maki for 2, debutul așteptat și tatonat de ceva vreme al Adelinei Pascale, e o „colecție” de introspecții temperate, în care exotismul livresc ține de principiu esențial de coagulare a poemelor. Altfel spus, secvențele pe care Adelina Pascale le derulează aici – și o face printr-o ceremonie în toată regula, cu ritualul și concursul gesturilor și amănuntelor esențiale – sunt, mai degrabă, produsul asumat al unei adeziuni spirituale, efervescența unui fetiș cultural exersat până la identificare totală. Și mai concret: volumul e un excurs fragmentat al scenariilor Orașului asiatic, văzut în polimorfismul lui inedit, derulat cu o lentoare cenestezică, pe fondul căruia poeta jonglează cu stări și imagini sub forma unui caleidoscop urban glam.

Foarte cinematic tot proiectul studiat pe care și-l asumă cu multă implicare Adelina Pascale; aș zice că, de fapt, ăsta e punctul lui forte, modul în care reușește să configureze o ontologie credibilă, palpabilă efectiv prin selecția detaliilor definitorii, printr-un exercițiu atmosferic de zile mari, așa cum se vede în cosmorama, de exemplu: „de la fereastra unei cafenele oarecare/ din hong kong/ ştiu să-ti zic cu exactitate/ în ce loc de pe glob/ urmează să apună soarele// şi dacă prima noapte trece/ lucrurile devin/ însingurate şi libere/ paneluri năpădite de praf/ scaunul masa cănile/ numite în limbi pe care/ nu le cunoaştem// tristeţi inundate de plictiseală/ zile de vară ca pietre rotunjite/ formând cercuri la suprafaţa apei/ ca mai apoi să se scufunde/ imagini cinematice ale călătoriei noastre/ submarine-fantomă dispărând/ de pe raza sonarului”, cosmorama. Poemul ăsta care deschide placheta prefațează foarte punctual cam tot spiritul textelor care îi urmează: pulverizarea mitologiilor cotidiene, sincopele momentelor inefabile și, în general, decupajele „instagramabile” desprinse din imaginarul cultural al câtorva filme esențiale (vezi Lost in Translation, pe care poemele și-l asumă la un moment dat ca reper), maki for 2 e o formă generoasă de abstractism și intelectualizare a unui teritoriu mental aprofundat total, organic.

Cel mai adesea, în viziunile aluviale de genul ăsta pe care și le proiectează aici, textele Adelinei Pascale sunt „inundate” de reverii amoroase, pe care le gestionează sub forma unor volute diafane în care momentele de cuplu merg spre schiță esențializată, sunt surprinse în punctele lor definitorii. „Contaminate” astfel, deci, ele produc, din loc în loc, scântei vizuale sub forma unor valuri cu bătaie ușoară, curenți fluizi în care versurile încapsulează senzații. Asta pentru că nu-i nimic grav în poezia Adelinei Pascale, ci doar o traiectorie calmă și glisantă a dragostei, care produce la tot pasul scurtcircuite emoționale de mare efect: „mai jos/ în hong kong/ proteste brutale/ dar noi rămânem/ în mişcarea naturală de rotaţie a pământului/ două languste masive/ tolănite în alge înalte” sleeping dogs vs. „e prima noapte de septembrie în taipei/ curentul de aer trece prin noi cu blândeţe/ iar noi mai departe”, [mi-ai scris acest poem în timp ce] vs. „suntem frumoşi, lihniţi, singuri/ aceşti nefericiţi în impermeabile/ visând la procesul de regenerare/ al membrelor steluţelor de mare”, în lumina lanternei vs. „aceste instantanee dureroase/ ca o invazie de meduze/ sateliţi în căutarea andromedei// tot oraşul ăsta inundat/ un acvariu în care facem dragoste”, dragoste în kyoto. Și lista ar putea continua, pentru că volumul e ofertant în citate memorabile și formulări care se rețin.

Pentru că dincolo de „studiile” aprofundate care stau în spatele poemelor sale „asiatice”, Adelina Pascale are și o execuție a frazei reușită; se vede atenția pentru formă & formulări, pentru construcția filmică a textelor („noaptea e liniştită şi opacă/ iar noi/ fantomatici/ în luminile non-stopului”, în curând/ luminile non-stopului), iar „haikuurile fetișizante” ce rezultă de aici și pe care le pune la bătaie cu o energie de necontestat nu sunt altceva decât o modalitate de asumare totală a unui mod de existență, oricând de îndepărtat pare el. Nu știu dacă e un volum care va produce mari revelații, nu e unul care să dinamiteze ceva în ordinea poeziei contemporane prin atitudine, nici nu cred că își propune asta; chiar și-așa, o face, însă, prin ineditul spațiilor afective pe care le survolează, și prin execuția aproape de perfecțiune a imaginilor pe care le propune în tot demersul ăsta de nișă la care s-a înhămat. În orice caz, maki for 2 e un debut cu o personalitate deja clar conturată și remarcabilă de la distanță; rămâne de văzut cu ce efecte pe termen lung.

