Ana Blandiana – Cuvinte despre cuvinte

Istoria poeziei nu este decât istoria luptei dintre ce și cum, o istorie cu atât mai fericită cu cât rezultatul luptei este mai nedecis, cu cât raportul de forțe este mai apropiat de egalitate*. De la facerea lumii, poeții sunt împărțiți în două aripi, revendicându-se de la unul sau de la altul din cei doi termeni, această apartenență neînsemnând propriu-zis o opțiune, ci o prioritate. Există poeți pentru care cum se cuprinde în ce, decurge din el, așa cum forma și culoarea fructului decurg din necesitatea aducerii pe lume a sâmburelui; după cum există poeți pentru care arta nu e decât „o căutare și o experiență de limbaj”, „o anumită ordine a cuvintelor” (G. Picon) și în ochii acestora, firesc, ce nu este decât o neglijabilă cantitate cuprinsă în larga sferă inventată de cum. De fapt, iată chiar un verb pe care l-am putea folosi ca pe o hârtie de turnesol: în timp ce primii nu inventează, ci caută și extrag, ca pe un rău necesar, ca pe un fatal compromis cu materia, expresia materială a stării de neexprimat – frumusețea nefiind decât nesigurul raport între spus și nespus – pentru ceilalți arta este continuă invenție de  ingenioase jocuri, dibace artificii. A inventa este pentru unii un păcat de moarte, iar pentru alții orgoliu creator…

Desigur, toate acestea sunt valabile în cadrul discuției despre o poezie figurativă, o poezie în care cuvintele continuă încă să oglindească idei, așa cum în pictura cu același atribut imaginile continuă să oglindească lucruri. Nu e cazul ultimei jumătăți de secol, a poeziei de după declanșarea crizei limbajului, a poeziei scrise de poeți care „nu mai recunosc cuvintele decât pe jumătate”, cum spune Bergson; nu e cazul poeziei în care cuvintele nu mai oglindesc obiecte, ci sunt ele însele obiecte, cărămizi așezate unele lângă altele, tencuite între ele și formând nu semnificații, ci realități.

În ceea ce mă privește, născută la jumătatea secolului, nu pot spera să mă sustrag acestei disoluții – de altfel strălucitoare și fericite – a raporturilor dintre lume și pagină. Dar ceea ce mă încăpățânez să visez este ca oglinzile moi și curgătoare ale cuvintelor să sugereze totuși – oricât de îndepărtat,  deformat, de anamorfic – ideile, așa cum ceasurile moi ale lui Dali sugerează totuși – chiar dacă nu sunt în stare să indice o oră exactă – timpul. Din încăpățânarea acestui vis, ceea ce mă va obseda mereu (în timp ce toată lumea va privi oglinda versului ca pe un minunat obiect suficient sieși, miraculos întrucâtva; în timp ce propriul meu efort chiar va fi absorbit în cea mai mare măsură de șlefuirea apelor de argint ale oglinzii), ceea ce mă va hăitui fără milă va fi întrebarea tremurând de curiozitate: ce se vede – reverberat, desigur, de nerecunoscut… – dar ce se vede în oglindă?

Dacă admitem că poezia este putere de sugestie, atunci a spune puțin pentru a sugera mult este legea de bază; a spune și mai puțin pentru a sugera și mai mult este tendința ideală, iar a nu mai spune nimic pentru a sugera totul este visul firesc. Pornind de la acest eșafodaj logic – pe care eu îl simt, de altfel, cum nu se poate mai adevărat –, trebuie să admitem că poetul cel mai mare va fi cel instalat în centrul acestui vis, adică în inima inexistenței, în timp ce orice rămânere în cuvânt va fi o  lașitate, un compromis.

