Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (VI)

Mirela TOMOIAGĂ

Reflexii și reflecții identitare în corespondența intimă Ioana Em. Petrescu-Liviu Petrescu

Corespondența intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (publicată la Casa Cărții de Știință în 2012) devoalează, printre multe alte aspecte, și modalitatea de raportare a celor doi epistolieri la propria căutare identitară prin intermediul lecturilor recente pe care le-au parcurs sau prin atitudinea profesională pe care se pregătesc să o manifeste în cadrul universității. Astfel, scrisorile ridică adesea o chestiune de receptare estetică, găzduind opinii critice și devenind nu doar comunicări prezumtive, ci și adevărate experiențe hermeneutice. În cadrul lor, tinerii Ioana și Liviu Petrescu încearcă să părăsească teritoriul lecturii de identificare și să exerseze lectura critică (deocamdată comunicată în doi), transformând scrisoarea într-un spațiu metatextual[1].

Aproape că nu există scrisori în care cei doi să nu consemneze cel puțin un titlu sau un nume de autor, iar acest aspect transformă epistola într-o dare de seamă despre ce, cât și cum a fost citit, despre volumul și intențiile de muncă. Epistolierii scriu, prin urmare, despre ceea ce citesc, căutând mereu o confirmare sau o infirmare, venită din partea celuilalt, despre opțiunea de lectură. Selecția textelor se face, cel mai adesea, în baza unui principiu de ordin afectiv. Dacă ar fi să punem între paranteze conținutul fiecărei scrisori în parte și să păstrăm doar trimiterile literare sau sugestiile de lectură, am obține, ca în conversația personajelor din Insula lui Ioan Groșan, replicile unui dialog exclusiv livresc, inepuizabil. Cităm doar câteva exemple, în acest sens, pentru a sublinia frumusețea și unicitatea dialogului, ca motor al relației deopotrivă afective și intelectuale:

L. P.: „Nu ți-a plăcut Morcoveață. E o carte amară.”

I. P.: „Dănuț mi-a dat Calvarul și lectura m-a prins.”

L. P.: „citește neapărat Kafka. Mai ales Scrisoare către tatăl meu.”

I. P.: „nu mi-ar strica, cred, să recitesc și Don Quijote.”

L. P.: „Cu un… sentiment de vinovăție, m-am întors la Metamorfoza.”

I. P.: „Lectura lui Taine m-a entuziasmat.”

L. P.: „În ultimele patru zile am citit numa’ Knut Hamsun.”

I. P.: „Pentru consolarea sufletului meu, am trecut acum la Tartarin, care de astă dată mă amuză copios.”

L. P.: „Ieri, toată ziua, am citit Lordul Jim.”

I. P.: „Am terminat Lukács (o porcărie) și citesc acum, cu poftă, tot Stendhal (Lamiel) – povestea unui Don Juan cocoșat și complexurat.”

L. P.: „În fond, Scurta fericire a lui Francisc Macomber arată altceva decât procesul de formare a unei conștiințe romantice?”2

Apetitul pentru lectură și interpretare nu se rezumă, însă, la simpla citare a unor titluri sau nume de scriitori. Paragrafe întregi din cadrul corespondenței sunt dedicate hermeneuticii. Pe de o parte, pentru Ioana Em. Petrescu, scrisoarea oferă cadrul afirmării unei viziuni subiective asupra textelor citite, adesea exprimată cu modestie și îndoială, dar, pornind de la o asumare atât de personală, de dubitativă sau chiar autopersiflantă, Ioana ajunge să-și legitimeze în cele din urmă propria viziune. Mai întâi, ea afirmă, își exprimă, intuițiile, apoi oarecum le neagă, pentru ca, la final, să le reafirme și deci să le reconfirme, dându-le validitate: „Liuc, citesc Roșu și Negru cu încetinitorul și am impresia că am prins o chestie grozavă privind definirea sensibilității. Știi câte probleme îmi ridica asta. Și e așa de simplu! Julien e «sensibil» p[en]t[ru] că e un tip imaginativ, asta-l distanțează de toți. Dar nu e o imaginație de tip romantic, ci una care-l apropie de Proust: e putere de simpatie cu sine, capacitate de rememorare până la intensitatea realului a unei emoții trecute […]. Poate-s pe un drum greșit, dar, până acum, totul verifică ipoteza”3. Așa cum se observă, lectura critică înseamnă pentru Ioana Petrescu o lectură „cu încetinitorul”, în care este căutată o pistă mai veche („am prins… Știi câte probleme îmi ridica asta”) și în care se reactivează alte lecturi (Proust, de exemplu). Din acest punct de vedere, actul critic este înțeles ca ralenti, ca obsesie și ca analogie, fiind un act total literar.

