Ofelia Prodan

album de familie

părinții mei mă iubeau atât de mult când eram copil

că mi-au cumpărat plastilină

să mi-o bag în nas și în gură să nu mai plâng.

când am crescut mai mare, mi-au spus

că mă iubesc atât de mult încât trebuie să mă lege cu sfoară de calorifer

să nu mă fure sectanții. mi-au dat și o savarină

la care mă uitam salivând până s-a topit

că era pe masă, iar eu legată cu sfoară de calorifer.

când am mers la școală, părinții mei

mi-au spus că mă iubesc atât de mult încât trebuie

să iau zece pe linie și mi-au pus în spate

un ghiozdan cu cărămizi. pe drum, m-am împiedicat

de o pietricică fermecată care mi-a spus

că îmi rezolvă temele dacă o țin sub limbă.

când m-am întors acasă, părinții mei m-au luat la întrebări,

dar eu tăceam. tata s-a înfuriat și mi-a ars una

de am înghițit pietricica fermecată

și s-a făcut ditamai pietroiul în stomacul meu.

au chemat salvarea și medicii au scos din stomacul meu un pui de dinozaur.

au dat anunț la mica publicitate și a venit un savant

de la Antipa care l-a disecat

și l-a pus într-un borcan cu formol, iar pe mine m-a împăiat.

*

când eram bebeluș am mușcat-o pe mama de sân
mama a țipat și m-a aruncat în mașina de spălat rufe
eu am ieșit afară și i-am sărit mamei în brațe
care m-a aruncat în oala cu ciorbă clocotind pe foc
eu am sărit opărită tot în brațele mamei
care m-a aruncat de la etajul 3 de pe fereastră
și eu m-am întors de-a bușilea pe scări
și i-am sărit din nou mamei în brațe
care s-a calmat și m-a pus la celălalt sân și eu
am mușcat-o și de celălalt sân
de data asta mama a răbdat ce a răbdat
până a luat un clește m-a pus pe genunchi mi-a deschis gura
cu două degete și mi-a scos toți dinții de lapte

mama mi-a zis că dacă nu mă fac fată mare și cuminte o să mă ducă la piață să mă vândă. tata mi-a zis că dacă nu mă fac fată vrednică și frumoasă mă duce la dezmembrări auto, că în mod sigur nu sunt decât o mașinărie defectă și o să mă vândă bucată cu bucată pe piața neagră. dar eu am crescut ca un băiețoi și mama cu tata s-au supărat și mi-au zis că dacă nu mă fac fată la loc mă închid în debara cu șoarecii și nu îmi dau nimic de mâncare până nu îmi vine mintea la cap. am stat 3 zile în debara fără hrană și apă, în timp ce mama și tata făceau planuri mărețe de viitor pentru mine. eu înghițeam în gol și un șoricel care mi se urcase pe umărul stâng mi-a șoptit la ureche că mă învață cum să mă strecor prin gaura cheii și să ajung în altă dimensiune în care pot fi cine îmi doresc. dar imediat un alt șoricel mi-a sărit pe umărul drept și mi-a șoptit la ureche că dacă sunt cuminte și ascult de mama și de tata o să-mi dea o bucățică de cașcaval să-mi potolesc foamea și mi-a arătat o cursă de șoareci. bucățica de cașcaval strălucea de grăsime și mirosea înnebunitor. m-am făcut mică cât un șoricel și am mușcat cu poftă.

