Îți dai seama în ce emoții am trăit în zilele următoare?! Răspundeam cu inima  strânsă la telefon, deschideam cu precauție ușa când suna cineva, de teamă să nu dăm nas în nas cu milițienii veniți să-l ridice pe Andu. Dacă m-ar fi luat și pe mine la anchetă, ce s-ar fi întâmplat cu copiii?

Ca și când asta n-ar fi fost suficient, la vreo săptămână după ce-am internat-o pe mama, investigațiile au scos la iveală o formă de cancer foarte agresiv: mai avea doar două-trei luni de trăit. Mi-a căzut dintr-odată cerul în cap! Doar o operație foarte dificilă îi mai dădea șanse, nu mai stau acum să-ți explic ce și cum trebuia făcut, dar speranțele erau puține de tot. M-am rugat cu cerul și cu pământul de doctorul Simici, în final a acceptat a contre coeur, s-o facă, privindu-mă cu scârbă: doctoriță și copil de doctor să aduc bolnava atât de târziu?!

Dar parcă ți-am mai spus asta! De la o vreme, pierd șirul când povestesc, lasă că a fost și un timp oribil, mi-e greu să mă întorc la el, săptămâni întregi trăite cu teama că vom plăti toți slăbiciunea lui Andu în fața oricărei fufe! Atâta imprudență, să nici măcar să nu deschidă gura să-i ceară lui Flori analizele ăluia cu care rămăsese gravidă! Prefăcându-se că n-a aflat  de moartea lui Trif!

Iar mamei îi mergea tot mai rău.

*

Într-una din zilele când zăcea, apatică, turtită de febră, i l-am adus pe Liviu, să-l vadă pentru ultima oară. Când i-a auzit glasul, a deschis ochii și i-a zâmbit, înviată. M-am tras deoparte și i-am lăsat să vorbească de-ale lor: cred că Liviu avea vreo 10-11 ani și nu  înțelegea ce se petrece, nu-i explicasem nimic. Am avut, odată în plus, dovada puterii psihicului, a sentimentelor asupra trupului. Până la urmă, boala a învins corpul ei micșorat, cu scheletul subțire al bunicii Monique, pe care îl anima doar dragostea față de băiețel. Și-a pierdut cunoștința și asistentele au dus-o în viteză, pe cărucior, la reanimare, unde a și rămas până a murit.

Când, mai târziu, i-am povestit scena lui Liviu, mi-a răspuns că n-are nici o amintire. Cred că o coborâse în subconștient. Părea anxios de mic, căpătase și o ușoară ipohondrie și a fost imposibil să-l convingem să facă medicina.

*

A doua zi  n-am mai  putut ajunge la ea, am rămas într-o gardă unde au picat urgențe toată noaptea. M-am întrebat pe urmă dacă nu cumva preferasem să rămân în spitalul meu, gestionând nenorocirile altora, decât să ajung la spitalul ei și să privesc nenorocirea noastră în față.

Cum am ieșit din gardă, am luat un taxi și m-am repezit în mirosul familiar de dezinfectant, fecale și urină. Am chemat, ca de obicei, infirmiera să-i schimbe patul, s-o spele și să-i ungă spatele pe care făcuse escare. Întâmplător, în ziua aia, se golise reanimarea. Eram singure, tăceam amândouă, eu încercam, cu un pieptene cu dinții prea deși, să-i netezesc  părul, încâlcit de-atâta stat în pat.

„Te urăsc”, mi-a răspuns, pe neașteptate.

Avea o voce răgușită și ochii i se măriseră pe fața pământie.

M-am uitat în jur să văd dacă a auzit-o cineva, dar nu era nimeni în preajmă. Avea  să rămână secretul nostru, primul și ultimul.

Mintea mi se golise și îmi auzeam bătăile inimii.

„De ce?” am întrebat-o, în fine, cu o voce nesigură.

„Așa”, mi-a răspuns, senină, ca după un capriciu, care făcea și mai inexplicabil ceea ce îmi spusese înainte.

N-a mai rezistat decât o zi.

Moartea ei m-a luat pe nepregătite, la fel ca și a tatei.

*

M-am străduit, ani de zile, să îngrop adânc în mine cele două cuvinte ale ei.

Câteodată, însă, ele urcau la suprafața minții, împreună cu posibile răspunsuri la „de ce-ul?” meu, rămas fără replică. Încercam să deduc dacă atunci când mi-a spus că mă urăște fusese conștientă.

