Nina Corcinschi – Dependența de dramă

Romanul Dependența, de Constantin Cheianu (Cartier, 2020), alcătuiește, împreună cu alte câteva romane basarabene, hronicul antiutopiei copilăriei basarabene. Nimic idilic, edulcorat în copilăria personajelor sale. Pentru a înțelege conduita adultului care este, personajul său face incursiuni psihanalitice în trecut,  identifică traumele copilăriei și investighează efectul acestora asupra parcursului său existențial. 

Dependența, ca și celelalte romane ale lui Constantin Cheianu, este o proză a intens trăitului, a atingerii  pragului de sus al emoției, a autoficțiunii nemiloase. Cadrul e bine recognoscibil – mediul basarabean sovietic. Dănuț vine dintr-o familie ca multe alte familii rurale postbelice. O mamă chinuită de munci și bătută de tatăl bețiv. Bunici care nu admit ideea unui divorț: cu el te-ai măritat, cu el trăiește! Din perspectiva acestui destin individual se conturează în mare parte societatea basarabeană de atunci. Mame furioase, isterice, defeminizate, tați bețivi și bătăuși, copii tratați cu agresivitate, educați într-un sistem de carceră, în care nu se acceptă niciun fel de libertăți individuale, ci doar reguli bizare, impuse de adulți.

Pentru a se vedea clar decalajul între ce simte și vede un copil și ceea ce ar trebui să exteriorizeze, autorul a ales o strategie de dedublare a ecranului narativ prin distincția frumos-adevărat. Compunerea școlară – cel mai solicitat exercițiu la lecțiile de literatură de cândva  –  e o metodă de înghesuire a realității în rama strâmbă a mentalității sovietice. Între ceea ce trebuie să scrie copilul (frumos) și ceea ce ar vrea realmente să scrie (corect) se cască un vid uriaș.  În convenția unei pedagogii a simulării, resentimentul și exasperarea din compunerea adevărată trebuie să poartă masca încântării în compunerea frumoasă.

Lecția falsității, a automutilării conștiinței e învățată din primii ani de viață ai copilului. Lumea adulților e lipsită de căldură, e dezumanizată. Din perspectiva unui pragmatism barbar al cutumelor țărănești, un câine care a mâncat o găină nu mai are dreptul la viață. Tatăl băiatului ucide cu sânge rece câinele vinovat, iar fiul trebuie să-i urmeze exemplul. Părintele fură piersici de la colhoz ca să le vândă a doua zi la piață, iar fiul trebuie să ajute, adică să fure și el de la colhoz. Mama se luminează la față dacă copilul ei se descurcă la furat mere din livada colhozului și îl consideră „mormoloc” dacă nu reușește. Părinții lui Dan nu sunt niște hoți oarecare, furtul de la colhoz nu se consideră un delict. Averea colhozului e considerată un bun comun, de care poți beneficia, numai să nu te  prindă paznicul. Memoria foametei e încă vie în localitățile basarabene și oamenii profită de orice posibilitate nu neapărat onorabilă de a face un ban. Lipsa acută a educației reduce necesitățile la nivel de instinct. Produsul material, tot ceea ce te scapă de sărăcie e superior câștigului spiritual. Notele mereu foarte bune și faptul că fotografia lui Dan e pe tabla de onoare a școlii nu constituie pentru părinții lui un prilej de mândrie, doar le alimentează speranța că va avea o slujbă bună, din care se vor căpătui și ei. Până atunci, însă, Dan este comparat cu alți copii care sunt mai utili, aduc mai multe beneficii materiale, ajutându-și părinții la muncile fizice.

 În această lume abrutizată și violentă sunt omise nuanțele, „umanitatea” socialismului dezvoltat are contururile schimonosite de ură. Mama strigă să audă și vecinii că „pișorcosul” de copil a udat patul, ca într-un proces public de oprobriu. Nu pare să-i treacă prin minte că fiul ei se confruntă cu o boală, mentalitatea socială este prea rudimentară ca să accepte așa ceva. Mama e o străină și copilul mereu se chinuie să facă „o mamă din ea”.

Atmosfera satului postbelic e tensionată, peste tot plutește amenințarea bătăii, peste tot se ghicesc semnele violenței. Bătaia este modul generalizat de exprimare a furiei, de dezlănțuire a nervilor, de corecție. Copilul primește bătaie de la părinți, de la profesor, de la ceilalți copii, de la străini. „Bătaia este ceva ce arată că părinții țin la copil. Iată de ce numai ei au voie să te bată. Străinii nu. Câteodată pot și ei. Când faci vreo prostie, te poate plesni și un străin. După asta îți mai trage una și tata, să-ți fie de învățătură. Și te mai ceartă și mama. Și așa copilul înțelege că nu mai trebuie să iasă din cuvânt. Dar prostiile sunt așa că, încetând s-o faci pe una, mereu apar altele despre care nu știi că sunt ca atare. Le comiți și nici nu-ți dai seama. Și iar bătaie. La școală fiecare profesor are felul lui de-a bate. Unul folosește varga, altul pumnul ori palmele, al treilea rigla.  Câte unul recurge la toate acestea. Când ne vine un profesor nou în clasă, primul lucru pe care vrem să-l știm este dacă „e rău sau bun”. Adică dacă bate ori nu. Cei care nu știu să bată nu au ordine niciodată în clasă”.