în prima zi de școală, mama mi-a dat două palme usturătoare, m-a tras de urechi și de nas și mi-a zis să nu o fac de râs că altfel o încasez pe bune. în drum spre școală, am văzut un fluture colorat mișto și am alergat după el să-l prind din zbor. l-am prins când a aterizat pe șapca unui coleg. șapca a căzut în praf, dar eu aveam fluturele în căușul palmei. colegul mi-a zis aragaz cu patru ochi și mi-a tras un șut în stomac, de m-am încovoiat de durere, dar nu i-am dat drumul fluturelui. am intrat pe rând în clasă, ne-am așezat cuminți în bănci, cu spatele drept și mâinile la spate, iar tovarășa învățătoare ne-a strigat din catalog pe nume. când a ajuns la mine, eu i-am dat drumul fluturelui care a zburat cam molatic, dar a reușit să ajungă la tovarășa învățătoare și i s-a așezat pe cocul cu două etaje și acolo a rămas, deși tovarășa învățătoare urla ca din gură de șarpe să ia cineva bestia aia de fluture de pe cocul ei că altfel ne dă la toți nota 4 la purtare, iar mie nota 2. eu mi-am făcut curaj și m-am dus să-mi iau fluturele, care nici nu prea mai putea să zboare, cred că-l strânsesem cam tare. tovarășa învățătoare abia a așteptat să mă apropii de ea, că m-a tras cu furie de urechi, încât mi s-au dezlipit și ea a rămas cu urechile mele în mâini, dar și eu i-am dat un cap în stomac de a căzut de la catedră în nas pe podeaua dată cu motorină. toți copiii râdeau și tropăiau, fluturele încerca să iasă pe fereastră și nu reușea, iar eu încercam să-mi lipesc urechile la loc șl nu reușeam.

când eram mică-mică, am rugat-o pe mama să-mi cumpere o păpușă rusească și mama mi-a cumpărat o carte de colorat și un set de creioane chinezești cu ascuțitoare, apoi m-a închis în casă. eu am colorat desenele din cartea de colorat, apoi am colorat pereții, tavanul, ferestrele, mobila din casă, am colorat toată casa, ba am și desenat în colțul dinspre răsărit un soare strălucitor cu raze drepte ascuțite. când s-a întors mama de la serviciu și a văzut toată casa colorată și soarele strălucitor luminând fiecare lucrușor, s-a luat cu mâinile de cap și a început să plângă. eu nu înțelegeam de ce mama plânge – casa noastră era mai frumoasă ca niciodată. am vrut să o iau în brațe pe mama să nu mai plângă, dar ea era deja neagră de supărare. atunci, mi-am luat creioanele de colorat și i-am făcut mamei fața roz, obrăjori roșii, ochii mari, albaștri și părul blond, ondulat. mama era acum păpușa rusească pe care mi-o dorisem. am luat-o în brațe și m-am jucat cu ea până când soarele desenat de mine s-a șters și eu am închis ochii de oboseală.

*

mama e balerină la Teatrul Bolșoi
ea a dansat într-o iarnă moscovită pentru Țarul Nikolai
care a aplaudat-o în picioare și i-a oferit
un buchet stufos ca barba lui de trandafiri roșii cu picături de diamant
care puteau fi foarte bine cristale sau picături de rouă
mama a plâns trei zile
mama e cea mai celebră balerină de la Teatrul Bolșoi
ea a dansat într-o iarnă moscovită pentru Lenin
care a aplaudat-o în genunchi și i-a oferit
o mostră din creierul lui genial îmbălsămată
într-o sticluță cu formol
mama a plâns o lună și mostra din creierul lui Lenin
s-a topit de fericire
mama e cea mai celebră balerină din lume
americanii au vrut să o cumpere
dar mama nu și nu mama dansează numai la Teatrul Bolșoi
și a dansat pentru ultima oară tot într-o iarnă moscovită
numai și numai pentru Stalin
care a privit-o ca un lup siberian flămând
și a aplaudat-o ca un dement și i-a trimis o scrisoare
în care era împachetat degetul lui mic încă însângerat
o scrisoare în care o implora
să fie balerina lui iubită toată noaptea
și mama a zis Niet! și când a zis Niet! un glonte
i-a trecut prin tâmplă

mama e cea mai celebră balerină de la Teatrul Bolșoi
ea dansează cu tâmpla însângerată
numai pentru Hrușciov Gorbaciov și Putin
și fiecare o aplaudă în extaz și americanii vor să o cumpere
și mama zice Niet! și când zice Niet! zeci de gloanțe îi trec prin tâmplă

