Puțin după jumătatea lui decembrie, am scris dintr-o suflare, dar la computer, cum sânt nevoit de vreo jumătate de an să scriu și poeziile, prima secvență. În timp ce o postam pe blog, știam că voi mai scrie una, care mi-a luat mai multe zile, despre care credeam că e ultima, de unde și subtitlul. Doar că odată terminată, mi-au sosit încă două, cumva amestecate. Le-am ordonat în minte și le-am scris. Mi-am dat seama că intrasem într-un El Aleph, magica invenție a lui Borges, că am avut acces la o întâmplare privită într-un continuum spațio-temporal. Sigur, ideal ar fi ca secvențele să poată fi citite simultan, dar asta e imposibil! Așa că am lăsat oarece distanță de la postarea ultimei secvențe, ca să poată fi privite oarecum ca necunoscute. Ar trebui citite într-o singură ședință de lectură.

Cum accesul meu la Aleph a fost limitat, nu știu pricina răzbelului, nici urmarea. Poate bătrânul pistollero răzbuna o faptă comisă contra sa, poate era o operațiune de pedepsire, poate era un pariu cu sine însuși, toate la un loc, poate cu totul altceva. Mi-am imaginat însă urmarea. Să spunem că după vreo sută de metri, bătrânul a oprit calul, s-a întors cu fața spre oraș și a pocnit din degetul mare și mijlociul mâinii drepte. Toate victimele carnagiului s-au ridicat și nu-și aminteau nimic din cele petrecute. Frizerul a observat că pe panoul de la intrarea în oraș, numărul bărbaților fusese modificat, a șters și a scris 104 în loc de zero. Dar asta numai mi-am imaginat, nu am primit prin Aleph, așa că nu voi scrie niciodată secvența aceasta. De altfel, e butaforică!

Sfârșitul filmului 

Un bătrân înalt și spătos mergea pe strada pustie,

cu ușile închise și ferestrele oblonite cu grijă –

mergea încet, cu picioarele ușor depărtate, privea

pe sub boruri la stânga, la dreapta, se oprea, pleca

mai departe pe strada pustie, pe care doar vântul

mai mișca smocuri de paie și mărăcini de preerie…

Se știa privit de pretutindeni, de după obloane,

din poduri, dar mergea mai departe, încet, încet,

pas după pas, cu picioarele lungi ușor depărtate,

cu mâinile la înălțimea șoldurilor, acolo unde purta

de obicei pistoalele de argint, care acum lipseau, dar

știa că important este să fii mereu pregătit și atent.

Spre capătul străzii pustii, s-a oprit pentru ultima oară,

a pivotat jumătate de pas spre turla clopotniței nalte,

a îndreptat brusc degetele arătătoare, a tras de la șold –

s-a auzit sunetul clopotelor ca și cum ar fi fost lovite…

Mulțumit, s-a prăbușit în colbul cenușiu al drumului,

țintit de zeci de degete ieșite, apărute de pretutindeni…

                        17 Decembrie 2021, în Iași

Sfârșitul filmului. Epilog

Și totuși la vizionare mi-a scăpat un detaliu,

poate a căzut la montaj, poate era anacronic,

poate căzuse  din trusa cosmeticienei, sau

poate era acolo de o întreagă eternitate,

dar am auzit zăngănitul cutiei mari de cremă,

cutie în cel mai frumos albastru dintre toate,

cu litere albe în relief ușor, pe care a lovit-o

fără să vrea asta cu vârful rotunjit al cizmei –

cred că s-a rostogolit printre paie și scaieți,

dar sunetul de obiect gol l-am auzit limpede…

Cutie care mă trimite spre alta, tot Nivea și

la fel de mare, care adăpostea în îndepărtata

mea copilărie nasturii de cămașă, pentru

ceilalți nasturi erau la îndemână alte cutii,

mult mai mari, și altele pentru ace și papiote –

in illo tempore, nasturii erau recuperați atent,

nu aruncați odată cu hainele ajunse ferfeniță…

Și exact la fel cutia dăruită de ea zilele trecute

să-mi îngrijesc mâinile mereu uscate de excesul

igienic al ciudatelor noastre vremi – e totuși

foarte curios să ai nevoie de hidratarea pielii

 când folosești zilnic atât de multă apă, lichidă!