Pe de altă parte, pentru Liviu Petrescu, interpretările unor texte literare în interiorul paginii de scrisoare îmbracă inițial haina obiectivității și a siguranței absolute, pentru ca ulterior să ajungă la analiza propriilor reacții (exact traseul invers față de cel propus de Ioana). În acest fel, textul îi servește drept pre-text pentru a vorbi despre sine. Interpretându-l pe Proust, de exemplu, Liviu Petrescu urmărește și la el aceleași reacții, încercând să găsească răspunsuri de identificare. Altfel spus, el trece foarte ușor de la registrul critic, de la premisa teoretică, la analiza unei secvențe de atitudine personală, amintirea funcționând mai degrabă ca argument, exemplu și concluzie la ipoteza anunțată: „Proust nu se poate bucura pe deplin de ceva decât când acel ceva încetează să mai aparțină prezentului și se ridică la suprafață din straturile memoriei. De ce oare? În prezent, spiritul lui e dominat de diferite griji, de diferite preocupări practice, nu e liber să se fixeze asupra frumuseții. În memorie, însă, interesele practice încetează să mai fie actuale și spiritul dobândește întreaga libertate de care are nevoie. Exemplu: cât am fost împreună la București, eram preocupat tot timpul de ceva – să profităm cât mai mult de bibliotecă, să nu obosești matale prea tare, să găsim bilete pentru Dănuț la concert, să economisim banii în așa fel încât să ne ajungă cât de cât la întoarcere etc. Și numai când am fost a doua oară în București mi-am dat seama cât de dulce e să mă plimb cu matale în Cișmigiu”4. În citatul prezentat se remarcă în mod clar glisarea dinspre registrul exterior spre cel interior, iar așezarea față în față a celor două „oglinzi” se produce prin secvența care introduce „exemplul”, fără alte indicii prealabile. Altfel spus, interpretul își abandonează obiectul de interpretat și se focalizează asupra subiectului interpretant, care este el însuși. Într-un alt comentariu, la Lordul Jim, viitorul critic trece de la bănuiala interpretativă la certitudinea propriului temperament, a propriei conștiințe de sine. Prin lectura și actul critic, Liviu Petrescu își oferă o întărire personală, cu o evidentă pasiune a lucidității și cu un spirit foarte îndrăzneț. Îndoiala care asigura la Ioana Petrescu progresia actului interpretativ este respinsă cu vehemență de către Liviu: „Am trecut pe lângă o carte – și toate au înviat și m-am simțit din nou întărit. Lordul Jim… un aventurier? Nu, o conștiință romantică […]. Ceva sălbatic de cutezător […]: pasiunea lucidității, pasiune susținută nu de conștiință, ci de un flux temperamental, de nevoia de a dezgoli, dintr-odată, lumea de aparențe, cu un fel de îndrăzneală sfidătoare, cu plăcerea de a te angaja într-o experiență decisivă”5. După cum se poate vedea, fragmentul citat așază împreună constantele unei identități atotputernice. Asemenea naratorului obiectiv, criticul este, în viziunea lui Liviu Petrescu, o figură tutelară, un zeu absolut, capabil de orice pledoarie, atâta timp cât se identifică cu personaje puternice, simbolice.