*

Amalia Brăescu

I

ai decis cum pot să văd în rotire cervicală
decupajul tău din rană de pană
multiplicată cu factori în real
până
în direcția de rotație vectorială
îți lucrezi tema iubirii
cu pasiunea secționată din mine
stagnată în background
m-ai derulat pe câmp de text tastat
de poet delirant în underground
m-ai mumificat în cuvinte
din patru în patru puncte cardinale
cu pană
din os de occipital
m-ai proiectat sintaxa ta pereche
gata formatată cu etichetă de atribut mut
am zis
ia o pauză de linie
colecționar infinit dimensional
de vectori în rotație de pană în rană.                                

II

mă șterg de pe suprafața pământului
delete e stânga jos
în grădina răului
la fructul verificării cunoștințelor
dumnezeu nu vrea să fiu ca el
ghici detaliile
dacă aduci înapoi din univers
arderea lumânării
faci alta din alt gen de materie
acolo unde stă inima mea
și a ta
ce faci diavole pe spinarea viului
veghez la culoarea minții cu luare a minții
fac aici viu
pe viu
am fost trimis
să nu-i las pe oameni să se cațere
pe treburile cerești
că nu au în sânge
picături destule

III

mă aude glas
din cer
ofer deschiderea în templu
contemplu schimbarea la interfață
prefață la veșnicia materiei cenușii
ruptă în fâșii de erinii
închid rugăciunea în smerenia formei
în fond
nu pui drojdie nu crește
trupul gol
primește în dar prin tactică
duhovnicească
taina să meargă
tămâia laică
măsoară pustnicia
din cer mă aude glas
cu fosfați
îngrășați.

IV

în zare îmi văd propria
înfățișare
ocnă de sare
oare
haosul e umbră plutitoare
zidit în ochiul cosmic
oare
sunt conținută în planete
rânduite termic
sarea s-a retras în soare
zeii au extras
din mine
gravitația
mută am rămas închisă
în glas
lichefiată
umblu după
propria soartă.

V

dansez tango
indigo
cu născut belzebut
caro
cu nări de lut petrecut
nocturn spre carbon taciturn
străpuns de ascuns
cu tălpile pe lună
antipod enigmatic pe cer
prolix
dansez cu roșu înger
fix
dansez cu roșu fier
axiomatic pretext pier
 în text.

VI

am lăsat în urmă
modul în care mă voi purta
cu mine
zbor spre tâmplă
născând o aripă
în întuneric
o clipă
sfetnic tainic
nu am știut ce se întâmplă
cumva sferic
cumva încet
m-am așezat pe măduva spinării
să văd pământul
nevertebrat

***

Gheorghe Mihai

ne iubeam

… când am întâlnit-o, când a venit în viața mea,

ca un avion portocaliu pe sub cerul albastru,

în zilele caniculare mă săruta ea de parcă ar fi avut opt ani,

cu atâta bucurie, îmi punea mereu ceva bani în portofel,

pentru că spunea că orice bărbat trebuie sa aibă bani le el,

îmi amintea când are meci Craiova,

mereu avea un pachet de Luckyes nedesfăcut pentru mine

și palmele ei pentru fruntea mea, mai avea obiceiul

să mă sărute pe umeri din nimic și oriunde,

fără nicio reținere îmi îmbrățișa rudele de la copil la bătrân,

o complice perfectă în discuțiile cu prietenii,

spunea că fericirea ei e așa ușoară ca o castană

aproape fără greutate, lipicioasă cum era ea

îmi dormea în piele și fără să o întreb

pentru ce toate acestea mi-a zis singură

că e pentru că sunt cuminte și merit, ne iubeam.

