Savu Popa – Cealaltă umbră

Nu îşi revenise. Îşi simţea în continuare corpul înţepenit, pielea şifonată. Senzaţia asta nu îl părăsea de vreo câteva dimineţi. Când alarma ceasului devenise deja un ţipăt prelung, Radu se trezise de câteva minute bune. Îl aştepta o zi lungă la job. Trebuia să rămână peste program, căci urma una dintre acele şedinţe lungi, după atâtea săptămâni de stat în casă și de lucrat online.

Până la urmă se dădu jos din pat, făcu un duş rapid, bău o cafea şi apoi privi la cerul pământiu. Stătea la etajul cinci. Avea în faţă furnalele identice a două fabrici şi, în depărtare, dealul cu o cruce încă luminată.

Pielea uscată îi dădea o senzaţie stranie. Parcă nu făcea parte din corpul lui, ci carnea îi fusese bandajată strâns cu o astfel de piele-bandaj, care la atingere îi părea ca o hârtie creponată. În timp ce se gândea la toate acestea, zări ceva ciudat pe gresie. Lângă scaunul pe care stătea, lângă umbra lui abia conturată, mai era o umbră. Era tot umbra unei persoane, deşi locuia singur. Luă un şerveţel şi începu să se şteargă la ochi. Îşi spuse că are halucinații, că e din pricina vederii care îi rămânea înceţoşată ceva timp după ce se trezea.

Se îmbrăcă și coborî la parter. Imediat cum ieşi afară se simţi izbit de un aer format parcă din bucăţi invizibile de gheaţă. Îşi reveni brusc. Era din nou senin, iar pofta pentru o nouă zi de lucru îl revigoră instant. Numai că privirea i se opri asupra celor două umbre care îl urmau. Se opri în loc. Oamenii treceau pe lângă el, grăbiţi spre staţia de metrou de lângă blocul său. Unii călcau cele două umbre şi nimeni nu observa nimic. Păreau acum mult mai clar conturate şi orice mişcare ar fi făcut, în orice parte s-ar fi întors, ele îl imitau. Ziceai că s-au desprins de corpul său. Totul părea de un firesc incredibil. La un moment dat avu senzaţia că vin spre el ameninţătoare. De aceea mări pasul spre staţie.

Ajunse la timp. Metroul sosise deja. Intră cu primul val de oameni, iar peste un minut trenul plecă. Găsi cu greu un loc liber în vagonul ultraaglomerat. Stătea între doi bătrânei cu miros de oţet şi aftershave ieftin. Unul parcă ducea într-o sacoşă mai multe vietăţi. Nu se simţea în apele lui. Imediat după ce zări umbrele proiectate pe celălalt perete al vagonului, neliniştea i se preschimbă în panică. În faţă, rândul de scaune era ocupat de tineri care râdeau și cântau cu voce tare melodiile pe care le ascultau în căşti. Umbrele deveniseră mult mai mari, mai întunecate şi se suprapuneau peste un cuplu de adolescenţi. El era un tip retras și cam obosit. Ea scria ceva pe telefon şi, în acelaşi timp, îşi rodea unghiile.

Radu rămase încremenit. Nu îşi mai putea lua privirea de pe cele două umbre care se vedeau clar, ca două goluri în atmosfera animată a vagonului. Era să rateze ieşirea, însă vagonul se opri brusc, zdruncinându-i pe toţi pasagerii. Staţia lui era anunţată de un scris anemic în partea de sus a vagonului. Dintr-un salt părăsi vagonul. Nimeri în mijlocul unui puhoi de oameni dezorientaţi, care nu ştiau încotro să o apuce. Nemişcarea lor îl ţinea pe loc. Parcă încremeniseră. Agitat, grăbit, avansă cu greu până la scările rulante care îl urcară spre una din ieşirile de pe bulevard.