Lumea adulților e resimțită de copil drept falsă și încărcată de resentimente. Mama care îl asmute pe copil împotriva tatălui, peste câteva zile „îl trădează” împăcându-se cu tatăl renegat. Copilul trăiește paralel în două lumi: una a simțurilor care nu-l mint și alta a realității pline de contradicții, care dă buzna peste el, dându-i peste cap toate reprezentările despre oameni. După cum îl strânge mama de mână, el anticipează cu exactitate ce urmează să-i comunice. Gesturile, privirile, până și tăcerea adulților sunt pentru copil niște busole sigure, care-i ghidează conduita. De cealaltă parte, autismul adulților în privința copilului e covârșitor. „Așa a trecut mereu pe lângă mine”, meditează copilul ascuns într-o adunătură de lemne despre mama care nu-l găsește. Peste toate aceste traume și abuzuri trece o briză de chinuită tandrețe, un ecou al mamei care-și caută speriată copilul dispărut, amintirea asprelor mângâieri care vin după reprize de pumni.

Sistemul în care trăiesc acești oameni le-a tocit simțurile, le-a întunecat judecata. Societatea basarabeană postbelică e clădită pe temeliile minciunii, a falsului, a aparențelor. Sub crustele festivismului și a voioșiei generalizate, colcăie mizeria, minciuna, prostia. Copilul, de mic, învață lecția trădării, a minciunii, a hoției, a violenței. Îi ard obrajii de rușine, când aude cum mama, pentru a nu cumpăra bilet și pentru el, îl minte pe șoferul de autobus că băiatul încă nu are 7 ani. Asistă la această scenă a minciunii, dar nu se opune, știe că trebuie să fie ascultător. Mutilat la școala falsului și a prefăcătoriei, Dan se străduieşte să fie duplicitar, să-și organizeze conduita socială conform unui orizont de așteptare al celor din jur, să salveze aparențele, să facă orice pentru a câștiga bunăvoința adulților. Deși simte că oricum va divorța și că intră într-un proiect de viață străin de regia lui sufletească, el nu vrea să-i dezamăgească pe cei apropiați și se căsătorește cu prima fată care l-a acceptat. Cariera lui de jurnalist celebru, neîndurător cu mafia are același substrat psihanalitic. Dan Mătăsaru defulează un spirit justițiar prea mult camuflat și, în același timp, compensează o veche lipsă de afecțiune din partea celor din jur. „În copilărie te expuneai pericolului mergând la furat mere ca să o mulțumești pe mama, acum faci același lucru criticând niște guvernanți periculoși ca să câștigi aprecierea publicului”, îi explică psihanalistul. Publicul devine marea lui familie, care-i  oferă tandrețea ce i-a lipsit în mica lui familie. La fel e și cu femeile din viața lui. Se lasă atras în relații punitive, care reeditează relația cu mama sa: blândețe dublată de cruzime, afecțiune dublată de respingere, bunătate asociată cu răutate. Relațiile lui amoroase cu femeile tind să aducă mereu împreună aceste contrarii.  Cea dintâi femeie, soția, este părăsită abia după ce citește în ochii ei ura și repulsia, dezamăgirea. La fel e și cu Blonda 1, pentru care dezvoltă o dependență maladivă. E conștient că se complace într-o relație toxică. Doar voința nu-l poate ajuta să se rupă, e nevoie să bea până la fund paharul cu veninul dezgustului și al urii. Scormonește prin trecutul ei amoral pentru a se îngrețoșa de promiscuitate și pentru a și-o face repulsivă. Acest dezechilibru interior, care-i creează dependențe de femei nepotrivite nu poate să se manifeste decât prin dezechilibre exterioare. Abia scandalul, ura exprimată aduc eliberarea. Relația cu Sonia pare, cel puțin la început, să vindece rănile. Îl leagă, în sfârșit, de o femeie inteligența, compatibilitățile intelectuale și sentimentele reciproce. De fapt, reciprocitatea acestor sentimente e atinsă de patina vechilor frustrări. „Tu nu poți iubi în pură gratuitate o femeie! Tu nu te poți pierde într-o iubire cu ochii închiși!”, îl acuză femeia. Ea îi vorbește despre iubire în termeni neînțeleși pentru Dan Mătăsaru, fixat pe ceea ce ar trebui să fie în patul procustian al iubirii lui. În loc să construiască pe temelia pasiunii lor, el caută această temelie de fisuri, o analizează cu necruțare, scotocește prin ea cu asiduitatea unui detectiv. E chinuit de gelozii, dubii, frământări. Sonia se dovedește a fi o ecuație indescifrabilă pentru el. Psihanalistul nu poate vindeca traumele afective ale jurnalistului. Omorul – soluția violentă și definitivă – e singura cale la care-l obligă frustrarea, suferința, dependența de dramă. Într-un final abrupt și năucitor, femeia este ademenită în pădure și ucisă cu sânge rece de un criminal angajat. Ascuns după un copac, Dan Mătăsaru dă adevărata măsură a dragostei sale și, mai ales, a maladiei sale.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 27-28]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.