Nu mă tulbură că într-o zi voi pleca altunde,

în fond în toate celelalte zile nu voi muri, după

cum spune vorba de duh trimisă de profesor, dar

e terifiant că se vor pierde toate amintirile mele…

18 – 21 Decembrie 2021,  în Iași

Sfârșitul filmului. Ducipal

La intrarea în oraș, a descălecat și l-a legat

pe Ducipal de bara de lemn dintr-un grajd pustiu,

dar aici pustiu părea totul oricât priveai roată,

era al patrulea cal ce purta acest nume celebru,

pe care îl alesese dintr-o Alexandrie citită

pe ascuns, cu patimă, în îndepărtata sa copilărie…

A pus în iesle un braț de fân și alături o căldare

cu apă, a legat căpăstrul moale, un nod cu laț

în care băgase un bețișor smuls din scândură,

l-a mângâiat pe Ducipal pe coamă, i-a șoptit

ceva ce numai eu știu și a ieșit în strada care

străbătea tot orașul, de aici pânʼ la clopotniță…

„Și abia plecă bătrânul…” de la grajd, înalt și spătos,

pășea încet, cu picioarele lungi ușor depărtate,

și Ducipal a început să mănânce fără grabă fânul

din iesle și să-și moaie botul în apa din găleată,

bătând ușor din picioarele din față, fornăind uneori –

fără griji, stăpânul lăsase tot ce se cuvine la-ndemână…

Deodată, calul se opri, se cabră ușor, cu botul în sus,

agită capul, bățul se rupse, căpăstrul se desfăcu,

se roti pe loc, se întoarse spre poarta batantă, slobozi

un nechezat neauzit vreodată, bătu din copite, trecu

zvârlind poarta în lături și plecă în galop nebun

spre clopotniță, pe strada goală ce tăia urbea în două…

Uneori, nechezatul răsuna peste clădiri și preerie…

                                    21 – 26 Decembrie 2021, în Iași

Sfârșitul filmului. Partea cealaltă

Au trimis trei gealați să-i pună capcană,

pe doi i-a fulgerat cu degetele arătătoare,

iar pe ultimul l-a iertat, cineva trebuia să dea

târgoveților cumplita veste a grabnicei sosiri

a celui mai vestit pistollero din tot ținutul…

Au tras obloanele, au ferecat ușile și s-au

înarmat până în dinți, care cu un pistol, dar

cei mai mulți cu două, care cu puști cu

țeava tăiată, care cu carabine Winchester,

nu se știe de ce, unii purtau cuțite, țepușe…

Pândeau de după obloane, din poduri, unii

din clăile de fân și din frunzișul copacilor,

erau zeci, poate mai bine de o sută, dar

le tremurau inimile în piepturi și li se mișca

arsenalul în mâinile ce păreau vânjoase, frica

îi cotropise pe toți, îi cuprinsese cu totul…

Bătrânul înalt și lat în spate merge încet,

încet, cu picioarele ușor depărtate, privea

pe sub borul larg, știa unde sunt și câți sunt,

vedea prin pereți și obloane ca prin sticlă…

Bătrânul înalt și spătos pășește încet spre

capătul străzii prăfoase, cu picioarele

ușor depărtate, cu mâinile ridicate la șold…

Ajunge în dreptul clopotniței singuratece,

pivotează spre stânga, ridică arătătoarele

și trage din cădere, se aude sunet metalic,

restul e treaba ecoului, cei din ascunzători

n-au vreme să tragă, se prăbușesc, armele

le scapă din mâini, fânul și frunzele ard…

Ducipal e alături, respiră zgomotos, fornăie,

îngenunchează pe picioarele din față și

bătrânul încalecă, scoate din buzunarul șeii

pistoalele de argint și le agață la șolduri…

Bate calul cu palma ușor pe grumaz, apoi

se apleacă și-i șoptește iar ceva la ureche –

Ducipal bate din picioare pe loc, a mulțumire

și la semnul scurt din frâu își începe galopul –

în urma lor tropot de copite, înainte pustiul…

                                    27 Decembrie 2021, în Iași

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 8-9]