În alte scrisori, Ioana și Liviu au rolul de a construi imaginea criticului literar sau a tânărului asistent universitar care își pregătește seminarele și care se vede nevoit să-și gestioneze un material literar foarte amplu. Astfel, descrierea Ioanei Petrescu la masa de scris este surprinsă de către Liviu, care reține stilul ei de lucru: „știu că totdeauna aveai nevoie să întinzi peste tot plicuri cu fișe, caiete – o să-ți fie imposibil să te rezumi la măsuță, care mai e și rotundă, foarte incomodă pentru scris”6. Prezența fișelor, dispuse în plicuri, a caietelor, a unei anume risipe de spațiu atrag un prim semnal asupra cercetătorului, care scrie folosindu-se de un material preexistent, care scrie re-citind și re-structurând un astfel de material. Așadar, primul contur de istoric și de critic literar al Ioanei Petrescu îl regăsim în aceste câteva rânduri pur întâmplătoare, în care Liviu Petrescu vorbește mai degrabă despre neajunsurile mobilierului (măsuța incomodă și rotundă) decât despre pasiunile de lectură sau de scriere ale soției sale.

În ceea ce privește un portret reciproc, la masa de scris, făcut lui Liviu de către Ioana, corespondența lasă un mare blanc textual. Ea nu îi face un asemenea contur nici în mod accidental, nici în mod intenționat. Însă Liviu Petrescu se preocupă să-și construiască singur o astfel de imagine: nu la masa de lucru, ci în sala de clasă, unde se imaginează dominându-i pe studenți, conducând discuția cu o supraestimare a propriilor capacități, demnă de luat în considerare pentru un tânăr de doar 22 de ani la acea vreme: „m-aș plimba tot timpul, conversând mai mult de unul singur, dezvoltând problema pe care o vreau eu, nelăsându-le lor libertatea să bată câmpii cu stereotipiile binecunoscute de analiză […]. Eu discut cu ei, sunt stăpân pe ei și le spun ce vreau. Îi conduc unde vreau. Îi hărțuiesc fără milă”7. Din citat reiese autosuficiența, declarată acum, a criticului literar de mai târziu și un soi de egocentrism al epistolierului care dorește să-și impresioneze și să-și concureze iubita pe planul afirmării profesionale. Presupusa discuție cu studenții, orientată unilateral, se constituie într-un soi de mostră a discursului critic, în care manipularea studenților dezorientați devine simbolul demersului interpretativ, raportat la un public mai larg. Astfel, două metonimii se impun a fi semnalate: prima este aceea a studenților-public, iar a doua este a seminarului-demersuri critice. Hărțuiala „fără milă” este și ea un simbol al obositorului drum al interpretării. Cu alte cuvinte, demersul critic autentic înseamnă pentru Liviu Petrescu, încă de pe acum, o probă de efort și de rezistență, la care nu face față oricine (studenții, de exemplu, sunt imaginea unui lector încă neavizat cu adevărat, a unui lector în formare, și, prin urmare, încă manipulabil, încă inocent). Rolul dominant al profesorului este semnalat emfatic prin sublinierea pronumelui personal de persoana întâi singular, probabil așezat neîntâmplător în poziție inițială și scris, astfel, cu majusculă („Eu”).

Așadar, în lumina celor consemnate, se observă că paginile corespondenței intime Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu le oferă celor doi epistolieri oportunitatea de a (se) (auto)portretiza, ei devenind, pe rând, atât reflectanții, cât și reflectații din și prin scrisoare, din și prin metatext. Nu doar gustul lor estetic este cel care prinde contur prin afirmațiile din epistolă, nu doar rigoarea academică, definitorie pentru timpul în care ei se formează, este cea care transpare, ci și o permanentă căutare identitară (prin lecturi, prin scriere, prin celălalt). De aceea, considerăm că paginile lor de corespondență ne oferă cel mai bun prilej de a-i urmări în oglindă, convenția acestui stil cerând un raport de 1:1. Deformatoare sau, din contră, foarte fidele realității, reflexiile identitare ale Ioanei și ale lui Liviu Petrescu din scrisori ni-i redau tocmai prin reflecțiile împărtășite, prin metamorfoza gândului în dialog epistolar și, mai ales, ni-i arată caleidoscopic, așa cum au fost, în ipostaze polimorfe: iubiți, soți, cititori, critici, asistenți universitari, călători în țări străine și exegeți în devenire.

___________________

[1] O parte din ideile acestui articol se regăsesc și în studiul Mirela Tomoiagă, O poetică a corespondenței intime în literatura română a secolului al XX-lea, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, pp. 285-296 passim.