Cel mai probabil era că mă confundase cu una din infirmierele  și asistentele care dispuneau de ea ca de un obiect și îi chinuiau bietul trup îndurerat. O cărau la operații și-i  vârau continuu cuțite și ace în pielea înnegrită de vânătăi. Nici măcar de igiena ei nu se ocupau ca lumea, nu acceptau obișnuitele bacșișuri, fiindcă știau că sunt doctoriță, dar nici nu-și făceau treaba. Trebuie să le fi  detestat pe toate, la grămadă, și nu față de mine, ci față de una din ele își descărcase ostilitatea adunată în săptămânile de spital.

Ori poate chiar mie îmi reproșase, cu violență, că o vârâsem acolo și uneori nu dădea de mine la căpătâiul ei când deschidea ochii. Se mai plânsese și altădată că am părăsit-o, când se trezise confuză, din anestezie. Asistenta încercase s-o convingă că venisem zilnic, dar ea tăcuse, privindu-ne neîncrezătoare, cu dușmănie. 

*

Doi gemeni sunt obositori, și pot să înțeleg că o mamă tânără are un preferat: ea l-a ales pe Alex, știu eu de ce?

După cum se purtase și cu Andreea, aș zice că nu-i plăceau fetele. Poate nici pe ea nu se plăcuse, și se recunoștea în ele.

Ori intrase în competiție cu mama ei, cu Monique, pentru afecțiunea tatălui ei.

Sau sexualitatea, prost consumată în relația deficitară cu tata, își găsise o compensare platonică în pasiunea pentru băieții familiei – pentru fiu și nepot.

Cert e că a dorit să fi fost mama lui Liviu. Mi-a și spus-o, când nu vroiam să mă scol noaptea să-i dau să sugă: eram în sesiune și doctorița neonatologă mă școlise să-mi apăr orele de somn de vicleniile sugarului.

Cum toate sânt azi pe dos, s-a revenit la practicile străbune: o mamă ecologică, modernă, naște în patul ei, fără anestezie peridurală și alăptează doi ani, deși laptele se subțiază cu timpul, devine apă chioară, și plodul doar molfăie țâțele care-i dau un confort psihic.

„Mi-e necaz că tu ești mama lui”, mi-a strigat, furioasă, văzând că nu mă clintesc din pat la orăcăielile lui.

Mi s-a strâns inima de milă. Voia să-și mai trăiască odată maternitatea, dar n-avea nici un drum înapoi… Dragostea mea pentru Liviu abia se închega, îl iubesc mai mult pe Andu, m-am gândit la un timp după naștere. Nu știu de ce mi-a venit în minte comparația între bărbat și copil. Eram foarte tânără, și mai așteptam atâtea altele de la viața mea, încât i l-aș fi lăsat pe Liviu ei. Am și făcut-o, pe termen limitat, dar, cu cât creștea, cu atât el se lipea de mine, și pe urmă, de Andu.

Atunci, în spital, mama înțelesese că îl pierde pentru totdeauna, iar eu învingeam definitiv în înfruntarea pe care o crease doar  mintea ei tăcută.

*

Ultima explicație pe care mi-o dădeam era că și-a transferat resentimentele față de tata asupra mea. Îmi spusese de mai multe ori că doar fizic semăn cu bunica Monique. Că, de fapt, am firea  tatei, doctorul Nicolae Dragomir, cunoscut pentru răceala și severitatea lui, ceea ce s-ar putea să fie, parțial, adevărat. Când mă scuzasem la ea că n-am putut veni în ziua anterioară fiindcă fusesem de gardă, și-o fi reamintit devotamentul lui față de spital, care o lăsase mereu singură, și pe care eu păream să-l reeditez.

A mai trăit vreo câteva zile, nu știu, însă, dacă a mai fost conștientă.

Doctorul Simici, un munte de om, complet albit de stresul meseriei, fiindcă n-avea încă șaizeci, era negru de supărare. Mi-a spus că atunci când fusese preparator, iar tata, profesorul lui, o cunoscuse pe doamna Colette Dragomir care avea o distincție a ei…

„Și uite în ce hal am adus-o – din vina mea, din vina voastră”, trebuie să fi gândit, în timp ce se uita  la mine cu dușmănie, mormăind că nu va mai face niciodată operația asta, indiferent cine va veni să-l roage.

Nu știu de ce îți spun ție toate astea, le-am închis în mine, atâta vreme. Poate fiindcă ești scriitoare, de ce spui că nu ești? Spui c-ai scris doar niște povestiri și un roman și gata, ți-ajunge? Atunci, ți le povestesc fiindcă nici relația cu mama ta că n-a fost simplă! Păi chiar tu mi-ai spus asta, Letiția, nu mai ții minte?