*

Luisa trebuie doar să îți spun

… nu am așa o viață secretă acum,

cum nici n-am avut, nici cocoșat cu chipul schimonosit

n-am umblat, poezia nu mi-a adus lentoare,

nu mi-a schimbat firea în niciun fel,

când n-am avut unde dormi țin minte, mă bucuram

dimineața de soarele ce-mi încălzea hainele,

știam că printre gândurile tale Luisa sunt,

prin graba cum judeci, cum lucrezi, sunt,

într-o dimineață spun că dintr-atâta bucurie

dansam salsa pe podul vechi de piatră, de mic o știam,

printre sfinți și pontifi de o parte și de alta

Eliades Ochoa bătrânul îmi cânta în căști, era o mireasă,

făcea fotografii la capătul celălalt, nu am așa

o viață secretă deși în pozele cu poeți apar foarte rar,

am plătit integral datoria față de câinele din nămol

și acum cresc sute de gâște albe să-mi umple balta

blestemată și la fiecare abatere mă sâsâie gâscanii suri,

acum când sunt fan înghețată de pepene galben, mango, caramel,

vreau numai să apuc să te ridic de pulpe în sus Luisa,

să te arăt soarelui să știe a cui ești,

să-i strig numele tău, Luisa.

*

dolce far niente

… să te uiți acum atent la ea,

s-o vezi în familia ei când avea 6 ani,

apoi 11, apoi 15 ani, cu toate nesiguranțele ei,

cuminte și speriată, să vezi fata aceasta

slăbuță cu mâinile firave

încercând să înlăture o pată de pe covor,

lucrând în fabrică la fel ca o vrabie

cu o rapiditate naturală,

râzând la masă în cantină,

ca o bucurie nesperată, s-o pricepi ca pe un dar,

să te uiți atent la ea, să te rogi

să nu i se întâmple niciodată nimic urât,

să fie la fel de grăbită

precum cea mai subțire strună de la vioară,

să îi scrii o poezie pe care ea

într-una dintre dimineți o va visa,

frânturi, nu va ști atunci,

abia mai târziu se va trezi

cu o mulțumire în piept și va afla

că tu acolo în mijlocul continentului…

Acum când nisipul tău

a curs destul în partea de jos

doar stai și privești cum se mișcă o minune

în lumea aceasta

căreia i se citește pe frunte mai mult Nu.

*

… nicio metaforă

… eram amândoi atât de obosiți în dimineața aceea de vineri,

ieșiți de la schimbul 3, în autobuz n-am mai prins loc pe scaune,

cu o mână te țineai de bara metalică și cu cealaltă mă prindeai de mijloc,

aproape îmi adormisei pe piept, așa de frumoasă erai femeie obosită,

am coborât în Masarykovo namesti, eram amândoi rupți de oboseală,

am intrat în cafeneaua unor vietnamezi era 7 și ceva,

am băut câte o cafea tare, apoi am împărțit un fel de limonadă,

am mers în stație unde tu trebuia să iei 28 și eu 9,

al tău a venit primul, m-ai sărutat prima dată, și-ai urcat,

te-ai așezat la geam și m-ai privit până ai plecat,

așa frumoasă și obosită că n-aveai nevoie de nicio metaforă,

începusei să-mi cânți prin geamul aburit ceva în limba ta.

*

purtări și alte gesturi

învăț mereu, cuvintele fără însemnătatea lor legată de altceva

nu au nicio noimă și ele aleargă prin ploaie

să se adăpostească undeva, în autobuz

și ele șterg cu mâneca geamul aburit să vadă potopirea,

bulele de aer din bălți, la fel își alintă copiii și le vorbesc blând,

devreme ce multe nu le înțeleg încerc să îmi fac

propriul meu dicționar de gesturi, le privesc

să fac un vocabular al privirii, o sintaxă a atitudinii,

văd ușor care sunt prielnice și care nu după cum se poartă,

să știu să mă feresc, într-un moment voi fi pregătit

și-o voi lăsa să intre fără să înțeleg prea multe,

vom avea amândoi o dragoste pe cât de mică ce va face

însă noaptea o umbră pe cât de mică în lună.