2 Citatele sunt extrase din scrisorile originale aflate în Fondul de Colecții Speciale Petrescu-Popovici al Bibliotecii Județene Cluj Octavian Goga, în ordine, după cum urmează: dosar 13, fila 12, dosar 23, fila 17, dosar 14, fila 33, dosar 23, fila 17, dosar 14, fila 17, dosar 23, fila 13, dosar 16, fila 28, dosar 23, fila 3, dosar 14, fila 52, dosar 24, fila 5, dosar 14, fila 52.

3 Ioana Petrescu, în scrisoarea datată 22.07.1967, Geoagiu-Băi – dosar 24, fila 21.

4 Liviu Petrescu, în scrisoarea datată 24.07.1966 [Oxford] – dosar 15, fila 15.

5 Idem, în scrisoarea datată 21.09.1964 [Arad] – dosar 14, fila 52.

6 Idem, în scrisoarea datată 22.09.1964 [Arad] – dosar 14, fila 15.

7 Idem, în scrisoarea datată 27.09.1964 [Arad] – dosar 14, fila 61.

*

Daniela PETROȘEL

Ioana Em. Petrescu. Omul de dincolo de nume

Scris în urmă cu șaisprezece ani și publicat în numărul din septembrie al revistei „Convorbiri literare”,  acest text poartă, într-un fel, povara unor revelații, nu neapărat critice. Ele traduc uimirea unui cititor ce avusese o relaţie de durată şi cumva graduală cu opera critică a Ioanei Em. Petrescu:  în liceu îşi construise o imagine asupra marelui poet romantic prin Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, în facultate, pentru pregătirea lucrării de licenţă, parcursese Configurații, pentru provocatoarele perspective teoretice asupra citatului, iar pentru o teză de doctorat despre parodie, lucrarea Ion Budai Deleanu și eposul comic se dovedise esenţială. Studii, nume și bibliografii, direcții de cercetare, abordări comparativiste, logica impecabilă a argumentației. O imagine, în cele din urmă incompletă, asupra unui critic literar. Dar Jurnalul venea să umanizeze figura unui critic, să intre în zona tensiunilor ce duc la apariția studiilor critice, să invite la meditaţie asupra fragilului raport dintre existenţa cărţilor şi existenţa prin cărţi. 

*

Majoritatea studiilor critice au darul de a-şi camufla perfect autorul. Copleșite de preţioasa lor povară ştiinţifică, acestea nu permit accesul spre un autor ce le-ar face concurență sau le-ar evidenția statutul de constructe culturale. Dincolo de formaţia lui intelectuală ce se întrevede prin conţinutul cărţilor, prin capacitatea de a îmbina informații și de a oferi o viziune asupra respectivului subiect, criticul ca om aproape nu interesează. El este o prelungire a cărţii, numele de pe copertă, rar dublat de informații despre omul ce poartă povara numelui. Numele Ioanei Em. Petrescu este asociat cu cărţile ei despre Budai-Deleanu, Eminescu sau Ion Barbu şi, eventual, generează o plasare familială: fiica lui D. Popovici şi soţia lui Liviu Petrescu. Jurnalulei, apărut la Paralela 45, în 2004, o scoate pe Ioana Em. Petrescu din sfera limitativă a dublelor determinări, cele livreşti şi cele familiale, devenind acută mărturisire a omului de dincolo de nume, a omului care-și respinge, caută sau construieşte numele.  

Dincolo de fapte, desubstanţializate, există o mistică a numelui şi a numelor în acest jurnal, care condiţionează şi în acelaşi timp legitimează existenţa autoarei. Permanenta căutare a identităţii este generată şi de rătăcirea într-un labirint de nume, nici unul dintre ele nefiind capabil să cuprindă mulţumitor fiinţa autoarei. Criza îşi are obârşia într-o convingere ferm exprimată: „pentru mine numele (şi aristocraţia numelui) se măsoară în cărţi”. De aceea, destinul său stă sub semnul întemeierii unei identităţi profesionale proprii, relaţia dintre nume şi scris fiind atât de strânsă pentru că ele se clădesc reciproc: „…în momentele când visam să scriu propriile mele cărţi, exersam tot felul de anagrame – ca un fel de a-mi construi un nume al meu în marele Nume, în sacrul nume al tatălui”. Chiar şi dorinţa de a-şi anagrama propriul nume este un semn al eliberării de tirania altora. Determinată iniţial de povara numelui Popovici, autoarea trăieşte sub puternica lui încărcătură intelectuală şi se simte datoare să slujească memoriei tatălui, un tată ce este imaginea absolută a perfecţiunii. Plasându-se pe o treaptă inferioară, îşi propune să devină glasul prin care vorbesc cărţile tatălui: „am vrut să fac filologia ca să pot repune în circulaţie (profesionist şi competent) cărţile tatei – moştenirea sângelui şi a numelui meu”. Această recuperare livrescă şi familială nu e dublată de afirmarea orgolioasă a identităţii ereditare: „Voiam să slujesc cărţile tatei, nu să mă slujesc de ele ca să fac o carieră de moştenitor”. Orgoliul înrădăcinării într-un nume propriu o împiedică să aleagă calea uşoară, aceea de a fi doar fiica tatălui. 

