Aproape 750 de pagini i-au trebuit lui Káli István pentru a cuprinde toate amintirile și gândurile lui Berți Kormoș din ultima lui noapte, înainte de a se spânzura în zori*. E nu doar o biografie, ci și o frescă socială ale căror episoade narative încep fix la „ora 20 și 11 minute” și se încheie la „ora 6 și 14 minute”. Aceasta ar fi rama temporală anamnetică în care încape o întreagă istorie postbelică locală, de la finele războiului până în deceniul al VII-lea, parcursă printr-un vizor biografic.

Mersul narațiunii e, în linii mari, cronologic, în pașii istoriei, dar nu fără subtile insinuări de prolepse (și câteva analepse), care nu devin însă rupturi de fir. Coerența epică nu e periclitată nici de împletirea perspectivei hetero-diegetice cu cea homo-diegetică, lăsate o vreme – și chiar marcate – ca discursuri paralele, dar care se pierd, din loc în loc (locuri bine calculate, firește), insesizabil, unul în altul. Identitatea naratorului din afară e lăsată dinadins într-o oarecare ambiguitate, căci adesea inițiativa lui trece pe seama personajului central (Berți), fără a se ajunge însă la indistincția celor doi. Efectul pe care-l produce această ambiguitate e că Berți pare a fi văzut simultan dinafară și dinăuntru. Fiind o biografie completă, în cronica vremurilor și destinelor se împletesc elemente de bildungsroman cu elemente de roman social-istoric. István selectează mediul micilor meseriași (croitori mai ales, dar și alții) pentru a investiga, de fapt, într-o oglindă sensibilă la orice adiere sau brutalitate istorică, o întreagă istorie de prefaceri și traume. Categoria socială aleasă – micii meșteșugari maghiari și evrei – e un fel de metonimie analitică pentru întreaga societate, măcar că figurile de români sînt mai degrabă incidentale – și destul de nesemnificative (dar asta e un fel de cutumă pentru prozatorii ardeleni: romanele ardelenești scrise de români n-au unguri, iar cele ungurești n-au români; e, poate, un reflex corect al paralelismului în care trăiesc – cel puțin cultural, dacă nu și cotidian – cele două comunități).

