Senida Poenariu

Atelierul lui Kocsis Francisko

Demersul narativ din ultimul volum de proze scurte semnat de Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun¹, este unul, așa cum deja ne-am obișnuit, cu cheia ascunsă la vedere: „Oamenii au feluri foarte ciudate de a înțelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înțeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar și atunci când este vorba despre lucruri de neînțeles, oamenii nu se lasă până nu reușesc să le dea măcar o pojghiță de înțeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârșește cu admirabilă ușurință restul arhitecturii, adică substanța narativă. Chiar și atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînțeles, oamenii caută, pentru propria lor liniște, înțelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor” (p. 192).

Desigur, sesizăm în primă fază descrierea naturii umane care-și limitează, respectiv adaptează, capacitatea de înțelegere în funcție de interesul propriu, iar proza lui Kocsis Francisko explorează exemplar această dimensiune. Însă, este o chestiune mai degrabă secundară în economia volumului. Pe de altă parte, apexul în jurul căreia acesta se construiește stă în raporturile dintre fantezie, realitate și necunoscutul „de neînțeles” cu care este condamnată să se confrunte ființa umană, o confruntare care trimite, ca intensitate și efecte transfiguratoare, la întâlnirea veterotestamentară dintre cele două realități, respectiv două lumi, reprezentate prin Iacov și Yahve. Numai că, în paginile lui Kocsis Francisko, confruntarea dintre lumi se prezintă mai degrabă sub forma ocheadelor pe care ființa umană, întotdeauna pierzătoare, le aruncă prin fisurile dintre lumi, care i se cască în față.

Avem, de altfel, escamotată în rândurile pe care le-am prezentat și definiția pe care Todorov² o aduce fantasticului, respectiv înregistrarea ezitării persoanei care se întâlnește cu un eveniment supranatural ce nu poate fi explicat prin legile naturale care-i sunt familiare, semnificațiile fantasticul fiind fixate prin raportare la real și imaginar/misterios. Nu intrăm acum în detalii inerente teoriei genurilor literare propuse de Todorov, însă nu putem ignora nici subtila joncțiune din declarația întărită prin semnătura manu propria care deschide volumul lui Kocsis Francisko: „Fără excepție, toate personajele acestei cărți sunt reale, inclusiv cele care par sau sunt cu adevărat imaginate; eu știu că și imaginația produce consecințe reale până la os. Așadar, orice abatere a ceea ce numim uneori realitate este întâmplătoare”.

În Plimbări cu Freud (2018), colecție de proze scurte care urmau același tipar, naratorul ne asigura că „dacă povestea e frumoasă, adevărul nu cere dovezi”. Pe de altă parte, în Atelierul de pipe și tutun este chestionat mai fațetat raportul realitate – imaginație – adevăr.

Se remarcă, de altfel, și o mai accentuată tendință spre discursul filosofic, meditativ, din care nu lipsesc însă și truismele. Mai mult decât atât, frumusețea nu mai suplinește lipsa certitudinilor, respectiv a dovezilor. Aceasta nu înseamnă că realizările artistice ale volumului sunt cu ceva mai prejos decât cele ale cărții precedente, nici pe departe.

 Consecvența cu care autorul reia, în ambele volume, același teme le conferă acestora statutul de marote, așa că putem suspecta o preocupare care depășește sfera strict artistică, respectiv „fumusețea” poveștii, și percutează mai degrabă în sfera preocupărilor de ordin existențial. Într-o formă sau alta, cele 19 proze de dimensiuni variate– chiar și de o jumătate de pagină –, cu mici excepții, sunt încercări de a „înțelege neînțelesul”. Mă refer, de pildă, la implacabilitatea destinului, la ce este „dincolo”, la sensul/scopul existenței umane sau, cum îi place lui Kocsis Francisko să-l numească, profundul rost omenesc”, credință, singurătate etc. Identificăm o conștiința analitică ce are nevoie de răspunsuri, deși e conștientă că nu va avea acces la ele niciodată și că această incertitudine este, până la urmă, unul dintre fundamentele cunoașterii umane. Așadar, despre „o realitate care ne scapă, pe care nu știm cum s-o înțelegem și mai ales cum s-o trăim” (p. 57) și care trezește în ființa umană spaime care au rolul de a o conștientiza „cât de mică e lumea pe care o cunoaștem” (p. 58) scrie Kocsis Francisko, „intelectual așezat, preponderent retractil și melancolic, plămădit din vechea stirpe rafinată a literaților ardeleni tradiționali” (Ștefan Borbély).