O altă aventură prin acest labirint al numelor constrângătoare, generată de dorinţa necesarei identificări, e legată de căsătoria cu Liviu Petrescu, în care proiectează figura paternă: „cred în Liviu ca şi în tata”. Ideea întemeierii cuplului e legată de construirea unui nume comun: „Aveam să facem amândoi un alt nume, nou, frumos, aveam să-l întemeiem împreună”. Dar şi acest demers al numirii eşuează, pentru că numele lui începe să crească mai repede decât al ei şi tinde să şi-o anexeze. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi în cazul tatălui, căci „refuzând să profit de numele tatălui meu, să ajung să profit de cel al bărbatului meu”. Chiar şi conştientizarea alterării relaţiei cu Liviu aduce problema raportării la nume: „din păcate numele va trebui să-l păstrez […] am devenit prizoniera lui”. În absenţa copiilor, singura modalitate validă de supravieţuire a numelui este prin scris, dar un scris care să o întemeieze ontologic, oferindu-i mult căutata coagulare identitară. De aceea, o carte devine carte fundamentală nu datorită valorii ei, ci pentru „cantitatea de existenţă […] investită în ea”. Iar avatarurile numirii nu sunt condiţionate doar de cele două figuri masculine emblematice – căci astfel drama numirii s-ar consuma doar în sfera condiției limitative a femeii –, ci sunt forme ale tensiunii generate de o permanentă căutare de sine. Absenţa unei relaţii sigure şi stabile cu numele Ioana Petrescu este dată şi de multiplicarea lui incontrolabilă, încă trei personaje purtând acelaşi nume, lucru ce subminează unicitatea relaţiei cu sine. De aceea, dorita înrădăcinare în nume vine cu soluţia unei minime diferenţieri, dată de iniţialele celui de-al doilea prenume.

Vocaţia critică este o perfectă ocazie de a fugi în subiectivitate, de a se travesti sub vălurile neutre ale discursului despre alţii: „prea m-am învăţat să închid totul (să mă închid cu totul) în surogatul ăsta  care e critica”. În vreme ce consolidarea aristocratică a numelui Ioana Em. Petrescu se face prin dovezile nobile ale cărţilor scrise, rolul jurnalului este de a dovedi nobleţea câştigată prin suferinţă a omului de dincolo de nume; jurnalul este modul în care sufletul torturat de demonul criticii îşi ia revanşa prin etalarea suferinţei umane din spatele perfecţiunii: „cartea asta m-a torturat ca pe un tâlhar condamnat la cruce”. Complementaritatea celor două dimensiuni, cărţile de critică şi jurnalul, ţine de o balanţă a sinelui: „am renunţat la jurnal de când am început să scriu cărţi”. În încercarea de a menţine un permanent echilibru, autoarea îşi proiectează existenţa pe aceste două dimensiuni diferite: obiectivarea maximă a discursului critic şi introspecţia tulburătoare a jurnalului. Autentice universuri compensative, ele fac jocul unor permanent schimbătoare feţe ale eului. Dacă jurnalul este o formă de eliberare, scrierea cărţilor e recunoaşterea suveranităţii literaturii, o „totuşi plăcută – pierdere a libertăţii”; căci autoarea nu îşi stăpâneşte propriile cărţi, ci ele, dintr-o permanentă nevoie de sacrificiu, îşi devorează creatorul. Nu sunt cărţile supuse autorului, ci autorul e victima lor: „După ce o faci, devii prizonier în ea tu, cel care ai făcut-o”. De aceea, autoarea mărturiseşte că şi-a amânat debutul până la cristica vârstă de 33 de ani tocmai din dorinţa de a-şi prelungi sentimentul de libertate, într-o dramatică încercare de a-şi amâna destinul. Drama ia naştere prin ieşirea din câmpul virtualităţilor infinite şi intrarea într-o carte care nu poate să dezvolte decât o parte din nelimitat. Eşecul în planul ficţiunii, căci autoare se plânge permanent de faptul că nu va scrie niciodată marea carte, este anulat prin apariţia acestui jurnal, ieşire ne-autorizată din spaţiul protector şi disimulat al criticii.

