distracţie. Avem nevoie de literatură pur şi simplu pentru a ne gândi la altceva, însă motivul artei ca drog nu este cel mai nobil, când vorbim despre „beneficiile” literaturii. Totuşi există o pulsiune a divertismentului, care nu este întrutotul blamabilă. Gradele pe care le cunoaşte atracţia pentru literatură sunt diverse, însă această stare de fapt nu este un motiv pentru a pune sub semnul întrebării interesul pe care îl acordăm artei. Nu trebuie să corectăm un comportament, adică faptul că se produce acea imersiune în opera de artă, sau să-l „alungăm pe artist din cetate”, pentru că ne minte! Mai degrabă viaţa reală este mincinoasă, falsă, plină de constrângeri, clişee şi consensuri, neîncrederi… Şi atunci arta, care nu este viaţa şi nu are nevoie de travestirile pe care realitatea le impune, arta interogându-ne raportul cu lumea, poate fi o revelaţie asupra… vieţii, oferindu-ne totuşi o călătorie imaginară, plină de satisfacţii şi de emoţii estetice.

Docere

Privim trăsăturile epocii noastre, interesele, preocupările şi valorile ei şi observăm cu uşurinţă care este locul pe care îl acordăm cunoaşterii. Un loc central, prioritar, motiv pentru care expresia „capitalism cognitiv”8 nu pare prea forţată pentru a descrie epoca în care trăim. Bunurile imateriale sunt astăzi bunurile cele mai valorizate şi elogiul general al inventivităţii, invenţiilor şi creativităţii umane aminteşte celălalt val de entuziasm general occidental, acela al Iluminismului. Totuşi, dacă luăm distanţă, devine evident că nu doar modernitatea ca epocă acordă un interes special cunoaşterii. Psihanaliştii vorbesc despre o „pulsiune epistemofilică” care se manifestă deja în primele luni de viaţă la bebeluşul care explorează corpul mamei sale pentru a găsi sânul hrănitor. Pentru adult, această nevoie exploratorie s-a transformat în nevoia de explicaţii. Şi atunci noi ca indivizi, precum ca şi specie, avem un comportament specific faţă de cunoaştere şi cunoştinţe. Ele reprezintă în realitate răspunsul dat unei nevoi atavice sau mai bine spus poate adamice?! Nu este deci doar graţie acestui câştig cultural pe care societatea îl impune membrilor ei prin educaţie şi şcolarizare că epoca noastră a descoperit „capitalismul cognitiv”. Din acest motiv preferăm fie şi explicaţiile imperfecte absenţei oricărei explicaţii.

Este imperativ ca actul cunoşterii să iasă dintr-un cadru rigid pentru a adopta o „poziţie” plastică, flexibilă. Experienţa gnoseologică a umanităţii a dovedit că există utilizări diferite ale raţiunii decât acelea pe care le oferă doar ştiinţa. Gândirii discursive, care are drept punct de sosire certitudini sau reguli, i se opune o gândire interogativă, o gândire mobilă şi uneori neliniştită în ceea ce priveşte „stabilitatea” ei. Alte modalităţi de cunoştere, mistică sau artistică, ascultând de reguli diferite decât acelea ale ştiinţei, sunt astăzi acceptabile sau legitimabile.

Dimensiunea cognitivă este una din funcţiile pe care le are ficţiunea; textul literar are valoare de cunoaştere, nu este doar generator de plăcere, ci are şi utilitatea lui. Modelizările cognitive ale ficţiunii literare au o capacitate de reificare şi de redinamizare a realului, a vieţii noastre mentale. Ele ne invită să investigăm realul, nu să-l acceptăm ca atare. Nu e neobişnuit ca ideile propuse în ficţiuni să producă mutaţii în cunoştinţele noastre, ceea ce reprezintă o reevaluare a certitudinilor noastre, a priorităţilor şi ţelurilor, a ideilor primite care nu trec de obicei prin filtre. Acceptăm orbeşte prea des „valori”, doctrine, fără a lua o anume distanţă. Este inevitabil, bineînţeles, ca societatea noastră să ne orienteze credinţele. Doar facem parte din trib…. Dar din timp în timp, fiecare individ trebuie să înveţe să se distanţeze de falsele evidenţe. Pentru că necesara reconfigurare a categoriilor este făcută de indivizi lucizi şi capabili să se desprindă de ceea ce automatismele noastre de fiecare zi şi „bunul simţ” transformat în dogmă ne impun. Ni se spune ce este „bine”, unde este adevărul şi ce trebuie să facem, însă reprezentările sociale nu sunt niciodată inocente sau obiective sau neutre. Ele nu sunt nici expresia unui adevăr în afara oricărui dubiu. În comportamentul social nu există perfecţiune, ci ajustări pentru a găsi cea mai bună variantă, soluţia cea mai adecvată şi cea mai pertinentă.

