Lui Al. Cistelecan
Acum sunt sigur că voi muri, dar nu e deloc sigur
că voi şi dispărea.
Încă doi-trei ani, ca la tata, apoi la mama.
Cum am mai spus, aş fi preferat focul,
dar ai mei nu mai cred de mult
în Pasărea Phoenix,
mi-au spus că învierea ceva mai certă
va fi când voi auzi o Voce.
Până atunci, voi fi surd,
somnul îmi va fi foarte lung, fără vise,
nu mă vor deranja nici camioane, nici tunete,
nici tropăit de soldaţi, nici urlete,
imperialiste sau proletare.
Va fi ca într-o mare metropolă, unde,
pierdut în mulţimea fără de număr, ştii
că orice numărătoare-i zadarnică. –
Anonimatul nu-i vid, ci numai
un fel de odihnă,
doar aproximativ metafizică.
Acum stau pur şi simplu privind zăpada, –
la primăvară va fi poate-un fir verde,
câteva petale de trandafir,
sau numai o adiere curată,
un surâs pe o faţă trudită.
Ostenit de atâtea epoci de aur,
am ajuns, de la o vreme, să cred,
foarte modest,
doar în utopiile minore.
12 ianuarie 2022
[Vatra, nr. 1-2/2022, p. 1]
revistavatra.org 
E foarte greu să ajungi la seninătatea la care poetul Ion Pop accede în acest poem. Nu e însă o seninătate abstractă și rece („ataraxia”), ci una infuzată de „tristețe metafizică” menită a-l așeza pe autor în familia spirituală a celui din care am citat. Sau, mai bine, de a-i cimenta această apartenență, de mult dovedită de poet și de exegetul de poezie. Ce prezență, exemplară prin întreaga ei substanță umană, culturală și de creație, este Ion Pop în cultura română de azi!