
Puțin după jumătatea lui decembrie, am scris dintr-o suflare, dar la computer, cum sânt nevoit de vreo jumătate de an să scriu și poeziile, prima secvență. În timp ce o postam pe blog, știam că voi mai scrie una, care mi-a luat mai multe zile, despre care credeam că e ultima, de unde și subtitlul. Doar că odată terminată, mi-au sosit încă două, cumva amestecate. Le-am ordonat în minte și le-am scris. Mi-am dat seama că intrasem într-un El Aleph, magica invenție a lui Borges, că am avut acces la o întâmplare privită într-un continuum spațio-temporal. Sigur, ideal ar fi ca secvențele să poată fi citite simultan, dar asta e imposibil! Așa că am lăsat oarece distanță de la postarea ultimei secvențe, ca să poată fi privite oarecum ca necunoscute. Ar trebui citite într-o singură ședință de lectură.
Cum accesul meu la Aleph a fost limitat, nu știu pricina răzbelului, nici urmarea. Poate bătrânul pistollero răzbuna o faptă comisă contra sa, poate era o operațiune de pedepsire, poate era un pariu cu sine însuși, toate la un loc, poate cu totul altceva. Mi-am imaginat însă urmarea. Să spunem că după vreo sută de metri, bătrânul a oprit calul, s-a întors cu fața spre oraș și a pocnit din degetul mare și mijlociul mâinii drepte. Toate victimele carnagiului s-au ridicat și nu-și aminteau nimic din cele petrecute. Frizerul a observat că pe panoul de la intrarea în oraș, numărul bărbaților fusese modificat, a șters și a scris 104 în loc de zero. Dar asta numai mi-am imaginat, nu am primit prin Aleph, așa că nu voi scrie niciodată secvența aceasta. De altfel, e butaforică!
Sfârșitul filmului
Un bătrân înalt și spătos mergea pe strada pustie,
cu ușile închise și ferestrele oblonite cu grijă –
mergea încet, cu picioarele ușor depărtate, privea
pe sub boruri la stânga, la dreapta, se oprea, pleca
mai departe pe strada pustie, pe care doar vântul
mai mișca smocuri de paie și mărăcini de preerie…
Se știa privit de pretutindeni, de după obloane,
din poduri, dar mergea mai departe, încet, încet,
pas după pas, cu picioarele lungi ușor depărtate,
cu mâinile la înălțimea șoldurilor, acolo unde purta
de obicei pistoalele de argint, care acum lipseau, dar
știa că important este să fii mereu pregătit și atent.
Spre capătul străzii pustii, s-a oprit pentru ultima oară,
a pivotat jumătate de pas spre turla clopotniței nalte,
a îndreptat brusc degetele arătătoare, a tras de la șold –
s-a auzit sunetul clopotelor ca și cum ar fi fost lovite…
Mulțumit, s-a prăbușit în colbul cenușiu al drumului,
țintit de zeci de degete ieșite, apărute de pretutindeni…
17 Decembrie 2021, în Iași
Sfârșitul filmului. Epilog
Și totuși la vizionare mi-a scăpat un detaliu,
poate a căzut la montaj, poate era anacronic,
poate căzuse din trusa cosmeticienei, sau
poate era acolo de o întreagă eternitate,
dar am auzit zăngănitul cutiei mari de cremă,
cutie în cel mai frumos albastru dintre toate,
cu litere albe în relief ușor, pe care a lovit-o
fără să vrea asta cu vârful rotunjit al cizmei –
cred că s-a rostogolit printre paie și scaieți,
dar sunetul de obiect gol l-am auzit limpede…
Cutie care mă trimite spre alta, tot Nivea și
la fel de mare, care adăpostea în îndepărtata
mea copilărie nasturii de cămașă, pentru
ceilalți nasturi erau la îndemână alte cutii,
mult mai mari, și altele pentru ace și papiote –
in illo tempore, nasturii erau recuperați atent,
nu aruncați odată cu hainele ajunse ferfeniță…
Și exact la fel cutia dăruită de ea zilele trecute
să-mi îngrijesc mâinile mereu uscate de excesul
igienic al ciudatelor noastre vremi – e totuși
foarte curios să ai nevoie de hidratarea pielii
când folosești zilnic atât de multă apă, lichidă!