Fiind forma de îmblânzire a obsesiilor, de exorcizare a unui eu neliniştit, jurnalul este totuşi o falsă formă a eliberării; falsă fiindcă mărturisirea, deşi voit liberă, este, de fapt, un act secundar, fixat în scris (din nou teribilul surogat al scrisului) şi alterat de incizia lucidităţii şi a coerenţei necesare. Scrierea jurnalului obligă la o derivare a confesiunii, la modelarea ei pentru a lua necesara formă scrisă. Unii lectori de jurnal caută cu o aviditate bolnăvicioasă anecdoticul literar sau, mai grav, micile mizerii pe care autorul le face sau pe care le suportă, în speranţa unei identificări umane cu autorul jurnalului; este o mascată modalitate de auto-măgulirea a eului cititor prin coborârea celui ce face confesiunea la nivelul profilului moral sau temperamental al lectorului. Cazul opus ar fi reprezentat de cei care intră în spaţiul intim al confesiunii doar spre a fi martori la derularea unei autobiografii copleşitoare, ce le inculcă sentimente de inferioritate. Diferenţa nu este generată doar de tipul lectorului, specificul mărturisirii fiind cel care îşi construieşte un anumit tip de lector. Pentru primul tip de cititor, lectura jurnalului Ioanei Em. Petrescu nu poate provoca decât o mare dezamăgire: oameni, locuri, fapte îşi pierd conturul, inundate fiind de un zbucium interior permanent. Nici un moment mărturisirea nu cade în trivialul concretului, evenimentele sunt abstractizate şi, de aici, cauza disperării e aproape inexplicabilă; de fapt, ne-o explică autoarea însăşi: „disperarea naşte din eu şi nu din accidentele exterioare care par să o producă”. Ciudat e faptul că, citind jurnalul, parcă am fi vrut mai multă viaţă în omul pe care-l ştiam doar nume. Dar, din nou, viaţa pe care am vrea-o cât mai reală este alterată de instrumentele lucide ale auto-analizei, transformându-se într-o senzaţie de viaţă. De aceea, împlinirea maximă nu poate fi decât un etern pelerinaj spre lucruri, făcut cu timiditatea specifică marilor spirite: „să pescuiesc cu grijă, în veşnica trecere, picuri plăpânzi de bucurie”.

Însăşi relaţia autoarei cu viaţa stabileşte termenii raportului subordonării: „poartă-mă tu viaţă”. De aceea, eul confesiv nu se manifestă tiranic asupra universul înconjurător şi nu încearcă să-l ordoneze; el simte din plin inutilitatea propriei existenţe într-o lume ale cărei structuri există dincolo de subiectivitatea proprie. Chiar când îşi afirmă importanţa, valoarea celorlalţi o devalorizează: „Sunt un axis mundipentru o sumedenie de dezaxaţi”. Efectul invers constă în dispersia eului printre părţile componente ale cadrului, făcută fără necesara reunire: „mă văd în toţi […] mă destram din nou peste tot şi nicăieri, mă pierd iarăşi”. Astfel, coerenţa existenţei se pierde sau, dimpotrivă, se câştigă printr-un sadic joc al căutatei neîmpliniri: „Ăsta e farmecul vieţii mele: nu împliniri, ci fericirea nesigură, tulburătoare a aşteptărilor”. Rarele momente de trăire plenară sunt urmate de disecarea lor critică, de anulare printr-o crudă incizie lucidă. Nimeni nu e vinovat în acest joc dur al deziluzionării permanente, pentru că toţi sunt nişte îngeri sacrificaţi.

