Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O luăm spre Micro-uri, cum ne-a explicat recepționera, nu cum ne arată GPS-ul, care ne-a dus și ieri pe niște străzi cu sens interzis, de unde abia am mai ieșit. Nu-mi mai amintesc mare lucru despre apartamentul lui Sofi, despre blocuri sau cartier nici atât. Când ajungem, parchez chiar în fața blocului, sunt locuri sub coroanele bogate ale copacilor.

Cobor direct în lumina aurie de atunci, nimic nu s-a schimbat deși totul e schimbat, crengile verzi, întortocheate ale copacilor care ajung până la etajul patru, rădăcinile lor puternice care au spart asfaltul și au țâșnit la lumină, mirosul de pește prăjit, vocile care ies prin ferestrele deschise ale bucătăriilor, se preling afară și se regăsesc în aerul zilei de vară ca niște rude care nu s-au mai văzut de mult. În mână am o cărticică colorată, pentru copii și un pahar de carton cu bragă dulce, care-mi face greață dar pe care nu îndrăznesc s-o arunc. Mă uit în sus pentru că nu știu cine mă ține de mână, e o femeie înaltă, blondă, figura ei se pierde într-un glob de lumină strălucitoare, pielea e albă, unghiile vopsite în roșu sunt lucioase, îți vine să le lingi. Femeia miroase a primăvară, a flori și săpun, un sentiment de fericire nestăpânită îmi explodează în piept, mă umple de agitație, niciodată n-am fost mai aproape de Ioana ca acum, sau poate e sora ei. Ioana-Sofi mă strânge de mână, îmi spune ceva, ușa blocului se deschide cu promisiunea unei noi fericiri, și mai noi, și mai surprinzătoare. Dinăuntru iese o femeie între două vârste, cu un  câine mic în lesă, mă reped și o rog să nu o închidă, pentru că nu mai știu interfonul, dar ea o lasă să se trântească, de parcă nu m-ar fi văzut sau auzit. Iana privește uimită în urma ei:

— Ce facem acum?

În apartamentul lui Sofi stă o rudă de-a lor, căreia Petruța i l-a vândut pe nimic ca să scape de cheltuieli inutile. Un fel de verișoară, din partea lui Mitrică însă, care mi-a promis la telefon că o să ne primească în dimineața asta pentru câteva minute, ca Iana să poată vedea apartamentul în care a trăit Sofi și, o vreme, maică-sa, Petruța. Mi-a dat detaliile la telefon, dar nu mi-am notat imediat și nu mi le amintesc decât parțial. Iana se uită în sus, în dreptul geamurilor de la bucătăria mai multor apartamente se văd chipuri de femei, au ieșit toate ca la un semn.

— Pe cine căutați? întreabă vocea de la etajul unu, aproape acoperită de sirena unei salvări.

Îi spun numele și numărul apartamentului.

— Hai, urcați, că vă deschid eu, zice și vocea de la doi, dar până să ajungem la interfon ușa se deschide și dinăuntru iese Coca. Da, seamănă cu Mitrică și vag cu Iana, care s-a lipit de mine involuntar, ca un copil. Poartă niște blugi largi, un fel de mom jeans decolorați, sandale cu strasuri și o bluză bej, lăbărțată. E cam de-o vârstă cu Petruța, îmi imaginez, dar cum nu-și vopsește părul, pare mai bătrână. Când ne înghesuim toate trei pe scara îngustă simt un vag iz de alcool, sau poate doar mi se pare. În fața apartamentului se oprește, scoate o cheie legată cu un șiret murdar. Cheia scârțâie de două ori și suntem înăuntru, pe holul mic, care se oprește în perdeluța de mătase vișinie din fața ușii de la sufragerie. Incredibil, apartamentul nu s-a schimbat aproape deloc, e ca un muzeu al timpului, îi spun asta Ianei în șoaptă, căci am uitat numele de familie al femeii și mă simt vinovată.

— Așa arăta și pe vremea când trăia bunica ta, doamna Coca a păstrat totul exact cum era.

