Bedros Horasangian – Viaţa si moartea lui Serghei Dovlatov

Eu sunt născut în Basarabia, dar am ajuns să fac pușcărie în România. Avantajele și dezavantajele dublei cetățenii. Asta e, ce să facem, ghinion. Pe bune.

Când ești în pușcărie nu ai prea multe opțiuni. Nici spațiu de manevră. La propriu și la figurat. Te învârți mult în jurul cozii, dacă nu te doare nimic și te lasă cei din jur în pace. La propriu și la figurat. Opțiunile sunt puține. Doamne ferește, să te violeze vreunul mai voinic și căruia să-i cazi cu tronc. Dacă nu știi să te aperi singur, nu te apără nimeni. Nici legea. Doar dacă iese cu vreunul tăiat la gât în timpul nopții. De moarte se ferește toată lumea. Ce să faci? Să stai culcat și să nu faci nimic ar fi prima dintre preocupări. Și cea mai la îndemână. Dacă nu ai o pedeapsă prea lungă te gândești la ieșire din prima zi. Altfel, dacă ai 20 de ani de ispășit sau ești viețaș de ce te-ai mai gândi la eliberare? Viața ta se consumă aici, în celulă, că vrei, că nu vrei, totul capătă alte dimensiuni. Să gândești, să visezi, să meditezi ce s-a ales de viața ta, eventual să pricepi unde și când ai greșit, ce vei face după eliberare. Stai culcat și-ți trec prin minte fel de fel. Viața se simplifică foarte tare abia atunci când se complică de-a binelea.

Mănânci, prost, din ce ți se dă de la Administrația Penitenciarelor, dormi, prost, pentru că nu e aer și e înghesuială, așa cum stai, claie peste grămadă,trăiești, prost, pentru că nu vrei să mori ca un prost,pur și simplu zaci. ZAK era denumirea unui deținut în limbajul de lagăr din Uniunea Sovietică. Mai sunt din ăștia prin Siberia, din ăia care nu au vrut unde să se ducă după eliberare și au ales să trăiască acolo. Că e frig de minus 50 de grade nici nu mai contează. Tu zaci acum că nu ai de ales. Atunci când nu ieși la plimbarea, mai mult sau mai puțin obligatorie. Sau nu citești. Da, cine și-ar fi putut închipui că în pușcărie e un loc propice pentru citit. Și făcut mușchi la sala de gimnastică. Sau în spațiile dintre clădiri. Teren de sport. Vorba vine. Dar nu oricui îi place să ridice greutăți sau să facă exerciții fizice. Mie nu. Așa cum nu mi-a plăcut niciodată să mă spăl cu apă rece. Acum mă spăl cu ce o fi. De toaletă, nu mai zic nimic, important era pentru mine să-mi păstrez mintea limpede. Și să nu mă tâmpesc cu tot ce se dă la televizor. Așa am descoperit niște cărticele jerpelite. Sport, filme proaste. Nu-mi plac cărțile care sunt făcute ferfeniță, dar nici nu am prea avut de ales din biblioteca penitenciarului. Așa am descoperit un scriitor rus. Rus?