___________________

* Adelina Pascale, maki for 2, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021

***

Tot o formă de rafinare intelectuală a emoției e și demersul Alexandrei Pâzgu din dă tot ce ai, un debut asumat, din capul locului, drept un soi de „manual” la purtător despre ce înseamnă viața la 30s în contextul alienant contemporan, construit după un dicteu greu de combătut – „cuvintele generaţiei noastre/ sunt selfie şi anxietate”.

Proiecțiile ei merg spre zona reflexiei cultural-personale, într-un mix poematic extrem de dinamic despre acasă, timp și dezrădăcinare, despre „regulile” societății de consum și ce înseamnă ele pentru tânărul creator de azi („mecanismele comodificate ale artei”), limite și identitate – în, linii mari, deci, ar fi aici un excurs intim cu o retorică puternică de stânga, care atacă fără rezerve toate neregulile pe care le detectează în toată chestionarea libertății care se deduce, până la urmă, din poeme. Rezultă, dintr-un proiect de o amploare de genul ăsta, și o „rețetă”, sau fals-rețetă a trăirii contemporane, în care se citește multă revoltă și o critică socială pe care Alexandra Pâzgu o regizează cu extază și vervă ironică: „cum să faci să trăieşti azi bine/ dă tot ce ai/ e cum se spune: «when you stop giving a fuck/ people start giving fucks.»// cum să fii original azi?// dă tot. fă ce trebuie să faci/ şi cum spune silviu gherman în new years resolution/ pe facebook:/ nu te lăsa tras la fund de căcaţii din jur.// nu face proiecte, de exerciţiu, de antrenament, de jenă/ sau ca să te compari încă o dată/ cu modelul cultural care ne-a fost servit în şcoală:/ demonstrează că meriţi!/ fuck that shit/ dacă trăieşti aşa vei fi întotdeauna// […] dă tot ce ai. fă ce trebuie să faci/ și cumva universul va avea grijă să îți fie bine/ cum spune choelio// oricum, altă șansă nu avem”, 20. Sunt doar fragmente dintr-un discurs mult mai amplu care adună cam toate revelațiile incandescente ale volumului și care punctează hotărât distanțarea poetei față de practicile sociale comune azi.

Nu puteau să lipsească dintr-un astfel de „rețetar” și câteva inserții feministe și o serie observații pe marginea actului artistic (pe fondul mercantilismului general actual) pornind de la modele asumate direct (Marguerite Duras, Virginia Woolf, Jelinek etc.). Se vede că Alexandra Pâzgu vine aici, însă, cu o serie de concluzii adunate din sfera practică a artei, adunate pe fondul experienței (autoarea e și dramaturgă), pentru că poemele ei despre ce e poezia și felul în care ea se raportează la propria artă n-au nimic din naivitatea altfel firească a începătorului, ci curg sub forma unor „declarații” radicale care traduc efortul cultural din spate: „poezia e încercarea de a nu muri/ de a respira corect şi frecvent/ de a nu uita să crezi în lucruri invizibile// poezia e ceea ce scapă/ ceea ce rămâne după ce/ ne-a scăpat totul/ după ce n-a mai rămas de scăpat/ nimic// poezia e tot ceea ce e inexplicabil/ tot ceea ce explică inexplicabilul/ «eu nu strivesc…»/ poezia e citat şi reinterpretare/ este reîncadrare contextuală şi referinţă/ e setea şi foamea după un loc/ doar al tău/ dar împărtăşit de ceilalţi/ e paradox/ şi repetiţie/ e atunci când faci cu mâna în mulţime/ cu speranţa de a fi văzut/ de a fi perceput/ de a fi băgat în seamă/ de a nu fi trecut cu vederea/ de nişte necunoscuţi/ care îţi vor răspunde la fel/ cu un wave de mână aruncat în mulţime/ şi astfel vei şti/ că nu eşti singur/ şi astfel vei şti/ că toată lumea trece prin asta”, 37. Volumul abundă în imagini puternice de genul ăsta, în care teoretizarea sfârșește în „sentințe” apoteotice lansate cu luciditate și în care tensiunea vine din elanul încordat cu care poeta combate orice formă de impostură (socială, culturală etc.).

Dar mai e ceva definitoriu pentru debutul ăsta, poate mai puțin vizibil între episoade de genul celor amintite mai sus, și anume un soi de melancolie retroactivă care irizează din loc în loc, mici breșe de vulnerabilitate asumată direct care fac din textele de aici desene ale unui copil îmbătrânit de context: „şi eşti şi trist, şi bucuros, şi nostalgic după ceva ce de fapt/ nu ai cunoscut niciodată decât poate în vederi alb-negru/ sau în filme despre sudul franţei”, 27. Altfel, dă tot ce ai e un barometru extrem de precis al stării la zi a lumii în care trăim, o razie hotărâtă prin sensibilitatea contemporană, pe care o „execută” fără ezitare în ce are mai dezumanizant.

_______________

* Alexandra Pâzgu, dă tot ce ai, Tracus Arte, București, 2021

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 29-30]