Nu mă tulbură că într-o zi voi pleca altunde,
în fond în toate celelalte zile nu voi muri, după
cum spune vorba de duh trimisă de profesor, dar
e terifiant că se vor pierde toate amintirile mele…
18 – 21 Decembrie 2021, în Iași
Sfârșitul filmului. Ducipal
La intrarea în oraș, a descălecat și l-a legat
pe Ducipal de bara de lemn dintr-un grajd pustiu,
dar aici pustiu părea totul oricât priveai roată,
era al patrulea cal ce purta acest nume celebru,
pe care îl alesese dintr-o Alexandrie citită
pe ascuns, cu patimă, în îndepărtata sa copilărie…
A pus în iesle un braț de fân și alături o căldare
cu apă, a legat căpăstrul moale, un nod cu laț
în care băgase un bețișor smuls din scândură,
l-a mângâiat pe Ducipal pe coamă, i-a șoptit
ceva ce numai eu știu și a ieșit în strada care
străbătea tot orașul, de aici pânʼ la clopotniță…
„Și abia plecă bătrânul…” de la grajd, înalt și spătos,
pășea încet, cu picioarele lungi ușor depărtate,
și Ducipal a început să mănânce fără grabă fânul
din iesle și să-și moaie botul în apa din găleată,
bătând ușor din picioarele din față, fornăind uneori –
fără griji, stăpânul lăsase tot ce se cuvine la-ndemână…
Deodată, calul se opri, se cabră ușor, cu botul în sus,
agită capul, bățul se rupse, căpăstrul se desfăcu,
se roti pe loc, se întoarse spre poarta batantă, slobozi
un nechezat neauzit vreodată, bătu din copite, trecu
zvârlind poarta în lături și plecă în galop nebun
spre clopotniță, pe strada goală ce tăia urbea în două…
Uneori, nechezatul răsuna peste clădiri și preerie…
21 – 26 Decembrie 2021, în Iași
Sfârșitul filmului. Partea cealaltă
Au trimis trei gealați să-i pună capcană,
pe doi i-a fulgerat cu degetele arătătoare,
iar pe ultimul l-a iertat, cineva trebuia să dea
târgoveților cumplita veste a grabnicei sosiri
a celui mai vestit pistollero din tot ținutul…
Au tras obloanele, au ferecat ușile și s-au
înarmat până în dinți, care cu un pistol, dar
cei mai mulți cu două, care cu puști cu
țeava tăiată, care cu carabine Winchester,
nu se știe de ce, unii purtau cuțite, țepușe…
Pândeau de după obloane, din poduri, unii
din clăile de fân și din frunzișul copacilor,
erau zeci, poate mai bine de o sută, dar
le tremurau inimile în piepturi și li se mișca
arsenalul în mâinile ce păreau vânjoase, frica
îi cotropise pe toți, îi cuprinsese cu totul…
Bătrânul înalt și lat în spate merge încet,
încet, cu picioarele ușor depărtate, privea
pe sub borul larg, știa unde sunt și câți sunt,
vedea prin pereți și obloane ca prin sticlă…
Bătrânul înalt și spătos pășește încet spre
capătul străzii prăfoase, cu picioarele
ușor depărtate, cu mâinile ridicate la șold…
Ajunge în dreptul clopotniței singuratece,
pivotează spre stânga, ridică arătătoarele
și trage din cădere, se aude sunet metalic,
restul e treaba ecoului, cei din ascunzători
n-au vreme să tragă, se prăbușesc, armele
le scapă din mâini, fânul și frunzele ard…
Ducipal e alături, respiră zgomotos, fornăie,
îngenunchează pe picioarele din față și
bătrânul încalecă, scoate din buzunarul șeii
pistoalele de argint și le agață la șolduri…
Bate calul cu palma ușor pe grumaz, apoi
se apleacă și-i șoptește iar ceva la ureche –
Ducipal bate din picioare pe loc, a mulțumire
și la semnul scurt din frâu își începe galopul –
în urma lor tropot de copite, înainte pustiul…
27 Decembrie 2021, în Iași
[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 8-9]