Împrumutul care nu mai poate fi restituit este o narațiune în care este propusă o lectură a ceea ce numim realitate și excepție de la realitate, printr-o succesiune de lentile posibile care însă nu se dovedesc nici elucidatoare, nici definitive. La cinci ani de la moartea mamei, Alexandru o visează pe aceasta în mod repetat. Într-un „vis care nu se deosebea de realitatea cea mai veridică, banal de autentică” mama îi cere, cu un ton care devine progresiv belicos și chiar vindicativ, să-i restituie un împrumut. Încercând o raționalizare a evenimentului, Alexandru apelează la reprezentații diferitelor confesiuni religioase și la psiholog, instanțe cu perspective (și soluții) mai degrabă dihotomice asupra chestiunii, însă nu este satisfăcut nici de diversele explicații „populare”, și nici perspectiva religioasă, respectiv științifică nu-i oferă certitudinile de care are nevoie. Urmând strategiile genului, intruziunea extra-mundană produce o perturbare nu doar a ordinii individuale a personajului, respectiv o fluidizare a percepției temporale și, implicit, o dislocare a memorie, ci și o disturbare a lumii naturale. Este reliefată aici și drama unei familii dezbinate, efectele cupidității și ipocrizia umană a automistificărilor.

 Misterul ia forme diverse în prozele lui Kocsis Francisko. Vizita Rătăcitorului din proza eponimă Atelierul de pipe și tutun, precum și interacțiunea dintre Totila ghicitoarea și Ionaș – diavolul în persoană care i-a „dat în cărți și i-a citit în palmă” (Vrăjile sunt pentru alții), ca atmosferă și tematică, stau sub semnul romanului Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Tot în sfera fantasticului miraculos pot fi încadrate și Pitea Farcaș și noaptea lupilor de nicărieri, Ioți, nebunul care strânge chiștoace și zice numere (o încercare de a combina supranaturalul cu elucubrațiile discursive care ar fi motivate de nebunia personajului, dar impresia generală este că firele narațiunii deraiază), Piti Belca sau mâine poate fi și azi, O întâlnire cu două cafele și aș adăuga tot aici și Glăjarul. Fatumul este cel care guvernează, în mod inexplicabil și inexorabil, viața (sau mai bine spus moartea) acestor personaje. Imaginea întinsă pe mai multe pagini a țeserii plasei de către Pitea Farcaș este elocventă. Multitudinea semnelor și a prevestirilor care apar, precum și detaliile aparent nesemnificative, dar care se dovedesc a fi definitorii, par a chestiona forța implacabilă a destinului și, pe cale de consecință, lipsa totală de control a omului în fața acestor necunoscute. În prozele acestea, Daniel Cristea Enache observă just o trăsătură caracteristică scriiturii lui Kocsis Francisko, și anume că „Naratorul însuși și-a diminuat omnisciența (o altă subtilitate a prozatorului), devenind aproape necreditabil, întrucât nu mai știe exact ceea ce se întâmplă în proza respectivă”³.

Misterul are (alt) chip pentru copilul speriat din Viziunile unui copil pe un pripor înserat: „când tremură un suflet de copil, lumea e vuiet, e trăsnet, e potop. De aceea trebuia cu orice chip să fie acasă înainte de a se face seară, ca să nu se surpe universul pentru că locul lui e gol. Toți copiii trebuie să aibă grijă să nu-i prindă noaptea pe câmp sau în pădurea care și ziua-i cam întunecată, ca să nu fie luați de viziuni. Ele sunt ființele acelea care nu au trup la vedere, sunt doar privire ce se bagă în ochi” (p. 109). O astfel de viziune, sub forma „chipurilor acelea care nu au decât părere omenească”, „imagini care nu erau adevărate, dar el putea totuși să le vadă”, este și întâlnirea amoroasă dintre Vasile al lui Ionaș și Adilena lui Lemneș, care se desfășoară după un ritual străin puterii de înțelegere a copilului.