*

dragostea îndelung răbdătoare

… în anotimpul zilelor scurte

când lumina zilei dispare

ca după șuieratul unei împușcături

am găsit o mână cu vinișoare și tendoane

subțiri, întinse ca nailonul de pescuit,

numai pe jumătate eram uitându-mă

la mesteceni, la cafenele, la câmpuri,

când încet ai venit din orașul tău

de pe dealurile mici, cu sânii mici

și n-a mai fost nevoie să privesc în sus,

doar ochii tăi zâmbind mari ca ochii vrăbiilor

zâmbind mari, totul potrivit perfect

să se lipească unde corpul meu are mici golfuri,

mâine, poimâine, vineri, pe 19, 28, în iulie

aveam deja un timp definit, așa existam

începeam să practic felul acela de a iubi

după ce în atâția ani de singurătate

făcusem o listă a tandreții, a purtărilor

după ce repetasem în oglindă cum ar trebui

dragostea să fie, micile frici

vor păli se vor usca, vântul le va lua,

și chiar dacă poemele mele de dragoste

vor povesti mai mult și mai rar,

asta va fi numai o melodie a noastră,

cum viața ne va fi, ca parfumurile calde de copii,

dragostea îndelung răbdătoare.

*

avantajul că locuiești la parter

… am ieșit puțin în oraș, o ninsoare măruntă,

îngerul brutar își scutura haina de făină,

am ieșit fără mâna stângă de parcă așa am fost născut,

cu stânga mângâind singura mână cea dreaptă

de parcă mâna ta ar fi fost, oasele coapselor tale

se roteau de o parte și de alta în ochi, înăuntru,

aproape că mă plimbam râzând, am urcat în clădirea aceea

cea mai înaltă clădire din oraș, am căutat de jur împrejur

silueta unui deal nins ca spinarea unui taur mare, alb,

cu picioarele înfipte bine în pământ, căutam de parcă

trebuia să am o dovadă a statorniciei, a durabilității,

a faptului simplu, aievea, am coborât scările

aproape râzând, am pornit mașina și am pus acolo

pe pervazul unde locuiești lalele de la LIDL,

e foarte bine că locuiești la parter.

*

gânduri din Praga goală

… m-am descurcat și eu apoi cum s-a putut,

să nu mai văd și să nu mă mai vadă, nimic

să nu mai amintească, locuri, oameni, împrejurări,

nu știu, nu cred să fi fost pe deplin rău,

am citit pe pereții unei clădiri din Praga goală

în cartierul ucrainian, am tradus cum că

omul încercat în multe feluri capătă lumină în ochi,

nu strălucitori înainte, ci strălucitori înapoi,

m-am descurcat destul, fără să fiu în apropiere,

aici nimeni și nimic nu ne știe, deși e la fel

aproape că numai în vise mai faci să tremure ceva

în încăperile goale care mă formează, ideile mari

s-au dovedit a fi un fel de ceață, privind înainte

caut liniște, contrucțiile cred că sunt importante,

pașii mei unul după altul, anotimpurile la fel,

acolo ești, acolo ai fost, acolo vei rămâne.