Lumea se strâmbă când aude de ruși.  Oricare ar fi ei și orice ar face. Mai puțin ăștia cu muzica de operă și muzica simfonică. Aici mereu dăm de ruși și rusoaice. Albe, roșii, galbene, nu contează culoarea, toți cântă bine. Noi, basarabenii, suntem obișnuiți cu rușii. Și cu ucrainenii, și cu evreii, și cu grecii, și cu nemții, și cu armenii, și cu găgăuții, cu fel de fel. Am trăit mereu împreună. C-am vrut, că n-am vrut, că au venit rușii sau turcii, tătarii, uite pe ei i-am uitat, că au venit și nemții. Sau românii. Au venit și au plecat. Noi am rămas. Care noi? Păi ăștia care n-am murit. Pe scriitorul descoperit de mine îl chema Serghei Dovlatov. Nu auzisem de el, la școală am învățat de Lev Nicolaevici Tolstoi bîlradilsia ( S-a născut, cum ar veni pe românește) de Maxim Gorki și Șolohov, cine nu a citit Pe Donul liniștit, cică a fost plagiat, acum că e la modă subiectul ăsta în România. Cu plagiatele. De cărți, dar viețile nu pot fi și ele plagiate? O să mă gândesc. Dovlatov ăsta cică a fost și gardian, și paznic – nu e tot una – a avut o viață cam aiurea și nu prea fericită în URSS, apoi a plecat și a scos niște cărți în America. Am mai dat și peste o revistă, dincolo de interesul meu cumva cu ridicări din umeri pentru ruși. Cum, necum totul se află. Poate nu aş fi îndrăznit să scriu câteva rânduri despre Serioja Dovlatov, Dovlatka, aşa cum îi spuneau prietenii din New York, dacă buna mea colegă de facultate de la Bălți, Nelly Graur, nu ar fi făcut o caldă si comprehensivă prezentare a lui în revista „Rusia astăzi”. Să vezi și să nu crezi, revistă în limba română cu subiecte rusești. Doar Vasile Ernu mai face chestii din astea. Nu mi-ar fi displăcut să fie cu mine în celulă, am fi avut multe de povestit. El știe multe, a făcut și școală în România, un galubcik (porumbel, pe rusește, spus amical) adevărat. Articolul despre Dovlatov era cu pertinente analize stilistice și numeroase aprecieri dintre cele mai amicale la adresa autorului , prilejuite de recenta apariţie în limba română a romanului „Rezervaţia”, terminat în 1983. Mi-a căzut în mână revista, care nu e scoasă de Ambasada Federației Ruse, ci de câțiva împătimiți de literatura rusă, cu totul întâmplător. Și dacă Doamna Elena Zaharenko, profesoara mea de la Institutul de la Chişinău și Angela Bagaturova de la Institutul Briusov, ambele prietene cu distinsa Dna Dr. Silvia Burdea, nu ar fi sosit la NYC împreună cu câteva colege de la catedra de română a Universităţii din Leningrad. Au şi visele, și gândurile, ca şi oamenii şi cărţile, destinul lor:cine ar fi bănuit că ne vom aduna cu toţii într-o bună zi la New York? Și apoi să ajung după gratii pentru evaziune fiscal, cine își poate închipui așa ceva?Și unde, la Gherla, în mijlocul Transilvaniei! Oameni, fapte, întâmplări, ca să-l parafrazez pe un scriitor astăzi ignorat, dacă nu cumva şi duşmănit, pe bună dreptate, pentru biografia sa tumultoasă. Despre Ilya Ehrenburg este vorba. Nu ați auzit de el, nu-i bai, nicevo ninada! Să revenim însă la cel care ne prilejuieşte astăzi variate divagaţii şi multiple melancolii.

Serghei Donatovici Dovlatov (Mechik). 3 septembrie 1941- 24 august 1990. Taman în zilele cu Puciul de la Moscova şi-a găsit şi el să moară. O moarte nu dovedește nimic. Se moare cum se și trăiește, la nimereală. Dar în 1983 Dovlatov  este la New York în căutarea unui nou destin. Ce-o fi aia? A succesului? De ce nu. N-a avut parte de așa ceva în a lui Uniune Sovietică. Care i-a adus doar și mereu necazuri. A murit?

Nici pomeneală, necazurile îi întăresc pe ruși. Ca și vodka. Dacă e vodcă, nu se moare. Doar că lui Serghei al nostru nu i-a fost de ajuns. N-a apucat să publice la el acasă mai nimic. A băut mult, a făcut multe rele, și el spune de el că a fost un băiat rău, dar de publicat, doar în samizdat. Adică pe șest, cum să spunem pe românește? Dar la New York și-a dat drumul la scris. Se întâmplă? De ce nu. Acolo la New York, unde au trăit și Salinger și Saul Bellow îi apar în limba rusă peste 10 cărţi şi numeroase articole. Omul nostru face publicistică, scoate şi un ziar al emigraţiei ruse, numit pompos „The New American”, pe scurt, încearcă să recupereze trecutul. Şi să se adapteze unei lumi care nu era a lui. „Copiii mei vorbesc rusa fără chef. Fără chef vorbesc și eu, engleza”, mărturisea tipul ăsta care mi-a devenit simpatic pe când eu eram în pușcărie și el deja mort. Ce să facă un rus (evreu-armean) – american, nu se ştie bine ce este, la New York, care nu vrea altceva decât să scrie şi să-şi vadă publicate cărţile? New York-ul strânge la pieptul lui generos pe toţi năpăstuiţii lumii, doar milioane de oameni au trecut prin Ellis Island. În 12 secunde puteai fi admis sau nu. În Lumea Nouă, ca să o uiţi pe cea numită Lumea Veche. Începe o viaţă nouă.

Şi?