Pe de altă parte, „văzul enorm” al copilului (eidetismul), mai ales atunci când este stimulat de frică, este prezentat tot sub forma misterului ce-l încearcă pe adultul care și-a pierdut capacitatea imaginativă, într-o foarte scurtă povestioară numită Omul mic, exemplar scrisă, care probează un „miniaturist exigent și rafinat” (Ștefan Borbély): „Sperietura pentru omul mic e și ea mult mai mare. Mai ales dacă în limbajul de fiecare zi omul acesta e numit copil. Lui nu trebuie să-i spui de două ori că noaptea-i un înger întunecat. Cu ochii minții, el îl va și vedea cât se poate de clar, îi va distinge trupul vânjos, ochii aprinși și imensele-i aripi (…) Ar putea să imite și sunetul ascuțit al spintecării. De parcă s-ar sfâșia mii de pânze în fabrici de confecții. Sau cum se zbârlesc miile de pene în vijeliosul zbor. Șuierând. Șipuind. Șfichiuind. Auzite toate de fantezia de copil. Clar și tare. Eu nu-mi amintesc cum e. Dar îmi povestește o șchioapă de om (p. 108).

 Misterul morții din strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremuri nefaste schimbă registrul, fiind mai aproape de genul polisier, fără intruziuni ale fantasticului. Uneori, în prozele  scurte care alcătuiesc această carte, se poate sesiza tendința scriitorului de a oferi poate prea multe indicii, o preocupare excesivă pe alocuri ca nu cumva cititorul să rateze chestiunea. De exemplu, în Pitea Farcaș și noaptea lupilor de nicăieri, pe lângă multele simboluri prevestitoare, de la vise la cucuvea, până și numele personajului – Farcaș (mag.) în traducere este lup –, anunțat încă din titlu, este premonitoriu. Pe de altă parte, povestea vizitei evreului David Mendel în România din anii comunismului, construită într-un regim realist, dozează mai bine suspansul, oferind lectorului chiar mai mult decât o binemeritată satisfacție detectivistică. Titlul, pe de altă parte, e riscant, poate dinamita sau funcționa ca o Fata Morgana. În orice caz, încercarea lui David Mendel de a „recupera trecutul” de sub vicisitudinile istoriei se prezintă sub forma unei incursiuni la nivelul traumei individuale și colective, cu profiluri psihologice foarte atent construite, un tablou al unei țări în care suspiciunea și frica sunt endemice, cu relații inter-umane care, în final, se reduc la trista sintagma latină homo homini lupus est. O lectură care, cu siguranță, nu te lasă indiferent.

_________________

¹ Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun, Cartea Românească, București, 2021.

² Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Univers, 1973.

³Daniel Cristea Enache, Povestiri cu final neașteptat, https://romanialiterara.com/2021/10/povestiri-cu-final-neasteptat/

*

Călin Crăciun

O revigorare a prozei scurte

Anevoie azi să mai poată impresiona scrierea unei proze în care pe structură realistă se zbenguie la vedere, încă de la distanță, transcendențe și plăsmuiri în siajul fantasticului cu atât de lungă tradiție la noi, trecând, de pildă,  prin Caragiale tatăl, Pavel Dan, Mircea Eliade ș.a.m.d., ca să rămânem strict în cadru autohton. Ba nici măcar irigări ceva mai subtile de realism magic nu mai sunt tratate ca mărci ale actualității, dimpotrivă, sunt privite, pe bună dreptate de cele mai multe ori, ca semne de anchilozare estetică. A scrie azi în acest fel e anacronic, poate trece numaidecât drept expresie a naivității, căci e timpul reconversiei estetice, a militantismului pentru egalități, ecologism, anulări de tabuuri vechi (dar instituiri neconștientizate ori nerecunoscute ale altora) și pentru extirparea conservatorismelor.

Totuși, ultimul volum de proze al lui Kocsis Francisko, Atelierul de pipe și tutun^*, merită atenția cu toate că e scris astfel încât conține mărcile importante ale fantasticului și realismului magic. Credința autorului într-o realitate mai complexă decât cea accesibilă strict pe cale pozitivistă rămâne neschimbată în contextul revigorării perspectivei materialiste și a consecințelor ei în planul creației literare. Și-o și afirmă, de altfel, nu doar prin intermediul creațiilor în care tulpina realistă e altoită cu mlădițe de fantastic sau metafizic, ci și prin vocea naratorului din O întâlnire cu două cafele: „Merirem Șenath era printre puținii care aveau ceva habar de transcendență, a știut să-și aleagă lecturile, cum să-și caute informațiile și la cine să ajungă pentru a fi condus spre necunoscutul din preajma noastră și din noi.” Autorul are deci o formație spiritualistă, vizibilă în toate interstițiile volumului, la fel ca în cele două anterioare, Plimbări cu Freud (2006) și Un roman într-o gară mică (2018).