Un soare anemic şi o abia simţită briză îi dădură, din nou, acea senzaţie de uşurare. Chiar se sufocase în acea mulţime stranie, încremenită. O luă la dreapta. Acolo, în depărtare, se vedeau clădirile firmei sale. Încă erau luminoase, iar în contrast cu atmosfera de afară toate acele firme luminate strident căpătau un aspect straniu pe clădirile aliniate ca un regiment de soldaţi de teracotă. Mări pasul şi, în mai puţin de zece minute, ajunse la intrare. Ca de obicei, colegii veniseră înaintea lui. Stăteau în hol, cu câte o cafea în față, îmbrăcaţi cu costume identice. Păreau veseli și vorbeau întruna. Radu se mira de incredibila lor bună dispoziție. Parcă în fiecare dimineaţă veneau la firmă dintr-un concediu exotic.

Nimerise în mijlocul unei discuţii despre mutarea în străinătate a uneia dintre fabricile partenere, care livra materie primă pentru fabricile lor. Unii dintre colegi erau de acord, alţii se cam îndoiau de reuşită şi se lansau în tot felul de argumente sau opinii. O discuţie cam banală, după părerea lui. Când să spună şi el ceva, amuţi. Cele două umbre erau în faţa lui. Parcă se intersectau. Stătea între două colege şi nici nu băgă de seamă când una dintre ele, Alina, secretara, îl întrebă ceva legat de norma pe săptămâna trecută. Nimeni nu observase nimic.

Îl cuprinsese o şi mai puternică senzaţie de panică. Îşi ceru scuze faţă de colege şi se îndreptă în grabă spre biroul său. Între birou şi holul din care plecase era un coridor lung. La fiecare pas, privea în toate direcţiile. Nu era nimic. Holul era încă luminat, pe jos se afla o mochetă groasă, în care tălpile intrau ca în iarbă. Nu îşi mai zărea nici propria umbră. Pereţii fuseseră proaspăt vopsiţi, ceea ce accentua, oarecum ciudat, lumina artificială a lămpilor.

Parcă s-ar fi aflat într-un laborator în care se făceau, experimental, modificări genetice ale alimentelor. Îl sperie glasul strident, de fumătoare înrăită, al femeii de serviciu. Simţea că parcă îl deșteptase dintr-un somn lung. Chiar persista senzaţia că încă nu se trezise, că din momentul în care se dăduse jos din pat dormea în continuare. Când ajunse aproape de uşa de sticlă a biroului zări cele două umbre, în dreapta sa, proiectate pe perete peste un tablou care înfăţişa o execuţie. De fiecare dată, pe Radu îl oripila fie și simpla privire a scenelor care reproduceau cruzimi de nedescris. Scene cât se poate de vii, de parcă nu ar fi fost pictate. Cele două umbre erau îndreptate cu capetele spre el. Avea senzația că îl privesc acuzator.

Le urmări cu atenţie câteva minute, apoi intră repede în birou trântind uşa. Zgomotul îi făcu să tresară pe cei trei colegi dinăuntru, iar Ana, şefa lor, îşi vărsă cafeaua pe rochia albă. Asta îl făcu pe Radu să se panicheze şi mai tare. În faţa lui umbrele păreau că se apropie una de cealaltă. Simţi că leşină, că îl lasă picioarele când văzu umbra cealaltă îndreptându-și mâna cu forma unui cuţit spre umbra sa.

Umbrele colegilor care o ajutau pe Ana cu şerveţele deveniseră independente, se grupaseră strâns şi urmăreau speriate ceea ce avea să se întâmple între celelalte două umbre. Păreau atât de înspăimântate încât formaseră un ghem de umbre care începuse să se rostogolească în direcţia lui. La un moment dat, când toţi erau atenţi la rochia pătată a Anei, Radu ieşi în fugă din birou şi intră în toaletă. Închise uşa, se sprijini de ea, respirând sacadat, de parcă s-ar fi înecat, apoi se duse la oglindă.

Curgeau apele pe el, tremura tot şi simți cum începe să-l doară capul. În spatele lui, umbrele proiectate pe perete păreau doi călăi şi, în timp ce creşteau, Radu avea senzaţia că vin din nou spre el.

Închise ochii. Din cauza migrenei îi pulsau puternic tâmplele. Auzea ca prin ceaţă că cineva bătea insistent în uşă, moment în care sunetul unor sirene izbucni pe stradă, auzindu-se apoi ca şi când ar fi pătruns efectiv în clădire.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 131-132]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.