*

rugăciunea lui Gaspar Gaitan

… putem recupera acele zile blânde precum duminicile caniculare

înșiruirea acelor ore, perle egale de un alb molcom,

acele îmbrățișări cumințite în tolăneala lor, putem redobândi

acel soare rege bun pe sub care vor râde acei oameni povestitori,

acolo unde atingerile tale ca spicul de papură,

unde pielea ta de porțelan Luisa albă, luminată din interior de firea ta,

putem recâștiga liniștea din ramurile pomilor, sufletul nostru comun

să bea apă câtă vrea, să nu grăbim secunda de miere,

să diluăm poezia vieții noastre Luisa, vocea ta ca vântul dogoritor

printre lanurile înalte de secară, ochii tăi albaștri confecționati

din cozi de libelulă albastră, mereu afirmativi să zâmbească mereu

ca un ulcior așezat pe-o parte, numele meu mic să adoarmă în buzele tale

cum adormeam eu copil în mușchiul gras al pădurii de fag,

putem readuce aici Luisa acea dragoste cât un bob de muștar,

pe cât de mică pe atât de firească, ca un cântec în livada de portocali

părul tău blond să îmi odihnească mâinile, putem repara,

cât mai avem timp crăpăturile inimii, reînnoi totul. AMIN.

***

Viorel Bucur

o toamnă

azi e prima zi fără vânt.

în parc cineva adună frunzele rătăcite

şi hrăneşte câinii fără stăpân.

iar mâine va înscrie la şomaj toţi tăietorii de frunze la câini.

mă întreb dacă va veni vremea vreodată

în care

– din nu ştiu ce imbold imperativ –

să-mi vizitez patul în care am dormit prima oară.

(mai ştii  patul acela de fier ruginit cu arcuri rupte

în care salteaua era ca un curcubeu la mijloc şi îmbrăcată în cearceaful curat

patul alb şi rotunjit

cum era covata în care cernea mama

fulg peste fulg

făina de pâine).

aş lua cu mine două lucruri: visul şi uitarea.

să ies.

pe drum mai scârţâie o dată uşa.

uşa.

şi nu-i găsesc nicicum floarea de mucegai

a răgazului adormit.

se prăbuşeşte aerul

sub deschizătura picioarelor

şi peste mugurul prăpastiei

(în care ar fi atât de uşor să cad ca o piatră)

simt doar golul ei luând locul golului din mine.

căci totuşi e ziua în care trebuie.

mă uit înapoi prin fereastra lăsată dinadins crăpată

şi trecutul se înşiră cuminte în urma mea.

asemeni bănuţilor căzuţi prin gaura buzunarului spart.

e prea târziu să mai adun ce-am risipit odată.

printre degetele de bărbat mi se scurg

zâmbetele chinuite ale femeilor ce n-au fost să fie.

ca nişte ogoare arate cu furie şi niciodată însămânţate

*

de pe o parte pe alta

mi-a rămas timpul strâmt

îl simt cum îi pocnesc pe la subsuori cusăturile

îl simt cum îi taie ca aţa chipul zâmbetul

atunci când se duce ca fulgerul

cu umărul împins înaintea timpului

subţiri i se ascut urmele

ca nişte fire de păr îi sunt urmele

urme subţiri îi sunt seara buzele

atunci când îi taie chipul ca aţa zâmbetul

îţi voi trimite  dimineaţa asta câteva scrisori

nu contează că tu preferi ziua iar eu mugurii teiului

important este că mă voi strecura cu tine din nou  în aşternuturi

important este că te vei gândi la mine cât te strecori în aşternuturi

cât te întorci de pe o parte pe alta

privind cum îţi scriu cele câteva scrisori gândind la mine

de parcă ţi-aş încălzi picioarele reci pe sub aşternuturile oarbe

“iată-l într-un sfârşit făcând ceva ce nimeni nu mai face”

