Andra Gălan – Un Bildungsroman regresiv

Păstrând direcția micro narațiunilor personale și volatilitatea intrinsecă a personajelor (Mihai Iovănel), dar resetând mecanismele întrebuințate anterior, Lavinia Braniște propune în cel de-al treilea roman al său* un discurs al unui eu ultragiat, însă hiperlucid. Prin radiografierea unei relații disfuncționale în care incompatibilitatea dintre personaje e vizibilă încă din primele pagini sunt rescrise de fapt granițele universului interior: traumele relațiilor amoroase ale Mariei rezonează cu o copilărie afectată de eșecul relației părinților.

Limitele (auto)ficțiunii sunt reconfigurate, iar schema de bildungsroman este scurtcircuitată permanent: Maria era olimpică la chimie, trebuia să urmeze modelul tatălui, să devină medic, dar alege altă facultate, refuză orice intervenție din exterior care i-ar putea facilita numirea într-o anumită poziție, apoi renunță la serviciu, conturându-și un traseu aparent regresiv. Notațiile în priză directă și falsul demers diaristic din Interior zero sunt vizibile și aici, iar romanul dă impresia unei literaturi trăite, mizând, încă o dată, pe autosuficiența realului. Deși propune homodiegeza ca tipar textual dominant, aceasta este modelată obiectiv, subiectivismul este relativizat până la confuzie, instaurându-se o distanțare a eului de propria identitate; personajul trimite un pseudopod în afara sinelui, care explorează (hiper)conștient traseul Mariei și al oricărei experiențe. În ciuda faptului că personajul e individualizat (Maria), el nu își asumă identitatea decât în prea puține momente – individualizarea e voit minimalizată (Maria poate fi oricine). Narațiunea e puternic impersonalizată, devenind vizibilă poziționarea unei instanțe exterioare care oferă detalii, permițând instaurarea unui joc permanent între subiectivitate și obiectivitate; totodată, analiza hiperlucidă e pregnantă și face dificilă decriptarea mesajului, aspecte prin care romanul dobândește originalitate și iese din sfera autoficțiunilor propriu-zise. Nu pot fi descifrate relațiile, personajele sau evenimentele, pentru că se spune deja totul; mizele trebuie căutate în altă parte, în modul în care se camuflează anumite aspecte sociale, precum problemele adolescenților (alegerea unei facultăți greșite, sprijinul părinților), capitalismul, religia, situația învățământului actual, relațiile toxice, eșecul științei, frica de a o lua de la început, dependența de oameni, statutul scriitorului de autoficțiune, alternând permanent luciditatea cu dezamăgirea și cu patetismul ironiza(n)t.

Deconstrucția identitară a personajului se realizează în trepte, prin relativizarea reperelor referitoare la iubirea dintre oameni. Ele sunt fluide, instabile, întocmai ca sentimentele celor două pseudo-cupluri care guvernează romanul. Căsnicia părinților constituie fundalul memoriei traumatice a Mariei, iar imposibilitatea de a înțelege acest tip de parteneriat devine un element fundamental în interacțiunea sa cu bărbații. Povestea părinților se desfășoară paralel cu povestea dintre ea și Victor – fie ca bază de analiză, fie ca un contrapunct al traumelor ce blochează comunicarea. De la conștientizarea unei posibile relații cu Victor la acceptarea ei și, ulterior, la numeroase încercări de distanțare, se prefigurează o decantare accelerată a sinelui, care încearcă (a câta oară?) reconstruirea. Începutul relației stă sub semnul clișeului, sub masca unei infantilizări care face toate lucrurile posibile, pentru că nu e despre ea, ci despre el. Incompatibilitatea e vizibilă încă din primele interacțiuni, ea caută afecțiune, iar el afirmare sau, mai bine zis, confirmare. Relația dintre cei doi resemantizează mitul lui Pygmalion: el îi explorează slăbiciunile, până la transformarea validării sale într-o condiție sine qua non de existență, singura cale de integrare, nu în societate, ci în sine, în matricea unui eu profund instabil, care își potențează defectele ca un scut de apărare. Victor reprezintă bărbatul încrezător, dominant, care se raportează la femeie ca la o extensie a succesului său profesional, nu ca la un partener autentic, în timp ce Maria caută afecțiune, acceptare și valorizarea propriei ființe, de unde și incongruența sentimentală dintre cei doi.

Fără a fi un roman al spațiilor, Mă găsești când vrei este un roman compus din spații refractare. Începutul și sfârșitul relației dintre cei doi se coagulează în jurul aeroportului, casa lui Victor sau casa părinților sunt surogate ale nevoii de apartenență odată cu ruperea de oameni, iar romanul devine o radiografie a spațiilor care încapsulează povești, pentru că definesc protagonista în diferite stadii ale existenței sale, singurele constante fiind dependența de Victor și furia resimțită în cazul interacțiunilor disfuncționale dintre părinții săi.

Dacă în Interior zero viața personală era o anexă a vieții profesionale, în acest roman are loc o mutație esențială, universul interior ocupând primul plan; tentativele de afirmare profesională sunt reduse, nu există un echilibru între cele două planuri, ci un raport de inversă proporționalitate: pe măsură ce universul interior capătă consistență și dobândește, temporar, sens, se anulează inițiativele profesionale; mutarea în casa lui Victor echivalează cu o anulare personală și profesională, întrucât el devine centrul de greutate al existenței Mariei.

Protagonista reclamă o inițiere din partea părinților, pe care i-o oferă, însă, Victor, constantă fiind legătura dintre căsnicia părinților și conexiunea ei cu bărbatul iubit. Nu sunt două planuri narative separate, ci două oglinzi puse față în față, care fuzionează și funcționează în tandem. Maria îi iartă tatălui absența, amplificând conștient greșelile mamei, dar nu găsește nici măcar în el un pilon pentru a-și susține realitatea utopică, aspectul fizic fiind o realitate care trebuie asumată.

În ultimele pagini accentele se schimbă, relația cu Victor recade în plan secund și se transformă într-o prelungire a unor traume care se pot vindeca doar prin întoarcerea la origini, prin activarea ,,plasei de siguranță” reprezentate de părinți1. Se poate spune, astfel, că Mă găsești când vrei (dar ,,nu cum vrei”) al Laviniei Braniște expune oblic un joc al disponibilităților afective, propunând cartografierea tiparelor comportamentale ale relațiilor, privite adesea printr-o lentilă subtil feministă. În fond, Maria e un reflector privilegiat al propriei existențe și al societății în care trăiește.

__________________

*Lavinia Braniște, Mă găsești când vrei, Polirom, Iași, 2021.

[1]În Interior zero, ,,plasa de siguranță” era mama sa, plecată la muncă în Spania, în timp ce aici sunt părinții, redeveniți un întreg.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 25-26]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.