Femeia ne privește cu ochi placizi, de pește, și chiar are ceva dintr-o ființă acvatică, ceva incert, transparent în corpul alungit, dispărut sub materialul excesiv al hainelor. Parcă nu pășește, ci înoată prin lumina neclară. Membrele longiline se mișcă cu precizie pe lângă fiecare obiect din cameră, e încă o femeie frumoasă, puțin stranie. În sufragerie e aproape întuneric din cauza crengilor copacilor, din adâncul de semiîntuneric se mai deschide o ușă cu glasvand, către o cameră mai mică și mai luminoasă. Iana a încremenit în prag, mi-e imposibil să-mi dau seama la ce se gândește. Coca ne face semn să ne așezăm și dispare în bucătărie. Într-un colț al camerei, lângă draperia vișinie, văd o sticlă mică de bere ieftină, la pet, pe jumătate goală. E un aer saturat, cum găsești în apartamentele unde nu s-a făcut curat de mult, nici geamurile nu par să fi fost deschise prea des. Îmi imaginez miliardele de acarieni cucerind chiar acum noi teritorii pe pielea și hainele mele. Mirosurile s-au așezat în straturi, combinându-se unele cu altele până nu mai poți distinge nimic. Unul singur e recognoscibil, pentru mine, mirosul de atunci. Cumva, într-un fel ciudat, e încă aici, mirosul din vara de acum mai bine de treizeci de ani.

Simt nevoia să deschid ferestrele, mă duc întins spre ele și spun ceva de aerul proaspăt de afară. Coca îmi confirmă bănuiala de mai devreme, în cartier vine  aer greu, toxic, de la cocserie, mai bine să nu le deschidă prea des.

Se întoarce cu o tavă de inox ruginit peste care a pus două șervețele. Cafelele s-au vărsat parțial, dar nu pare să bage de seamă, ne pune ceștile în față, cu farfurioarele desperecheate, și, în timp ce dispare iar în holul întunecat, întreabă:

— Ce vreți să știți? Aici n-a mai rămas nimic.

Iana deschide gura pentru prima oară, îmi dau seama că a învins curiozitatea, altfel o simt încordată, gata s-o zbughească pe ușa de la intrare, pe care Coca a lăsat-o descuiată:

— Ce vreți să spuneți, cum n-a mai rămas nimic?

Se întoarce și se așază pe canapea. A adus și două pahare cu apă care în lumina din cameră mi se pare gălbuie.

Răspunde, dar fără să o privească pe Iana, se uită la mine, ca și cum eu aș fi pus întrebarea:

— După ʼ89, când a început privatizarea, a-nceput și dezastrul. Aproape toată lumea din Galați lucra la combinat, și cine nu lucra, avea pe cineva care lucra. Cât oțel s-a produs aici, abia mai respiram de la fum, dar era bine, salariul era salariu, știai că vine o dată pe lună și poți plăti întreținerea și mâncarea pentru copii. Când s-a făcut societate pe acțiuni au început să dea afară și atunci l-au dat și pe taică-miu. După aia s-a angajat întâi paznic la un depozit, nu departe, lângă cartierul Port, pe urmă vânzător la magazin, dar abia mai putea căra lăzile cu marfă, că și asta trebuia să facă tot el. A făcut un cancer la ficat, pentru că și bea, și asta a fost, s-a dus în câteva luni. Bărbată-miu a fost și el la combinat, l-au dat afară în 2006, de atunci a muncit pe unde-a apucat și a venit pensia, că el a ieșit mai devreme, pentru lucru în mediu toxic. Frate-miu a lucrat și el la topitorie, în trei schimburi se lucra, și-a găsit și el în altă parte, că era muncă grea. E bodyguard acum, la Primărie, stă toată ziua, s-a buhăit, s-a îngrășat, dar salariul e bun.

Mă uit prin glasvand, e o ușă dublă, mare, cu perdeluțe pe partea cealaltă, și ele mi se par neschimbate. În vara aia o vedeam mereu pe Sofi umblând în cămașa de noapte dincolo de uși, prin dantela care le acoperea arăta ca o mireasă.

— Și tu, cu ce te ocupi, Coca? o întreb, mai devreme m-a rugat să ne spunem pe nume așa că mă conformez.

— Eu, însoțitor persoană cu handicap, zice ca și cum ar citi de pe ceva. E o femeie aici aproape, în Micro, e imobilizată la pat și eu o ajut cu toate. Îi spăl, îi calc, îi fac cumpărături.

Îmi vine s-o întreb dacă nu îi e greu, să țină două case, să aibă grijă de o persoană imobilizată la pat, dar ce-ar putea să îmi răspundă și cu ce ar ajuta-o întrebarea mea? Pare să simtă ea singură ce sunt pe cale s-o întreb, sau poate că e obișnuită să dea răspunsul ăsta, și începe să povestească.