Ficţiunea este, în această lume a controlului, o practică ludică de rezistenţă şi de clarificare, de punere în evidenţă a ceea ce este ascuns. Paradoxal, toate aceste tehnici de detaşare estetică, de distanţare ne fac mai prezenţi. Perspectivele sunt multiple. De ce suntem obişnuiţi să privim puncte de vedere unilaterale în viaţa cotidiană? Umanitatea este diversă, plină de contradicţii, diferenţe, opoziţii. Nevoia de a le vedea cu claritate, de a le asuma este indubitabilă pentru progresul spiritual colectiv şi individual. Ficţiunea, ca practică de modelizare, ne oferă posibilitatea experimentării fără riscuri asumate. Ea este „simulatorul de zbor”, „cabina de probă” a comportamentelor, reacţiilor, opţiunilor, atitudinilor noastre. Detaşaţi, relaxaţi şi implicaţi în acelaşi timp, dacă ştim să profităm, ficţiunea ne poate ancora ulterior în realitate, dacă avem cu adevărat nevoie să fim în ea.

Ficţiunea ne poate oferi un model al lumii şi pentru lume. În realitatea care ne compune viaţa, investim enorm în raţiunea conceptuală a ştiinţelor, uitând că ea ne poate trăda. Trăim cu legile care funcţionează sau nu prea, ne confruntăm cu dogmatismul şi cu o gândire repetitivă, cu clişee şi automatisme… Literatura surprinde această funcţionare care are monotonia unui mecanism simplificator, minimalist şi adesea absurd, dar tot literatura este cea care întoarce pagina, oferindu-ne răspunsurile pe care le căutăm. Adesea indivizii nici măcar nu ştiu să pună întrebările care contează. Literatura poate s-o facă: să ne ofere o cunoaştere aparte. Foarte posibil, o cunoaştere parţială, ambiguă, nesigură, dar ea ne invită şi să gândim, uneori cu inima, uneori cu inteligenţa sau raţiunea noastră adormită, pe care caută s-o trezească.

______________________

1 Jean Marie Schaeffer, Pourquoi la fiction, 1999, Seuil, Paris

2 John Searle, în „Statutul logic al discursului ficţiunii” (1975), instituia definiţia pragmatică a ficţiunii ca o comunicare diferită de comunicarea uzuală. Teoria lui a ficţiunii ca însumare de acte ilocutorii pretinse, fără intenţia de a înşela, este bine cunoscută în teoriile ficţiunii. E vorba deci de un mod de comunicare neobişnuită, implicând tot felul de abateri acceptate de la logica comunicaţională.

3Traducerea temenului peithô este dificilă pentru că nu este vorba doar despre persuasiune sau poate este sensul superior al persuasiunii care presupune să câştigi inimile, nu doar intelectul şi voinţa.

4Flaubert, Correspondance, scrisoare adresată Louisei Collet, 15 juillet 1853, éd. J Bruneau, Pléiade, t.2, p.385

5 Charles Julit, Dans la lumière des saisons. Lettres à une amie lointaine, P.O.L, 1991, p.40

6I. A. Richards lasă să se înţeleagă în Principles of Literary Criticism (1924), Routledge, că poezia şi ficţiunea se definesc prin limbajul emoţional şi prin atitudinile care sunt prioritare în economia generală a artei şi nu adevărul reprezentaţional : „Poezia permite cele mai clare exemple ale acestei subordonări ale referinţei la atitudine. Este forma supremă a limbajului emotiv” (p.273).

7Sigmund Freud în Der Dichter und das Phantasieren

8Voir Yves Citton, Lire, interpréter, actualiser. Pourquoi les études littéraires?, Editions Amsterdam, 2007, p.28

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 86-89]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.