Expectanța ca volumul unui scriitor care manifestă atracții spiritualiste, din generația optzeciștilor să fie caracterizat de semnele stagnării și anacronismului, de încremenirea în proiect desuet mi se pare după lectură abuzivă din mai multe motive. Ba chiar, cred că Atelierul de pipe și tutun se arată cu atât mai important cu cât vine chiar într-un context neprielnic. Kocsis Francisko nu poate fi bănuit de naivitate și ignoranță, fiind la curent cu tendințele de ultimă oră și dovedind în proză și mai ales prin poezia scrisă destulă versatilitate, când formula e compatibilă cu poetica asumată. Prin urmare, persistența formulei proiectului său prozaic e de căutat în câmpul poeticii asumate, care implică numaidecât conștientizarea deplină a riscurilor implicate de succesiunea perspectivelor în care e ancorată receptarea și căutarea unei soluții de contrabalansare.

E vorba așadar de o poetică în care se remarcă apetențele sapiențiale și insinuările fantastice și mistice clasicizate, am putea spune, în diegeza transilvană. Iar când spun transilvană mă refer nu doar la cea scrisă în limba română, ci și la influențele din proza maghiară. Kocsis Francisko, autor care se simte acasă deopotrivă în limba română și în cea maghiară, nu are orgoliul exploratorului solitar de jungle virgine, ci înaintează în creație cu o perspectivă proteică, percepând afinitatea drept „caldă alăturare” și visând la comuniune, după cum reiese din Două linii foarte lungi, înluminate: „ne vom putea naște într-un fel care nu mai conține nimic ce ne desparte”. Originalitatea nu e nicidecum inhibată devreme ce fiecare „își plămădește propria realitate”.

  Prozatorul pornește de la fapte cât se poate de verosimile, unele nu doar realiste, ci chiar reale, pe care grefează apoi când straniul fantastic, oniric ori suprarealist, când  totemicul ori o transcendență trecută prin filtrul propriului gnosticism. Dozajul e ba vag, în acumulări graduale, ba brusc și abundent, după cum dictează rețeta – eficientă – a construirii suspansului. Alteori epicul trece în fundal, în prim-plan apărând componenta lirică, astfel că textul de acest tip e mai degrabă un prozem decât proză în sensul instituit de tradiție. Se distinge, în acest sens, Luntrea, reducție maximală a poveștii, o esențializare a ei în joncțiune cu lirismul, dezvăluind un crochiu ce invită la glose cu miză poetică: „E dimineață, e zi plină și e din nou seară, mai trece o noapte și e iar dimineață; suma lor se transformă încet în biografie, în care încap zile faste și altele mai puțin bune, în care am fost rând pe rând copil, tânăr bărbat și-acum bunic – odată mă voi lăuda cu isprava asta! -, în care am strâns la un loc un munte de amintiri și un ocean de vorbire – și am naufragiat de-o vreme într-o propoziție cu o luntre pe care ți-e dat s-o folosești o singură dată: mulțumesc, minunații mei părinți, pentru viață.”