*

moment de respiro

dintre toate cele alese

rămâne ultima silabă a cuvântului

ca o uşă ce închide după ea

cea de pe urmă răsuflare a poetului

nu eşti frumoasă şi totuşi

eşti cea mai frumoasă din lume

nu te-adună nimeni nici măcar într-un buchet de flori de câmp

spre a-ţi frânge apoi în pumn trupul firav

şi totuşi în zori

coboară în cuiburile tale berzele negre

purtând cu ele hrana cea de toate zilele a nimicului

*

omagiu

când mi-am văzut numele răsărind

am răsuflat de două ori adânc şi m-am întrebat

oare câtă vreme doamne îmi va mai ajunge aerul ca să respir

să inspir

eram între ion mureşan şi aurel pantea

iar cei doi se împietreau de-a stânga şi de-a dreapta mea

ca două ziduri ale unei cetăți

prea înaltă ca să mai pot pleca de acolo vreodată

“eu stau pe ruinele minții mele și beau votcă”

apoi

“construieşte imperii singurătatea, solitudine, soledad”

eu sunt pur şi simplu “apoi”

prins între aceste ruine şi imperii

şi de unde cu greu voi reuşi să mai evadez vreodată

*

ultima ta viaţă

te simţi unduindu-te ca un şarpe între

glezna şi tâmpla nisipului

ca o volbură atârni de ţigla de lut

îţi sorb ploi nesătule chiar şi ultimii stropi rămaşi în palme

iar toamne grăbite îţi devorează frunza lipită de frunte

dacă vrei

povesteşte călătorilor surzi cum ţi-ai risipit printre degete

una dintre vieţile tale trecute

cum te-ai rotunjit peste pietre

cum te-ai ascuţit peste cercul de foc

până ţi s-a scurs printre sâni adâncimea fântânii

dar mai ales

(noi ştim bine că doar o ploaie de vară erai)

