Ioana Boștenaru – Scântei în întuneric

Să fie un rezultat al „autoterapiei” sau al „obligației asumate” și cel mai recent volum de poezie publicat de Liviu Antonesei? Fără doar și poate,da, dacă luăm în calcul spusele poetului de acum câțiva ani, într-un interviu acordat Revistei Vatra. Intelectualul ieșean a încheiat așa cum se cuvine anul 2021, publicând la Editura Junimea volumul intitulat Semne galbene pe ecran negru.

Cu un debut înregistrat în anul 1988, cu volumul de eseuri Semnele timpului, Liviu Antonesei a rămas devotat acestui gen și în poezie, optând de-a lungul anilor pentru diverse strategii sau formule, care să surprindă cât mai concludent ansamblul perspectivelor sale asupra morții, iubirii, nostalgiei etc., într-o poezie cu tâlc, cu influențe psihologice, sociologice sau chiar filozofice, background-ul său fiind, desigur, responsabil în acest sens. Semne galbene pe ecran negru nu se abate de la „mobilitatea creativă și spirituală”sesizată,în trecut, de Al. Cistelecan, volumul de față aducând în prim-plan o poezie a contrastelor, după cum anunță și titlul.

Semnele galbene reunite în acest tom ilustrează încă o dată faptul că scrisul poate reprezenta o formă de înfruntare a negrului existențial, generat de trecerea ireversibilă a timpului și de amenințarea morții. Deși diverse, în termen de dimensiune, ritm sau de organizare, poemele sunt similare la nivel de conținut, dominația gravității contemplative fiind evidentă de cele mai multe ori: „Îmi amintesc, văd tălpile goale și fericite/ în colbul fierbinte al drumului, vrăbii gureșe/ care se scaldă-n amiază, și văd norișorii care/ se ridică într-un cer coborît, iar de cerul de sus/ atîrna doar o barză hoinară – și în clipa aceea,/ exact în clipa aceea mi-am amintit comandamentul/ din cartea bunicii și am spus: «Să fie Florilena!»,/ colega mea de bancă din clasa întîi – portița/ s-a deschis și ea a ieșit!, nu degeaba băusem/ cerneala pe care o răsturnase pe bancă, la școală,/ nu degeaba îi umplusem găletușa cu romaniță,/ am primit răsplata și nu am uitat, și nu voi uita.” (Îmi amintesc, văd...) 

Un adevărat sistem al trăirilor devine poezia sa, simțurile angrenate în prezent pierzând adeseori supremația în fața amintirii sau a previziunilor sumbre. Toate amănuntele surprinse reliefează intensitatea experiențelor, dar Liviu Antonesei nu se oprește aici, antrenând în discursul său diverse referințe la figuri sau spații consacrate, care augmentează și mai mult reflecțiile sale: „Și erau frunzele încă verzi de tutun întinse pe șiruri de sfori/ dintr-un colț în celălalt al largilor curți de lîngă case pitice,/ mai mari decît cele de nuc, sau eu le revăd mai mari,/ numai bune să acopere mădularul arătosului Adam/ sau, poate fanta, peștera sublimă a ispititoarei Eve…/ la Nicolae în sat, la Osica, în sudul extrem al hărții,/ era și o uriașă uscătorie, la noi lipsea cu desăvârșire,/ drumul tutunului pleca din roiul de sate către fabrică,/ cum altădată, toate drumurile duceau spre apriga Romă (…) Și tutunul nu mai crește, nici aici, nici la Osica,/ bătrînii tutunului au plecat, dar nu pe vechiul drum,/ cu căruțele pline de teancuri de frunze uscate…/ și cîteodată plămînii palpită de dor, pentru o veche/ țigară hand made, sau măcar pentru una Carpați,/ ascunsă adînc în memorie și fugită din lume!” (Tobacco Road)

Caracterul ludic al poeziei sale atenuează însă nuanțele grave evidente în pasajele anterioare, acesta fiind susținut de apelul la vechile cutume poetice, la rimă, de pildă: „Și înainte poate curge-un rom,/ un whisky, dar numai afumat și very old/ căci nu sînt animal, ci un biet om/ și trag cinzeaca legănînd din șold.” (Cântec împotriva morții) Dincolo de acestea, se remarcă ritmul discursului, dat de varietatea detaliilor și a imaginilor surprinse, care slujesc aceluiași țel, al analizei detașate a misterului existențial, într-o serie de predicțiuni sinistre, dar asumate: „Va trece prea repede, prea grăbit va fi drumul,/ deși cu nesfîrșite rătăciri și infinite ocoluri, meandre,/ care mereu în față apar, ca niște capcane, vei ajunge/ în negrele subpămînturi ca smoala, ca-ntr-o găoace/ eternă, fără să ai vreun răspuns, la fel de golaș și liber/ ca și atunci cînd tragerea la sorți te-a azvîrlit aici…” (Și la ce bun …)

Delir confesiv, un alt exercițiu de autoterapie, volumul se apleacă, așadar, asupra rostului vieții, dar și asupra morții,într-o colecție de poeme în care exasperarea pare să lase locul speranței, întrucât poetul, departe de a fi terifiat de iminența morții, de care este conștient, alege să se bucure de aura protectoarea poeziei, singura certitudine care i-a rămas, singurele semne galbene pe un ecran negru: „Cîtă vreme poezia mai vine, nu știu cînd,/ nu știu de unde, totul este cum trebuie să fie – nu poți fi nici lacom, nici leneș, nici absent,/ cînd ea a decis că trebuie să vină. Și vine,/ te cuprinde, te alină și deodată te învie…/ Cîtă vreme poezia mai vine, moartea se ține/ în depărtare, cu botul închis, ghearele-n teacă…/ Cîtă vreme poezia mai vine, în zbor direct/ sau pe misterioase căi ocolite, ca vița de vie… .” (Câtă vreme poezia…)

[Vatra, nr. 1-2/2022, p. 24]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.