Deși sintagma de world literature studies a circulat în mediile de specialitate în ultimele două decenii – asociată cu nume precum Pascale Casanova, David Damrosch, Franco Moretti sau Emily Apter –, o dare de seamă asupra posibilităților și a limitelor disciplinei nu s-a aflat până acum pe agenda cercetării la nivel internațional. Cel puțin până la volumul Literature and the World, apărut recent în colecția Literature and Contemporary Thought a editurii Routledge*. Autorii lui, Stefan Helgesson (Universitatea din Stockholm) și Mads Rosendahl Thomsen (Universitatea din Aarhus) nu sunt doar observatori ai fenomenului comentat, ci sunt, la rândul lor, semnatarii unor contribuții importante în domeniu: Stefan Helgesson este coordonatorul unui proiect – ale cărui rezultate au apărut recent la Bloomsbury Academic – despre dinamica vernacular-cosmopolitan în literatura mondială, iar Mads Rosendahl Thomsen este autorul volumului Mapping World Literature (2008), care își propunea să nuanțeze raportul hegemonic dintre literaturile centrale și cele (semi)periferice – instrumentat de majoritatea teoreticienilor sus-menționați prin conceptul de „sub-centre temporare”**.

Excursul despre world literature al celor doi pune sub semnul întrebării însuși termenul de disciplină, preferând să discute, în schimb, despre „o combinație de cadre metodologice” sau despre „un cadru meta-analitic de înțelegere a ierarhiilor, a ecologiilor și a inter-relațiilor dintre limbajele literare ale lumii”. Sunt, de altfel, și singurele definiții de-a lungul întregii cărți. Cel mai adesea, autorii se rezumă la a vorbi despre o paradigmă de cercetare a literarului specifică globalizării, cu toate caracteristicile sau dilemele ei: migrație, media digitală, inegalități datorate economiei mondiale, fluiditate informațională fără precedent. Mai degrabă decât să ne spună ce este, de fapt, world literature, Helgesson și Rosendahl Thomsen preferă să privească această sintagmă ca pe un nod de relații cu alte metodologii sau curente teoretice, descriptibilă printr-o serie de delimitări complexe. Dominant e, așadar, nu interesul pentru o posibilă ontologie a world literature (fără să denunțe esențialismul studiilor literare mai vechi, cei doi autori îl ocolesc sistematic), ci mai degrabă pentru o serie de practici menite să demonstreze că avem de a face cu „o paradigmă esențială a studiilor literare recente”.

Cele mai lămuritoare, apropo de relația cu perspective conexe – sunt, probabil, delimitările față de două câmpuri de investigație oarecum învecinate: pe de o parte, e vorba de studiile postcoloniale, iar pe de altă parte – de domeniul literaturii comparate. În primul caz, e vorba – subliniază Mads Rosendahl Thomsen (cu excepția introducerii și a concluziei, celelalte capitole sunt semnate separat) – de preocuparea comună a studiilor postcoloniale și a platformei world literature de a extinde canonul și de a nu lăsa diversitatea să fie anihilată de metanarațiunile dominante ale vechilor colonii. În același timp, însă, studiile postcoloniale tind să scoată foarte adesea din discuție interesul pentru calitatea scrisului, precum și practicile sau codificările specifice literarului. Or, dinamica genurilor, a tehnicilor, a tropilor, a temelor specifice e parte constitutivă a modului în care literatura circulă la nivel internațional, iar studiile lui Moretti, Casanova sau Damrosch au arătat că aceste codificări sunt, ele însele, purtătoare ale unor relații de putere greu de ignorat între culturi. În plus, se întreabă autorii, este oare literatura din ultimele decenii, când proiectele ei de a reforma lumea au fost mai degrabă neglijabile, „canalul de expresie și mediul cel mai relevant pentru critica socială”? De cealaltă parte, literatura comparată a devenit, cu toate încercările de reinventare din ultimul deceniu, un teritoriu tot mai desuet din cauza faptului că mobilitatea ei în teorie n-a fost dublată de o curiozitate care să depășească canonul vestic. La această lipsă de acoperire a unui teritoriu literar foarte vast, depășind cu mult granițele continentului european sau american, se adaugă o serie de limite teoretice legate de scepticismul față de traducere (un atașament tradițional față de ideea că operele se cer studiate în original) și față de ancadramentul național care ar prezida și orienta mecanismul comparatist: „Chiar dacă practica nu mai este atât de curentă, fundamentul originar al studiilor comparatiste a fost reprezentat de literaturile naționale considerate ca entități întregi care pot fi comparate”. Nici deschiderea față de celelalte tipuri de media sau oportunitățile create de digitalizarea materialului n-au pătruns consistent în cercetarea care se revendică de la tradiția literaturii comparate.