— A lucrat cu Sofi, la țesătorie, „Bumbacul țărănesc Galaţi”, cum îi spunea pe atunci. Ea era mai tânără, e dintr-un sat de pe-aici, de aproape, Bălăbănești. Are și-acum rude și îi trimit mereu ouă de țară, lapte, câte o pasăre, n-o duce rău. Are copiii în Italia și ei îi plătesc tot, doar să n-o ia la ei, că acolo n-ar avea cine s-o îngrijească. Nici bătrâna n-a vrut să plece, s-a obișnuit așa, în casa ei, cu mine, toată ziua îmi povestește din trecut. Când am ajuns eu acolo era o mizerie… alta în locul meu n-ar fi mișcat un deget, dar eu n-am putut să stau așa, m-am dus cu bărbatu-meu și am făcut lună. Dacă n-am aruncat, cred că jumătate din casă, era plin de haine putrezite, în debara făcuseră un fel de viermi, nici n-am mai văzut, nu molii, niște viermi verzui care mâncaseră materialele, plăpumi, haine de astrahan, ce a fost bun am luat eu, că ea unde să le mai poarte.

Coca s-a înveselit brusc, de la coniacul pe care a continuat să și-l toarne în ceașcă, chiar după ce cafeaua s-a terminat. E dispusă să ne gătească ceva, să mai facă o cafea, să ne arate împrejurimile. E ceva forțat, bizar în veselia ei, și nespus de trist.

— Dacă vreți, facem acum niște pește prăjit, am niște bucăți de crap proaspăt, spune țuguindu-și buzele și încercând a doua oară, fără succes, să pună țigara în scrumieră. Nimerește pe alături, șervețelul umed din tavă o stinge cu un sfârâit.

O întreb cum ajung la baie, deși îmi amintesc perfect încăperea ei lunguiață, cu vana pe un perete întreg în care se puneau pepenii la răcit. Îmi arată vag cu mâna, pornesc spre capătul apartamentului  dar odată ajunsă în hol mă opresc și mă uit cu atenție în jur. Totul e neschimbat, deși parcă mult mai mic, mai jos, tavanul cu muchiile neregulate, debaraua deschisă, mascată doar de o pânză groasă. Acum îmi dau seama câte perdele și draperii sunt în casa asta, ca și cum cineva ar încerca să acopere sau să ascundă ceva, și câtă transparență, uși de sticlă, ferestre, geamlâcuri dreptunghiulare deasupra intrărilor în camere. Pe jos, în baie, pe mozaicul crăpat, agonizează un gândac negru, răsturnat pe carcasa lucioasă. Mă spăl mult pe mâini, pe față, și mă întorc în sufragerie fără să mă șterg. Coca e în aceeași poziție, Iana s-a ridicat și se uită la cele câteva volume răzlețe din bibliotecă.

— Coca, ai putea să ne arăți și camera de alături? o întreb. Aici dormeau surorile, îi spun Ianei și ea se întoarce spre ușa de sticlă.

Coca o deschide și mă izbește culoarea de un verde mucegăit a pereților, înăuntru e ca în interiorul unui cadavru. Îmi vine să deschid și aici larg fereastra, dar mă abțin. Aici nimic nu mai seamănă cu ce a fost cândva.

— E umezeală, că dă spre nord, adaugă Coca arătând spre porțiunea cu tencuială umflată, apa s-a infiltrat desenând un peisaj complicat, cu dealuri și văi, căderi abrupte de vegetație vestejită, un râu nămolos care târăște totul la vale, spre plinta crăpată de sub care iese linoleumul verde și el.

Undeva sună un telefon și Coca iese în căutarea lui, îi ia ceva până îl găsește, în curând o auzim vorbind cu voce scăzută. O întreb pe Iana cum se simte, dacă vrea să plecăm.

— Pot să filmez puțin? mă întreabă și-mi arată fereastra, spre care îndreaptă telefonul. Pe ecran văd și aud freamătul deja uscat al frunzișului, de undeva, din depărtare vine și vuietul apei, sau poate e doar al mașinilor care curg încontinuu pe bulevard. În fața blocului s-au oprit două femei, una are în picioare o pereche de șlapi colorați, cealaltă cară două sacoșe pline pe care nu le așează pe asfalt, un câine le adulmecă câteva secunde și se îndepărtează repede. Într-unul din garajele înșirate vizavi  o mașină e ridicată pe cric și cineva cotrobăie sub șasiu. Ar putea fi foarte bine o scenă de acum treizeci de ani, chiar și rochiile femeilor par de atunci. Pe ecran totul arată diferit, ca un cadru de film.

Ne întoarcem în sufragerie, unde Coca se întoarce și ea în scurt timp.

— Să vă arăt și lucrurile, spune cu o grabă neașteptată, și pornește spre dormitorul din fund. Puteți să vă uitați și să alegeți ce vreți.