Ceea ce pare un paradox modern este o veche obsesie a poeților: „Oh, de ce n-o fi putând sufletul să vorbească altui suflet în mod direct?” exclamă Schiller, ultimul dintre poeții pe care nu l-ai fi putut bănui că se simte apăsat de intermedierea cuvintelor. Și exemplele s-ar putea înmulți la mai vechi și la mai noi decât el, la toți cei ce – poeți adevărați – au intuit substanța poeziei ca deosebită și, uneori, chiar opusă celei a versurilor, au simțit convenția (prozodia obligatorie sau numai obligator sistem de eludări și selecții deformatoare), ca pe o umilință, ca pe o degradare. Faptul că acceptarea acestei intermedieri prin cuvinte intră în chiar regula jocului, faptul că, în mod fatal, istoria literaturii nu înregistrează decât pe cei ce au acceptat pactul cu diavolul-cuvânt și niciodată pe cei ce l-au refuzat, sunt elemente care au transformat imaginea poetului semizeu, încununat cu lauri, într-una mult mai modestă, dar mai esențială: a rătăcitorului – pe care numai prejudecata nemuririi îl împiedică să fie tragic – ce poate auzi cântecul sirenelor, dar nu-1 poate urma, pentru că e legat de catarg.

Există nu numai cuvinte fără lucru, cum spunea cineva, ci și cuvinte care se fac că muncesc și altele care își inventează ocupații. De altfel, de cele mai multe ori acestea par mai simpatice decât cele ocupate, responsabile, care, cu cât au mai multe griji, cu atât au mai puțin haz. Nu e singurul domeniu în care cuvintele sunt tratate asemenea oamenilor, după cum nici singurul plan pe care lipsa de rost este confundată cu lipsa de îngrădire. Cuvintele sunt o închisoare, în afara căreia – e drept – poezia nu ar putea să existe.

Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi considerat cu ușurință  blasfemie, cuvântul – logosul – fiind chiar marca ieșirii din animalitate, semnul sigur al legăturii cu divinitatea. A nu te mulțumi cu acest interpus palpabil, care poate fi simțit cu auzul și disecat cu gândul, este, fără îndoială, o trufie, într-o ordine în care sufletul nu poate exista decât întrupat. Și totuși, ce este religia decât încercarea de a ne imagina sufletul liber existând în sine? Ce este poezia decât puterea de a visa ceea ce se ascunde în spatele silabelor?

Poezia mi-a dat ca pe un al șaselea simț sentimentul prezenței altuia în lumea înconjurătoare. Altul mă privește din pietre, din plante, din animale, din nori. Un altul care, numai în clipele de mare oboseală. se numește NIMENI.

Dacă piere, metafora nu piere prin epuizarea posibilităților ei latente, ci prin exacerbarea lor. Vreau să spun că fiind (potrivit definiției din manuale), o comparație care a renunțat la un termen, tot ce poate să i se întâmple, în viitor, dată fiind evoluția ei de până acum, este ca, prea sigură de posibilitățile sale de expresie, să renunțe și la ultimul termen rămas! Ceea ce spun este, desigur, un paradox și chiar o glumă, dar nu ne îndepărtează totuși prea mult de realitate. Nimic nu s-a schimbat de-a lungul mileniilor de poezie mai mult decât psihologia metaforei. Din ce în ce mai complicată, încifrată până la ermetism, epatantă până la exhibiție, ea a fost, din tot ce pare a fi poezia, partea cea mai plastică, cea mai dispusă să se modeleze după spiritul vremurilor.

 Desigur, poezia este din ce în ce mai de neînțeles; dar vremurile nu sunt și ele tot mai incomprehensibile? Evident, metaforele secolului 21  sunt mult mai absurde, mai iraționale, decât cele ale secolelor anterioare, dar lumea pe care o oglindesc nu e și ea infinit mai greu de înțeles decât cea veche? Nu e mai irațional să călărești o motocicletă decât un cal? Nu era mai logic să te îmbraci în lână decât în petrol? Dar totul se leagă și totul se transformă în acest univers în care metaforele nu sunt nici ele decât un fel de ochelari pentru a putea vedea ceea ce poetul consideră că trebuie văzut, niște ochelari care, ca orice ochelari, sunt construiți în funcție de defectele ochiului chemat să vadă.