*

Mi-a fost  greu după moartea ei, nu dormeam, nu mâncam. În vară am început să-mi vopsesc părul, fața mi-era mai tânără, dar în câteva luni albisem. Descopeream, prea târziu, cât de legată fusesem de mama, în ciuda senzației că sunt pe locul doi, cu care crescusem.

M-a ajutat că l-am avut lângă mine pe Andu, mă agățasem de el fără să văd că trupul și mintea lui erau în altă parte.

Spre vară, când intrau copiii în vacanță, ne-am liniștit cu povestea  nevestei lui Trif, văzând că nu pățisem  nimic. Apăruse între timp și ea la spital cu copilul. Era mai dichisită ca înainte și mi-a spus că-i dăduse același regim și aceleași vitamine ca de obicei, dar mi s-a părut  mai puțin îngrijit decât pe vremea când trăia bietul ei bărbat. E drept că starea proastă a copilului se putea datora și cursului implacabil al bolii ăsteia nenorocite. L-am ținut internat două zile să-l urmăresc după transfuzie, și ea a întârziat când trebuia să-l ia; văzând că nu mai apare, amărâtul ăla mic intrase în panică.

Flori trebuie să-și fi rezolvat între timp chiuretajul, dar față de mine n-a deschis vorba despre consultația la Andu.                               

„N-are nici o treabă, putoarea!.O să scape și de ăsta, și-o să-și poată face de cap!” a mormăit Tatarcan când i-am povestit.

„O să scape și de ăsta?” l-am întrebat, în stilul meu.

Am vrut să-mi confirm impresia că-i punea ei în cârcă moartea lui Trif, dar n-am mai avut când. Amândoi Tatarcanii se repeziseră să-și primească primii invitați. Eram în apartamentul lor cu confort sporit, patru camere, două băi, primul etaj, într-un bloculeț pe lângă Mănăstirea Cașin. Fusese construit pe un teren viran, unde căzuse o bombă la sfârșitul războiului, ne-au spus. În restul străzii  Petre Crețu, umbrită de tei și situată într-una din  cele mai plăcute zone ale Bucureștiului, erau doar vile interbelice. Pe noi ne chemase un pic mai devreme, să mai schimbăm o vorbă, și așa ajunsesem la amintirile de la mare și la șeful de sală, Trif.

*

În seara petrecută la Cumpătul, Adela ne convinsese să mai venim pe la ei ca să vedem filme noi pe care Ceaușescu nu le mai băga pe piață. Nu din motive ideologice, a ținut neapărat să ne explice Dorin, ci din cauză că-i ardea buza după valută, să-și plătească datoriile.

După ce am mers de câteva ori, am prins gustul „cinematografului lor privat”. Mă mai scoteau din ale mele, am fost și am rămas amatoare de thrillere. Am văzut atunci Top Gun, cu antipaticul de Tom Cruise și Predator, cu Arnold Schwarzenegger care-mi displace, ca tip de bărbat, la fel de mult, dar filmele erau tari! Cel mai mult m-a impresionat Fatal Attraction, începusem deja să miros câte ceva cu „nevasta de la servici” a lui Andu pe care îl proiectasem în Michael Douglas, o virilitate fascinantă, nu găsești?

Copiii au văzut aici Return of the Jedi, dar și altele cu care se fuduleau la prietenii lor. Nu intra oricine în astfel de grupuri, parțial închise, chiar dacă  puteai să-ți mai aduci prieteni, fie și  necunoscuți gazdelor care erau altminteri interesate, fiindcă se plătea intrarea. Existau mai multe în București – poate și în alte oraș mari. Da, probabil era o lume cu epoleți, așa cum se spune acum, gazdele primeau  pașaport, și de la  ieșirile  afară se întorceau cu marfă proaspătă, dvd-uri și casete cu filme noi. La Tatarcani era cam același număr de persoane, câți intrau în camera lor de primire, unde era video-ul, Adela servea niște senvișuri și un pahar de vin. Cupluri, lume medicală, dar nu numai, despre  unii n-am știut niciodată ce hram poartă.

Pe noi ne exceptau de la plata la intrare, pusă discret într-un bol de cristal. N-a fost însă gratuitate sută la sută, așa cum îi știu pe amândoi de chibzuiți, cred că filmele pe video erau  bonusul  pentru pilulele pe care le luam de la Adela, cu preț destul de pipărat.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 2-3]