 Kocsis Francisko dovedește, în creațiile ivite din hățișurile memoriei și din documentări minuțioase, că are știința construirii fluidității limbajului. În unele din cele 19 proze lucrează, în siaj simbolist, un cântec ce intră în sintonie cu sincretismul și sinestezia. Iată-l, de exemplu, în  Împrumutul care nu mai poate fi restituit: „Sfârșitul de noiembrie venise cu un val de frig, vânt, zloată, răvășeala de afară trântind și-n suflet uși și ferestre de buimăceală. Unii îi zic urât de viață, dar nu-i decât toamnă umedă, sâcâitoare, cețoasă. O vreme care te predispune la zadarnice melancolii condimentate cu posomoreală, dar nici cu unele, nici cu altele nu oprești și nu abați lumea de la propria ei treabă.” Prozatorul este un estetizant interesat de întâmplarea cu tâlc pe de o parte, iar pe de alta de seducția provocată de actul spunerii, de arta de a povesti, pe care o înțelege ca formă similimistică de accedere la profunzimile greu perceptibile din ceea ce ochiul profan numește realitate. Acel dincolo de care vorbesc teologii este pentru Kocsis Francisko ascuns în interstițiile realului și accesibil nebunilor. Atâta doar că nebunia pe care o vizează, trimițând o aluzie la Cântecul nebunului al lui Minulescu, este nebunie doar din perspectiva „normalilor”, a celor neputincioși de a ajunge „dincolo”. Nu miră atunci că tema nebuniei este recurentă. De exemplu, personajul principal din Ioți, nebunul care strânge chiștoace și zice numere este un astfel de alienat în realul „comun”, dar are acces la „ăla de la noroc”, care „aranjează numerele”. El nu ghicește, ci „știe” numerele ce vor ieși la loterie. Când culegătorii de informații ai securității își pun speranțe să profite de ceea ce le pare simplă premoniție a nebunului, sunt păcăliți de Ioți, care, îndrumat de „prietenul de la noroc”, încurcă ordinea numerelor deliberat, dând astfel dovadă de o maximă luciditate în relația cu vocea de „dincolo”. Cu astfel de personaje și mai ales cu tâlcurile ivite din intruziunea straniului ori a fantasticului, se construiește de destule ori parabolicul. Una dintre cheile lecturii parabolice a volumului e cea poetică, însoțită pe alocuri de semnale poietice. Nebunul Ioți, violonistul bețiv Holma, Piti Belca cel „cu minte de găină”, la fel ca Alexandru cel bântuit de mama decedată și de cupiditatea din tinerețe trăiesc într-o lume în care dincolo și dincoace par întrepătrunse și accesibile doar lor, nu și celor care-i înconjoară. Ei sunt într-o situație similară scriitorului căruia i se relevă crevase spiritualiste în crusta realului. Creația literară pare, din asemenea perspectivă, întâlnită și la moderniști și, pentru a da un exemplu mai aproape de prezent, în poezia neoexpresionistului Ion Mureșan, o cale de apropiere de adevăr, în ciuda obstacolelor puse de abordarea materialistă. Este tocmai concepția esențializată și în mozaicul din Misterul morții din Strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremurile nefaste, mozaic în care un artist plastic bătrân ascunde, prin jocul unei umbre extrem de subtile, sesizabile doar dintr-un anumit unghi, ceea ce îi fusese interzis de cenzură, un turn de biserică.

Predomină în volum misterul, iar în prozele cu acțiune mai închegată, suspansul amplificat prin mijirile fantastice sau realist magice și, nu mai puțin, prin intuirea unor pretexte  reale (întâmplări și personaje) ale ficțiunilor. La fel, prin jocul criptărilor lingvistice, cum ar fi anagrama, vizibil în construcția unor nume de personaje și de locuri. Geografia predominantă e Tîrgu Mureșul din perioada comunistă, în care se recunosc cu ușurință repere ca restaurante, străzi, hotelul Grand sau Pârâul Pocloș (redenumit prin simpla inversare Șolcop). E scena în care sunt sugerate percepții interetnice și metamorfoze impuse de istoria nemiloasă. Tocmai de aceea, se conturează expectanța unor noi descoperiri cu fiecare relectură, pe măsură ce sunt identificate și coroborate indiciile plasate de autor în niveluri succesive de criptare.

Lectura Atelierului de pipe și tutun este deci cât se poate de incitantă, dezvăluind un autor în stare să-i restituie prozei scurte vigoarea.

________

^* București, Cartea Românească, 2021

*

Cristina Timar

Vânător de inefabile

După ”Terține și alte disimulări” din 2019, Kocsis Francisko revine cu un nou volum de versuri*, al nouălea în inventarul său poetic, în care prelucrează mici evenimente cotidiene, iluminări, fulgurații, chiar situații mitice, arhetipale, breșe care se deschid în realitatea anostă și promit coagularea unui sens, fără a-și mai impune încadrarea emoției în structura fixă și riguroasă a terținelor. Dacă în penultimul volum se juca inteligent pe partitura unei forme fixe, de data aceasta conținutul creează forma, astfel încât de la poeme cu pretext narativ sau de notație precisă  și prozo-poeme până la haikuri nu e decât un pas, probând, dacă mai era nevoie, virtuozitatea autorului.                  