Pentru mine inspirația nu exclude rațiunea, ci o intensifică, o aduce în stare de incandescență și, în cazurile fericite, o face să iradieze. De altfel, nu știu dacă inspirația e un nume potrivit pentru acea stare de intensificare a tuturor forțelor spiritului, pentru acea efervescență sufletească și intelectuală în care limitele universului propriu par să se dea respectuos la o parte din fața unei puteri care le depășește prin tensiune. Am socotit întotdeauna inspirația o stare misterioasă, dar nu incontrolabilă. Ea este o puternică lumină, care, atâta timp cât luminează, face întregul univers mai limpede. E un foc pe care nu eu îl aprind, dar căruia, cu timpul, i-am învățat condițiile, știu ce-i întreține arderea și ce-1 poate stinge. Revin rar și oarecum contre-coeur asupra manuscriselor așternute în asemenea clipe fericite, pentru că mă îndoiesc că judecata rece de după stingerea luminii poate fi superioară gândurilor încărcate cu electricitatea de atunci.  Mâna care corectează se simte însă, de fiecare dată, rușinată ca de o impertinență, jenată ca de o meschinărie.

Am vorbit de fericire referindu-mă la clipele de inspirație și nu cred că am exagerat; în orice caz, nu cunosc o stare de beatitudine superioară acestei intensități spirituale, care nu mi s-a părut niciodată nesănătoasă, ci dimpotrivă, miraculoasă ca o atingere a unei perfecte sănătăți, ca o trezire (la adevărata viață, la viața tuturor resurselor vitale) din somnul obișnuit și general, ca o vedere bruscă, extraordinar de limpede, a unei priveliști abia deslușite de obicei. Cred că nu greșesc susținând că numai faptul de a beneficia de această unică fericire, de a se simți aproape vinovați că se bucură, spre deosebire de majoritatea oamenilor, de ea, îi poate face pe poeți să-și asume  tot restul de suferință al omenirii. Pentru că, iată, unul dintre marile paradoxuri ale creației este acela că, hrănindu-se numai din durere, ea reușește, totuși, să-l facă pe cel ce suferă fericit. De unde rezultă, ciudat, că pot exista poeți fericiți, dar nu și oameni în stare să devină poeți când sunt fericiți.

Există poeți care refuză să comunice și alții care rămân secreți chiar în cadrul comunicării. Și mai există misterul în stare să palpite dincolo de senzația celorlalți că au înțeles totul. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți.

Modelul de poet (al unei generații, al unei epoci, din viitor), este dependent, cred, de modelul lumii care se are în vedere. Intr-o lume fericită, lipsită de drame și tensiuni, poetul se va putea închide în interiorul propriei sale arte, se va putea cufunda în apele experimentale, se va putea înălța în norii frumuseții indiferente, fără ca ceilalți să aibă sentimentul că sunt trădați astfel; în timp ce într-o lume nefericită, măcinată de probleme contradictorii, de nedreptăți și neadevăruri, el, poetul, se va simți, în mod fatal și dramatic, solidar cu suferința care îl înconjoară, angajat. Când sunt fericiți, oamenii îi lasă poetului o libertate care seamănă cu indiferența; în nenorocire, însă, simt nevoia să aibă poezia alături de ei. Marea problemă a relațiilor dintre poet și Cetate nu a fost niciodată îngrijorarea cum se va descurca el, poetul, în fața Cetății, ci întrebarea cum se va descurca ea, Cetatea, în fața poetului. Pentru că, oricum ar fi fost – și ea nu trebuie să fie  într-un fel sau altul, ci trebuie pur și simplu să fie – poezia a slujit (chiar fără să-și fi propus să o facă), întotdeauna Cetatea, pe când Cetatea n-a slujit, de-a lungul nesfârșitei istorii, decât rareori poezia. Iar în jurul poeților adevărați cititorii se strâng cum se strâng palmele în jurul flăcării să nu fie stinsă de vânt.

Scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală în cadrul căreia obligația de a mă exprima determină obligația de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există doar în măsura în care este tors.

Scrisul nu este atât un mod de a supraviețui, cât unul de a muri, un fel de a muri fără încetare, secundă de secundă, până când nu mai poți înceta vreodată să mori. Nemurirea nu e decât o moarte care nu se mai termină.

____________

* Discurs ținut, cu prilejul conferirii titlului de doctor honoris causa, la Universitatea din Salamanca (2 iulie 2021).

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 4-5]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.