Linia mare a eposului – cea în care acționează mecanismul istoriei – e animată de incidente biografice determinate de acesta și traduse într-o etică a adaptabilității. Berți scapă de la moarte după ce fusese încorporat – cât de unguri, cât de români – și după ce Kardalus Antal, în loc să-l împuște, îi trage una cu cascheta în cap și-l face scăpat. Schimbările sociale și administrative vor direcționa și condiționa apoi  pas cu pas  viețile micilor meseriași, iar la acest nivel István introduce personaje reale, diriguitori ai județului și regiunii, transformând fondul narațiunii într-un documentar. Destinul lui Berți e scris, de fapt, de aceste evenimente, niciunul lăsat afară. Naționalizarea micilor ateliere, înființarea cooperativelor, măsurile politice și evenimentele istorice (revoluția maghiară și ecourile ei printre maghiarii transilvăneni) sunt, toate, repere în funcție de care evoluează personajul. Berți e un luptător și nu se lasă copleșit (sprijinit mai ales de caracterul casant al prietenului său Imre, fost brutar), dar peripețiile prin care trece îl rod pe dinăuntru și-i distrug până și stima de sine. Hărțuit de securitate din cauza unei moșteniri lăsate de un personaj excentric – moștenire pe care securitatea voia să pună mâna – cedează în cele din urmă presiunilor: „Îi era scârbă de sine, se ura dinainte pentru ceea ce se obligă să facă, la ce e constrâns. Dar știa că pe moment nu are altă alegere. Magdus și copiii sînt mai presus de orice. /…/ A semnat procesul-verbal fără să-l citească”. Are noroc însă că e un croitor de lux, frecventat și de soțiile șefilor de regiune, care-și protejează maistrul. Berți are o anumită candoare socială și se lasă adesea intoxicat de zvonurile lansate de securiști, cum a fost cazul procesului intentat grupului de anticomuniști din Comitetul de Eliberare Națională, despre care zvonul lansat era că vor să-i lichideze pe toți ungurii. N-are clarviziunea lui Imre (care, oricât de descurcăreț, o va și păți pentru casanța lui) și nu e convins de argumentele acestuia: „Isuse Cristoase, măi băieți! s-a mirat Imre cu sinceră disperare. Și Frunda Károly? Și Miholcsa Gyula? S-au aruncat ei asupra scumpei noastre vieți de maghiari? Și doctorul Maier? Soția lui e unguroaică, o cunosc personal pe doamna Izabella. Voi le înghițiți pe toate acestea?!”. Berți le-a înghițit de-a valma, astfel încât nu mai vrea să aibă nici o relație – nici măcar profesională – cu Melania, cu care desfășurase, înainte ca aceasta să fie arestată, o frumoasă idilă de consens senzual. Familist devotat, Berți mai calcă însă și în străchini, deși știe de frica lui Magdus. Bună ocazie pentru István de a diversifica galeria feminină și de a nuanța caracterul lui Berți, trecut prin vraja rafinată a „doamnei M.”, dar și prin cea pur senzuală a unei fâșnețe ca Eva. Aventurile erotice deschid și mai larg caleidoscopul de personaje, multe dintre ele – sunt chiar multe – doar incidentale, dar pregnant desenate: Aranka și soțul acesteia, Kuki și Irènke, Laci etc. Mozaicul de personaje îi îngăduie lui István să diversifice și să suprapună dramele personale și comunitare, făcând astfel un dosar mai complex. E urmărită, o vreme cu un ochi indirect, doar prin ecouri, drama comunității evreiești, până când, definitivată, aceasta răzbește în prim-plan: „De la zi la zi trăim într-o dublă minoritate. Poate tu nu sesizezi, Berți, dar eu da. Aici, dacă evenimentele se desfășoară în ritmul acesta, peste puțină vreme nici iarba nu mai crește, darmite lauri.” – îi spune ultimul evreu pregătit de plecare, Kuki. E un merit imediat al frescei desenate de István faptul că aceste drame sunt prezentate cu onestitate în fondul lor autentic. Inclusiv inconfortul de a fi ungur în România, unde fiul lui Berți, student la Timișoara, e întrebat de niște colegi din Oltenia „cum se împacă cu bozgorii, ducă-se-n pizda mamii lor” – unde-l trimit și pe el aflând că-i și el bozgor. Nu lipsesc, desigur, nici ungurii care visează la revenirea stăpânirii maghiare. Nici evreii care se travestesc în români și care se pun în slujba securității. Dar nu lipsește nici etapa în care acești pioni devotați sunt sacrificați. Filmul vieții lui Berți trece prin toate momentele istoriei, până când personajul e scos din rosturile vieții și se decide să-și pună capăt zilelor.

Noaptea care găzduiește narațiunea, cu un epos ramificat, e însă și noaptea examenului de conștiință și viață, noaptea întrebărilor fundamentale pentru Berți („care-i diferența între ești și nu ești?”, între multe altele care privesc rostul vieții și al omului), rămase fără răspuns. Berți a orbecăit toată viața, încercând să găsească un drum curat. Romanul lui Káli István e o frescă istorică de o autenticitate dramatică, cu o rezoluție de înaltă fidelitate a destinelor. Oricât de arborescent, soluția constructivă aleasă de István ține linia coerenței epice și introspective, contopindu-le într-un caleidoscop social. Funcția de coloratură a personajelor de plan secund, conturate din linii concise, transformă romanul biografic într-unul social, dând amploare evenimentelor chiar și când acestea sunt doar pomenite. Pe marele scenariu al istoriei se evidențiază micul scenariu al personajelor, cu deschidere deopotrivă spre dramă și adaptabilitate. Dar adaptabilitatea însăși e în romanul lui Káli o dramă. O frescă, așadar, de o autenticitate aproape crudă.

Româneasca în care transpune Kocsis Francisko romanul e o română atât de nuanțată încât sigur va fi contribuit și ea cu ceva la excelența acestei fresce.      

_________

* Káli István, Orbecăitorul, Traducere din maghiară și note de Kocsis Francisko, Curtea Veche, 2021.    

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 21-22]