Nefiind un confesiv sentimental,  nici un inspirat sau un poet de notație imediată,  ci un reflexiv care decantează emoția până la strălucirea diamantină, Kocsis Francisko e mai degrabă un translator al unor momente de iluminare, pe care le accesează grație unei conștiințe extinse. Sigur că starea aceasta, ea însăși  de grație, nu e permanentă, nici măcar ocazională, mai curând excepțională, dar ceea ce este de necontestat e atenția la tot ce mișcă, vigilența maximă a poetului-observator, starea de așteptare, acordarea la frecvențe mai subtile, la vibrații mai înalte: (…) și când aproape toate zilele tale se vor fi scurs / sub semnul acelei tulburătoare așteptări, / a acelei întâlniri cruciale după care / sigur nu va mai exista întoarcere, / ci doar o anume continuare, // presimt năucitor că așteptarea / se prelungește și în celelalte / forme de speranță, / până dincolo de viață” (O anume așteptare, p.16)                 

Așteptarea activă și pândirea iluminării implică și o încordare și comprimare lingvistică. Iluminarea e chestiune de secundă  care inundă ființa iar transpunerea unei experiențe atât de intime și evanescente presupune  o mare responsabilitate, de care poetul Kocsis Francisko e perfect conștient. Fiind situată undeva în proximitatea tăcerii, unul din motivele recurente ale volumului, captarea adecvată în limbaj e o provocare, dar nu una imposibil de biruit, mai ales dacă primește accente de rugăciune: să intri într-o catedrală ca-ntr-o mustrare, / să te-ntrebi cu sinceră stupoare: / cât de mare poate fi țipătul  / comprimat în șoapta unei rugăciuni? // (…) nu-i posibilă nici o confuzie de identitate, / să șoptești numai în gând: Doamne, / și-n clipa aceea să aibă loc cutremure / pe pămând, pe Marte, în imensitate, // să se surpe ca zidurile Ierihonului / granițele colosale dintre noi / și să se vadă pentru o clipită / spiritul pur al zilei de apoi” (În șoapta unei rugăciuni, p.19)  Între cele patru borne temporale, deopotrivă coloane ce structurează edificiul poetic atent construit de Kocsis Francisko,  devenite titluri de poeme (Octombrie 2017, ziua 20, Octombrie 2018, Octombrie 2019 și Octombrie 2020), traseul e unul de înaintare înspre tăcere, de învăluire înr-o poetică a tăcerii, deși poetul tace nu doar ca efect al tangențialei intersectări cu sacrul, ci și ca urmare a devoalării unei răni lăuntrice, invizibile ochilor curioși, dar cu atât mai dureroase. Implozia țipătului de durere în tăcere e cea mai frecventă mișcare la care asistăm ca cititori: rana ce-o numim tăcere nu se vindecă prin strigăt, / nu dispare când pasărea și vântul fac puțină larmă, / (…) nu se deschide ca obișnuita tăiere a gâtului, / a brațului ori a celorlalte organe cu nume, / cu cât ne doare mai tare, / cu atât mai puțin se spune” (Rana ce-o numim tăcere, p.51)                                       

Dincolo de micile drame cotidiene sau marile drame existențiale, de paradoxurile care definesc condiția umană, ceea ce se impune e tonalitatea minoră, de o infinită tandrețe, cu care poetul îmbrățișează văzutele și nevăzutele,  mângâietoare și răscolitoare deopotrivă, semn al atingerii vârstei sapiențiale, care permite privirea lucrurilor cu o anumită detașare. Aceasta e înțelepciunea celor care sondează cortina ce desparte o lume de alta, pentru care cele de aici se estompează sau se reduc la esență, iar cele de dincolo încep să prindă contur. Nu întâmplător, poemul care dă titlul volumului, ”Fii bun și când ceri un strop de apă”, e construit în jurul unei etici a cererii și ofertei, a artei de a ruga și a da, astfel încât cel căruia îi ceri să simtă noblețea cererii și demnitatea celui care formulează cererea, răspunzând solicitării cu o noblețe egală. În acest gest al dăruirii și primirii dezinteresate, necondiționate, cortina grea care separă lumea materială de cea suprasensibilă se ridică și enigmele încep să se dezlege: singurul lucru pe care doar acum îl știu / e că fiecare ființă vie are un moment când merită / să primească și să dea un strop de apă / ca din poveste, / clipa care justifică aflarea în viață / și-n toate enigmele terestre. ( Fii bun și când ceri, p.53)                                  

Vânător de inefabile, Kocsis Francisko e un maestru al camuflajelor sacrului în profan și versurile sale din ultimul volum sunt cu adevărat  un ghid poetic demn de crezare pentru toți călătorii însetați de ceva mai mult sens.

_______________

* Kocsis Francisko, Fii bun și când ceri un pahar de apă, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2021, p.101

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 133-137]