În valiza de carton sunt lucruri aruncate de-a valma, mâinile Cocăi răscolesc fără milă printre ele și scot te miri ce: un furou de saten roz închis, sfâșiat și boțit, un teanc de vederi legat cu elastic maro, un rest de tranzistor, cu piese colorate, cum îmi amintesc că repara la nesfârșit Sandu, desfăcând și refăcând circuite care scoteau în cele din urmă sunetele așteptate. O mască de gaze aproape intactă, un dicționar francez român, un pled din păr de cămilă, un plic cu fotografii. Maldărul de vechituri crește odată cu întunericul de afară, pare că o să plouă. Iana alege masca de gaze, dicționarul și o eșarfă subțire, aproape invizibilă în penumbra camerei, de voal galben-pai. Eu deschid plicul cu fotografii, sunt vreo douăzeci, dar nu dau de nici o figură familiară. Sunt probabil rude de-ale lui Mitrică. Spre capătul teancului găsesc o fotografie alb-negru, tip buletin dar mărită, e una din surori, cealaltă Iana, cu destin nefericit. O ascund imediat, ca și cum, dacă Iana de acum ar vedea-o ar putea înțelege ceva. Mă simt de parcă tocmai aș fi mințit sau aș fi înșelat pe cineva, vinovăția se întinde pe fața mea sub forma cuperozei cu care mă lupt de ani de zile, noroc că e aproape întuneric. Îi arăt Cocăi plicul și o rog să mă lase să-l iau, ea zice sigur, oricum doar pentru voi le-am păstrat, cu un fel de solemnitate, ca și cum n-ar fi fost altceva toată viața decât trezorierul nostru personal, ca și cum n-ar fi trăit decât pentru acest moment, în care o femeie și o fată, cu o legătură de sânge, vor ajunge să cotrobăie prin trecutul lor, care e de fapt al altora, în după-amiaza asta întunecată de septembrie. Mă uit la ea, arată cu totul altfel, nu mai are nimic din aerul pierdut de mai devreme, totul a devenit straniu și puțin înfricoșător, bineînțeles că nu mai e casa de atunci, e doar o lume a umbrelor din care simt deodată că trebuie să ne retragem, o văd și pe Iana ascunsă într-un colț, aproape de cadrul ferestrei.

— Poți aprinde puțin lumina? o întreb pe Coca, rămasă nemișcată pe marginea patului.

Se ridică și apasă întrerupătorul, în tavan o lampă ieftină, din plastic, cu un singur bec împrăștie o lumină anemică. Mă ridic și încep să înghesui lucrurile înapoi în valiză.

— Coca, uite, nu te supăra, dacă nu mai ai nevoie de vechiturile astea o să te rog să ni le dai nouă, da?

Se uită la noi atent, are din nou privirea bănuitoare de mai devreme, dar cred că a obosit déjà și aprobă din cap:

— Sigur, luați-le, și-așa nu-s bune decât de adunat praful.

Iau valiza în brațe, ca pe un copil, nu are mânere, noroc că mai merg încuietorile metalice, încep să înghesui lucrurile înăuntru. Îi fac semn Ianei, care a rămas cu masca de gaze și dicționarul în mână și ieșim pe holul unde acum chiar nu se mai vede nimic. Profit de asta și îi înghesui  Cocăi în palmă câteva bancnote, tot ce am avut în portofel, gestul mi se pare și el la fel de absurd ca tot ce s-a întâmplat în după-amiaza asta, și pentru o clipă mă tem de o izbucnire umilitoare pentru toată lumea, dar, în loc să mi-i arunce în față ca în reveria mea de adineauri, Coca ia banii și îi strecoară cu o singură mișcare în sutienul de sub bluza lăbărțată.

Înainte să ieșim din apartament, ne roagă s-o așteptăm un minut, când suntem deja pe palier apare cu o pungă mare, transparentă, plină cu bucăți de pește însângerat. Sunt și câteva capete, cu ochii tulburi ficși, înconjurați de cerculețe aurii.

— Luați-o, e proaspăt.

Îi explic că mergem la hotel, nu avem ce face cu ea, dar închide ușa în spatele nostru și răsucește cheia de două ori în broască.

Ieșim cu peștele din scara blocului, îl duce Iana, pentru că eu car valiza care mi-e teamă să nu se desfacă în mijlocul drumului. Cred că suntem o apariție, ea cu peștii morți și masca de gaze, eu cu valiza de carton burdușită. Noroc că mașina e aproape.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 13-15]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.