În schimb, toate dimensiunile semnalate mai sus par să fi devenit linii de forță ale investigațiilor de tip world literature. Noul câmp de studii este preocupat de raporturile hegemonice dintre culturi, fără a renunța însă la ceea ce s-ar numi în mod tradițional „specificul” literar. De aici se desprinde, constată cei doi autori, și aspectul bipolar al worldlit: pe de o parte, e vorba de un câmp de investigații idealist, afirmativ, care se revendică în continuare de la utopia goetheană a dialogului dintre culturi și visează la permanentă extindere a canonului, însă de cealaltă parte e vorba de o disciplină critică și polemică, menită să chestioneze și să evalueze permanent resursele inegale cu care participă fiecare cultură la schimbul internațional. De aici, chestionarea permanentă a unor noțiuni considerate subînțelese precum „literatură”, „lume”, „cadru național”, „eurocronologie”, „progres literar” ș.a.m.d. Condițiile materiale, economice sau sociale care fac ca o cultură, un autor sau o operă literară să devină relevante la nivel internațional constituie preliminarii obligatorii ale cercetării.

Această utopie a fluidității literare internaționale nu se află într-un raport de contradicție, demonstrează implicit volumul lui Helgesson și Rosendahl Thomsen, cu studierea atentă a mecanismelor materiale care asigură – sau, dimpotrivă, blochează – comunicarea dintre culturi. Zonele majore de interogație ale studiilor de tip world literature vizează observarea modului în care funcționează diferitele ecosisteme literare (pe urmele lui Alexander Beecroft), studierea normelor care fixează dinamica traducerilor (translation studies reprezintă unul dintre domeniile cu care worldlit comunică cel mai fertil), dar și încercarea de identificare a unor decupaje spațiale sau temporale care să depășească prezumțiile eurocentriste ale mai vechilor istorii literare. Cartea cuprinde o pledoarie excelentă pentru deconstrucția continental-centristă a studiilor literare tradiționale în favoarea unei „paradigme oceanice”. Atlantic Ocean studies sau Indian Ocean studies reprezintă, demonstrează Stefan Helgesson, exemple despre cum „abordarea oceanică poate grupa texte și organiza studiul literar pe baza unor forme de interogație care scot din discuție cercetările situate aprioric în cadrul de referință al monolingvismului și al națiunii”. Una dintre preocupările centrale ale worldlit constă în chestionarea permanentă a decupajelor geografice sau temporale cu care operează studiul literaturii la un moment dat. De notat că lipsește din volum o discuție cu privire la subtextele hegemonice înscrise în conceptele temporale, deși Pascale Casanova, Wai Chee Dimock și o serie întreagă de cercetători care discută raportul dintre antropocen și literatură le chestionează permanent.

Nu în ultimul rând, această dare de seamă asupra unui meta-câmp de investigații atinge și problema studiilor cantitative. Nici aici teritoriul nu e acoperit exhaustiv (contribuțiile lui Matthew L. Jockers sau Andrew Piper sunt amintite în treacăt, cele ale lui Martin Paul Eve – deloc), însă e de reținut perspectiva echilibrată a celor doi față de fenomen: dacă din unghiul world literature dezvoltarea unor metodologii computaționale permite acoperirea unor teritorii vaste, transnaționale, pe care ochiul uman nu le-ar fi putut cuprinde (contribuind astfel la realizarea dialogului dintre culturi), în schimb inegalitatea de resurse electronice dintre literaturile emergente și cele centrale ar putea adânci distanța simbolică dintre ele. Studiile literare digitale necesită baze de date considerabile, tehnologie de ultimă oră în instituțiile de cercetare, personal calificat pentru asemenea demersuri etc. Astfel încât există pericolul ca tocmai acolo unde digital humanities promite să devină un aliat esenţial al studiilor de tip world literature el să contribuie, de fapt, la reproducerea inegalităților dintre literaturi. Din nou, fără a-și permite afirmații peremptorii sau previziuni riscante (însăși analiza digitală a literaturii li se pare autorilor într-o fază de creștere), volumul lui Helgesson și Rosendahl Thomsen reușește să expună într-o manieră echidistantă dileme acute ale cercetării literare de azi.

___________________

*Stefan Holgesson, Mads Rosendahl Thomsen, Literature and the World, Routledge, London and New York, 2020, 174 p.

**Toate traducerile din limba engleză aparțin autorului articolului.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 31-32]