Omul nostru munceşte, scrie, încearcă să înţeleagă o altă omenire care nu mai e a lui – dar URSS-ul era? – mai şi bea, se mai si amuză de mizeriile vieţii,din capitalism sau comunism, nici nu mai contează, face haz de necaz şi când necazurile copleşesc hazul. Limba rusă a fost şi a rămas pentru Dovlatov „casa fiinţei”, că a trăit la Leningrad sau la Talinn, în Estonia, unde a crezut el că poate păcăli vigilenţa autorităţilor. Ca să poate scoate o carte, în limba rusă atât de dragă, în care a trăit şi suferit, a chefuit şi s-a străduit să dea lumii cei mai bun în el: literatura. Limba rusă i-a fost cămin şi iubită, cu toate că nu a dus lipsă de iubite şi de prieteni, cu care i-a plăcut să se înconjoare. Nu ştiu dacă cititorii din România au aflat de acest minunat om şi scriitor, născut dintr-o mama armeancă şi un tată evreu. Ce poţi să fii şi să devii în aceste condiţii decât, oricât ar fi de paradoxal, un rus autentic. Nu respiră în el nici sentimental armenităţii, nici cel al iudaităţii. Şi Serghei Dovlatov al nostru, născut la Ufa, în Başkiria, când deja începea Războiul al Doilea Mondial, va reveni în Leningrad-Petersburgul de unde proveneau ai lui. Dacă despre diverşii armeni din şi mai diverse colţuri ale lumii se ştiu şi s-au scris destule, despre cei, mult mai mulţi decât ne închipuim, stabiliţi în Rusia imperială sau în Uniunea Sovietică comunistă, împrăştiaţi de destin şi mizeriile istoriei, se scrie şi se ştie prea puţin. Eu n-am treabă cu armenii, ai mei sunt români curați, tata din Orhei, mama din Bălți. Fără să fie foarte spectaculoasă viaţa armeano-evreului american Dovlatka nu este mult diferită de a atâtor confraţi de generaţie. Prea tineri să apuce să facă războiul, vor suporta doar consecinţele lui. Că a fost cald sau rece, de Apărare a Patriei sau de „luptă împotriva imperialismului american”. O viaţă nu foarte diferită de altor milioane de concetăţeni care au trebuit să înfrunte sau suporte cu stoicism avatarurile – ce cuvânt aiurea, ca și inconturnabil, celeritate sau prioritizare – sistemului comunist sovietic. Mai cu balet, cu hockey, cu olimpiade și spartakiade şi concedii la Marea Neagră, mai cu mobilă din România şi haine din RDG, dar şi vodka din Finlanda cea de toate zilele făcută ilegal pe te miri unde, care a salvat de la pieire milioane de oameni. Au murit și câțiva care n-au trecut cum trebuie alcoolul etilic prin pâine, dar viața cere și sacrificii. Dovlatov şi-a trăit şi el viaţa cum a putut, fără să aibă stofă de dizident sau militant politic. A fost un ceea ce ruşii numesc un „refuznik”. Adică unor evrei li s-a refuzat viza de a părăsi URSS-ul, lui Serghei Dovlatov i s-a refuzat dreptul de a-şi vedea numele pe o carte. Fiecare cu destinul lui. Destinul lui Dovlatov s-a împlinit abia după moartea autorului, în 1990. A murit în Statele Unite şi nu a mai apucat să revină în Rusia, unde îl aştepta triumful posterităţii. Revanşa cărţilor lui împotriva vieţii lui. Chinuite şi pline de sacrificii, dar nu lipsită de satisfacţii şi bucurii. L-au salvat ironia şi umorul, dragostea neţărmurită pentru oameni. Şi încrederea nestrămutată în virtuţile vieţii.