dar mai ales

povesteşte călătorilor surzi cum

viaţa aceea trecută era de fapt singura ta viaţă

*

umărul ce ne ţine

nu pe mine mă caută moartea păgână

ea îşi duce coasa

eu îmi port crucea

şi doar  umărul ce ne sprijină armele

e acelaşi

de o vreme noaptea este chinul meu preferat

pentru că

mai mult mă trezesc decât dorm

pentru că

mai mult înviez decât mor

refuzând deocamdată să deprind frigul cel trist dinaintea marii plecări

*

vara trecând cu umbră de clopot

erau de o parte şi de cealaltă

şi rupeau bucăţi din coaja copacilor

aveau tălpile groase

groase şi umblate o vară întreagă prin mirişti

peste pământul nears de soare, peste putreda iarbă

peste vara fără sfârşit

vino

prinde-te bine de firul de fum

ţine-te după urma roţilor

iar când drumul se va frânge

frânge-te și tu

demn

ca o limbă de clopot

rămâneau după ei lacuri rotunde

rotunde în urme rotunde

lacuri rotunde în urmele lor rotunde

un singur drum rămâne după noi

spuneau

trecutul zace în urma noastră

ca un copac doborât de furtună zace

şi dacă am şti-o

doar una ar trebui să fie şi calea următoare

şi nu rădăcini de nenumărat

murind nehrănite de leşul trunchiului

până la urmă

nici fluviului nu-i trebuie însoţitor

când uscat si netulburat de maluri

îşi caută singur drumul spre moarte în mare

***

Marian Oprea

***

vibrator cu trei viteze faci suspinele mai treze lumea să evolueze împlineşti dorinţa care nu are asemănare pe obeze le adori pe urâte le cinsteşti  pe bătrâne le-ntărești  vibrator cu apă caldă plăcerea în tin’ se scaldă strălucești ca și o salbă vibrator cu apă vie tot ce-atingi pe loc învie vibrator cu apă plată premiezi mamă și fată mai viril ca niciodată vibrator pătat cu frișcă fata babii te tot mișcă fata moșului cuminte te-a tocit să o ții minte plăcerea naște plăcere vibrator cu ciocolată nu te termini niciodată as ești ai puterea toată ce faci ne încurajează munca ni se ușurează că dacă așa n-ar fi sexu n-ar mai povesti schimbi durerea-n stări sublime ești cu mult mai bun ca mine vibrator regal cu zimți de-ai spune ce vezi și simți lume-ar fi plină de sfinți când ești tandru când ești hard tu ești cel mai mistic bard toate-n tine zic o God cânți năuntru și afară misteru ce ne-mpresoară consolezi femeia care suferă da’ nu ș’ce are pentru inima ta bună pomenit ești totdeauna  zâne ondine te-or ruga să le duci în țara ta să-și găsească liniștea bărbații nu ș’ce să facă de-aia mintea-i tot săracă frunțile ar fi senine  dac-ar asculta de tine faci opturi te dai de-a dura satisfaci toată făptura geniu ești nu obosești scrii poeme spui povești pentru toate tu ai leacuri care ne scapă de fleacuri e bine ca să se știe vindeci de schizofrenie vibrator cu ochi generic faci lumină-n întuneric  scoți esența din idei convertești rapid atei vibrator cu gust ca mura când intri dispare ura și când scoți capu afară luminezi o primăvară doar soţu gelos şi prost ca rival te ia la rost  vibrator clarvăzător ai și har și ai și spor pentru că ai karma bună urci extazu până-n lună moartea e pe frici călare tu renaști între picioare ea vine și tu rămâi taman cum îmi place mie te-or iubi cu frenezie te-or sălta încuraja sorcova vesela

***

m-ai atenționat nu-s fata lu verde-mpărat nu lua-n seamă ce spun ce fac am probleme cu pe vremea aia era-n laborator coronavirusu nu i-au dat drumu să bântuie dirijat ca nebunu să crească frici să ne astupe gura speram să te vindeci holistic rapid asta-i diferența dintre un capricorn și un taur încăpățânat fluctuant mai mult lichid erai plină de sfaturi și rezolvări pentru alții pân la urmă ai intrat în turmă

***

cămașa lamele de ras dă-le următorului sau tatălui tău sau pijamaua e pentru sărmanu de lângă moara de foc ai zis o s-avem încercări n-o să fie ușor în loc să mă introduci în cercu-ți de prietene pentru poliamor repetai relațiile de la distanță nu țin în loc să iei aminte la frunza de măslin (și cele de aproape pot fi departe) nu iau nimic în răspăr eroarea are și un pic de adevăr micuți încă ne lăsăm înșelați de piticii de pe creier ce așteaptă să fie activați deși aș fi vrut nici cu femeile nu prea te-ai descurcat ai zis că-s flu flu cu Ioana toată vara v-ați codit care să fie partea activă

Mia Khalifa

că așa-s ei te cred ușoară îți contestă pân’ și plăcerea vocația pregătirea de profesoară unele doar căsătorite se lasă atinse în anumite zile în anumite zone nu le permite întunericu religia rușinea să le vezi flacăra prin care lumea s-a născut există atâtea inhibiții scapi de necaz aduci crispatele-n miraj în marele lanț trofic ești tot mai vie free energie grație de acu avem și noi o relație luminezi psalm postmodern ești ne-ncurajezi ne ispitești să nu se spună c-am fost inerți ca o legumă

***

cam toate se cred ocupate nu ies din zona de confort  nu vor să fie scanate se mulțumesc cu ce (n) au se-nvîrt ca betoniera-n egregoru universal dacă vrei să cunoști dacă ți se dă o șansă  dacă vrei să te bucuri cu altcineva nu înseamnă că-i înșeli (pe el pe ea) vrei să te perfecționezi schimbi perspectiva n-am inspirație nici muză abia m-am împăcat cu mintea mea difuză pe jumătate mort pe jumătate viu ce spune El transcriu

***

am crezut în tine ca-ntr-un descântec pururi visător la steaua canabis din pântec

ce n-am putut depăși a început să ne testeze aveai (și nu știai) apucături burgheze ca maximum de siguranță de confort  ca orice viu mort beneficiam de pe urma tuturor hârjonelilor tale de mult de multe zi noapte erai nemulțumită ca toată lumea împietrită

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 70-77]