Toate acestea se regăsesc şi în romanul „ZAPOVEDNIK”, „Rezervaţia”, tradus în limba română  de Margareta Şipoş sub titlul, mai comercial, probabil, „Rezervaţia Puşkin” la editura „Humanitas” (2007). Despre ce este vorba? Foarte simplu: despre o casă memorială dedicată marelui scriitor rus, undeva lângă Pskov. O secvenţă autobiografică transformată în literatură. Nimic spectaculos: doar că un banal gest recuperator al memoriei unui scriitor devine un pretext de a radiografia un întreg sistem. Sovietic. Comunist, ce-o fi, cum o fi. Subiectul e la modă și atrage mulți curioși. Chiar dacă se vorbește mai mult de Putin decât de Dovlatov. Dovlatov povestește ce vede şi aude, poate şi ce a trăit, căci parte din cele narate au şi o vădită tentă autobiografică. Amestecul de ficţiune şi nonficţiune este perfect plauzibil, aşa cum personajele ce populează „rezervaţia” culturală sunt absolut fabuloase. O lume cu ghizi şi şoferi, cu metodiste şi paznici, colhoznici şi turişti din toate colţurile imperiului unde „soarele nu apune niciodată” face să se contureze un întreg univers. Cu bune şi rele, cu suspiciunea dominantă şi neveste nefericite care vor sa plece din „URSS – Bastion al Păcii e!” şi omniprezenta vodkă, abrutizantă, o lume care a făcut din anormalitate un mod de viaţă autentic şi firesc. Adaptarea la absurd dă naştere modului de a supravieţui într-o dictatură. Şi băutura care îneacă fericirea de-o clipă şi nefericirea de-o viaţă în aburii salvatori ai alcoolului. Sunt pagini de mare veselie în cartea lui Dovlatov, râdem cu lacrimi uneori la pasaje de un umor nebun, dar gustul final poate fi şi amar. Chiar în nebunia asta au trăit bunicii şi părinţii noştri? Noi, cei mai tineri, care nu am apucat prea mult din acele timpuri, poate înţelegem mai greu cum a fost posibil aşa ceva.

Şi totuşi. Şi totuşi s-a trăit, se va mai trăi, Rusia este mare şi va şi mai mare, surâd strâmb, când în aceste zile steagul rus a fost înfipt la peste 4000 de metri în fundul Oceanului Înghețat ca să consfinţească dreptul de proprietate al Rusiei asupra Polului Nord. Polul Nord are deja un proprietar! Iată deja un subiect gras pentru Gogol, Ostap Bender sau Serghei Dovlatov. Acolo unde se află, în paginile unor cărţi sau în ceruri. Merită să descoperim acest teribil scriitor a cărui mamă, Nora, l-a iubit cu devoţiune.

Atât la Leningrad, cât şi la New York.

Dovlatov este îngropat la Mount Hebron Cemetery.

La New York. În românește au mai apărut în traducere încă două cărți, am pus pe un prieten ungur să mi le găsească. Din Rusia e greu să aduci cărți. Și costă și mult mai mult. Geamantanul și Compromisul, abia aștept să le citesc.

În cinstea și memoria lui scriu și eu o mică poveste. Poate am mai povestit-o, cred are haz. Și un tâlc ascuns. Câte nu se povestesc în pușcărie. Acum se și scrie ca să se mai scurteze detenția.

Ce e rău în asta?

Era în timpul războiului al doilea, de care am mai pomenit în povestea asta legată de Serghei Dovlatov. Nemții și românii atacau de zor pe rușii care se tot retrăgeau pentru că aveau unde. Ardeau tot și distrugeau totul în urma lor. Rămânea un pustiu de pământ pârjolit și case arse. Și animale moarte. Apoi s-a întors roata. Rușii îi călăreau pe nemți, pe unguri, pe români, pe italieni, cine se mai nimerea să lupte contra sovieticilor. Tătarii și cecenii, mai erau și alții care nu-i aveau la lingurică pe ruși. Sovietici. Comuniști. Nemții primeau de la ai lor de toate. Muniții, armament, bombe, cum necum, țoale, mâncare tot ce le trebuia ca să lupte. Aliații lor, românii, considerați fasciști de către ruși și înainte și după cel de-al doilea război mondial, nu prea aveau de nici unele. Luptau cum puteau, mâncau când apucau. Știu povestea de la bunicul. Care, ciudățeniile vieții de basarabean-moldovean, a trăit în dreapta Prutului. Și a făcut armata la români. Într-o bună zi, la divizionul în care era el soldat – atenție, e ceva mult mai mic decât divizie – și era comandat de româno-armeanul căpitan Ovanez Horasangian, care evident nici nu auzise de Serghei Dovlatov, apare un ofițer german însoțit de un aghiotant. Imediat e anunțat domul căpitan ca să vadă despre ce este vorba cu vizita asta intempestivă printre ostașii români. Neamțul țepos și țeapăn ca orice militar german se salută cu tata – tata cui, aici intervine o neînțelegere textuală, putem apela la Mircea Nedelciu ca să vedem ce facem, știind bine că el știe mai bine ce e de făcut în astfel de situații – tata (cui?) care știa nemțește, pentru că făcuse inginerie la Charlottenburg – și începe să se plângă că soldații români au furat un porc din trenul care a descărcat niște dobitoace, vii, la gara din apropiere. Undeva în Ucraina suntem, erau ei, adică. Tata ascultă calm pe neamț să-și termine povestea, reclamația legată de porcul dispărut și apoi îl invită să inspecteze împreună unitatea românească și zeci de soldați și subofițeri români de toate felurile. La război, ca la război. Dacă găsim porcul și hoțul e de la noi, îl împușcăm pe loc, decide căpitanul român,sever și hotărât. Spre satisfacția ofițerului german, să-i spunem Herr Alfred Hoffman. Nu mai știe nimeni cum îl chema pe maior, dar să zicem că-l chema cum am decis noi. Și Mircea Nedelciu ar fi de acord. Se tot rotesc printre tunuri și tranșee, poteci, lăzi de proiectile, cai, ce vrei și ce nu vrei într-o baterie pe timp de război,dau roată unității românești până se descoperă o șură. Din lemn, mai mult o improvizație din scânduri vechi, rămasă cine știe cum în picioare după ce deja rușii, sovieticii, pârjoliseră totul. Cei doi ofițeri intră în șură. Semiîntuneric, o lumânare aprinsă într-o cască de soldat român – nemții aveau alt model – la căpătâiul unei mantale întinse pe o pătură. Ce-i aici, întreabă neamțul sever cu vocea lui metalică, și aruncând cuvintele prin aer de pot ajunge până la noi. Le auziți, nu? Was ist das? Și căpitanul român, lovește în tocurile cizmelor bine lustruite de ordonanța Soare Gogu, un țigan isteț din Oltenia, și duce mâna la șapca lată de ofițer român: Soldat Vasilescu Grigore, mort la datorie acum o oră, un glonte rătăcit! Și ofițerul român,care nici el nu-i mai tâmpit decât ostașii lui, dă onorul la soldatul căzut pe frontul antisovietic. Neamțul, având în sânge disciplina militară și cultul eroilor, al celor căzuți la datorie, lovește și el din călcâie salutând cu mâna în dreptul tâmplei, moartea eroului român. Apoi cei doi ies, căpitanul român îl servește cu un pahar de coniac franțuzesc pe ofițerul german, care e satisfăcut de culoarea coniacului și calitatea paharelor de cristal ciordite de ordonanța Soare nu se știe exact de unde. Și după schimburile de amabilități între cei doi ofițeri, neamțul pleacă. Ovanez Horasangian este furios. Își cheamă ofițerii și soldații din subordine la raport. „Fir-ați ai dracu de nenorociți, eu vreau să vă duc întregi acasă și voi mă băgați în belea? Vă mănâncă tribunalul militar, dacă nu vă împușc eu cu mâna mea! Să nu se mai întâmple un astfel de incident! S-a înțeles? Și momițele mi le aduceți mie la grătar! Executarea!” Ofițerul român, băiat isteț și trecut prin ciur și dârmon, pricepuse imediat că porcul dispărut din vagoanele nemțești zăcea, eroic, sub mantaua din șură. Cu lumânarea pusă la căpătâi. O fi, n-o fi adevărată povestea – și Mircea Nedelciu surâde șugubăț, știe bine că astfel de nedumeriri nu-și au rostul, ideea ar fi să aibă sens cele narate și să curgă lin nici nu ar mai avea importanță. Românii au mâncat și ei carne vreo două-trei zile, nu doar fasole și cartofi, până ce a venit ordinul de retragere și au luat-o la sănătoasa, evident după ce au aruncat tunurile în aer ca să nu pună mâna rușii pe ele.

La Cotul Donului.

Socoteala a devenit groasă, nu mai era de trăit. Au scăpat cu viață? Evident da, altfel nu s-ar mai fi povestit și nici eu nu aș fi îndrăznit să o repovestesc. Cu gândul la Dovlatov ăsta și la lucrarea pe care ar trebui s-o duc la capăt ca să pot cere scurtarea pedepsei cu treizeci de zile. Norocul deținuților din Uniunea Europeană, în Rusia dacă eram mai luam și cine știe ce potop de înjurături. Ca fascist român ce puteam fi considerat? Nu doar la Tiraspol. Oare voi ajunge și eu vreodată iar la New York? Mă jur că a să caut mormântul lui Serghei Dovlatov. Și să vărs pe el câțiva stropi de Krepkaia, care–i plăcea mai mult decât Stalichnaia, după care ne dăm în vânt cu toții. Noi ceilalți.

Altfel, ceai cu bromură, mama ei de viață.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 10-12]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.