Mărturie scrisă a vieţii de dincolo de scris, jurnalul Ioanei Em. Petrescu rupe vălul criticului puternic, rece în pasionalitatea lui, pentru a lăsa la vedere tenebrele introspecţiei. Refugiul în intimitatea jurnalului păstrează încă obsesia analizei livreşti, căci existenţa reală devine tablou literar, iar chipuri cunoscute sunt interpretate ca personaje fictive; pentru criticul autentic, viaţa însăşi nu este decât o parte din vastul spectacol al literaturii în care suferinţa devine întemeietoare.

*

Jessica ANDREOLI

Despre o veche controversă: „Leggendo Ioana Em. Petrescu”1

Studiile asupra materialelor conservate la Fondul Popovici-Petrescu (bibliotecă judeţeană O. Goga – Cluj) au scos la lumină un episod controversat care a marcat tangenţial relaţiile dintre doi reprezentanţi ai eminescologiei romane şi clujene: Rosa Del Conte şi Ioana Em. Petrescu. Istoricii literari S. Mihăilă şi I. Bot au dedicat pagini interesante acestei „(false) controverse”, ajungând la concluzia că această polemică, născută ca un discurs critic, a fost mutată la un nivel etic prin transformarea dialogului dintre specialiști într-o încercare de discreditare.

Prezenta analiză își propune să ofere noi detalii asupra acestui episod nefericit folosind materialele păstrate în Arhiva și Fondul Del Conte, precum și abordarea Rosei Del Conte a textelor critice cu care s-a confruntat.

Rosa Del Conte, filolog, traducător, profesor universitar specializat în românistică, precum și autoare a unui amplu studiu monografic dedicat operei eminesciene2, de-a lungul carierei sale academice a devenit protagonista unor controverse cunoscute și, uneori, neplăcute – pe care le-a definit drept schermaglie. Scria despre astfel de „discuții profesionale”: „pur non rinunciando alla severità dell’esame – avevo inizialmente bandito i toni striduli”3. Citind lucrările pe care le critica, Rosa Del Conte s-a angajat într-o analiză serioasă, critică, etică, încercând chiar și în cele mai intense controverse să mențină acea detașare în tonurile pe care le credea a fi drept caracteristicile discursului filologic. Totuși – așa cum afirmă în scrisoarea menționată mai sus – este incapabilă să îmbine întotdeauna severitatea caracteristică metodologiei sale de lectură și analiză cu tonurile neutre la care aspiră, căzând spre strident.

La începutul anilor optzeci, în urma unui interviu cu D. Cesereanu pentru revista Tribuna [Interviu cu Rosa Del Conte, 24 (1225), anul XXIV, 12/6/1980]4, Rosa Del Conte declanșează unul dintre aceste episoade acuzând-o de plagiat pe criticul literar Ioana Em. Petrescu, autoarea volumului Modelele cosmologice şi viziune poetică (1978)5.

Din acest episod amar, care de altfel a fost trecut în tăcere mult timp, a scris criticul literar S. Mihăilă care i-a dedicat un întreg capitol în volumul Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente6 precum și mentorul său, istoricul literar I. Both care, cu ocazia primei zile de studiu în memoria Rosei Del Conte, în decembrie 2017, și-a încheiat discursul făcând referire la istoria relației dintre Rosa Del Conte și școala eminescologică din Cluj.

Interviu cu Rosa Del Conte: în dialog cu D. Cesereanu

În 1980, revista Tribuna i-a propus un interviu Rosei Del Conte, professore fuori ruolo la Universitatea La Sapienza din Roma, care a fost realizat în continuare de D. Cesereanu. În Arhiva donată de Rosa Del Conte prin legatul ei către Istituto di studi superiori G. Toniolo [Instituție fondatoare al Universității Cattolica del Sacro Cuore] există un singur exemplar al acestui interviu, o pagină fotocopiată în varianta sa finală – cea publicată – păstrată astăzi împreună cu articole și discursuri pregătite cu ocazia manifestărilor publice7.

Nu au fost păstrate note sau ciorne ale acestui interviu – o situație excepțională dacă luăm în considerare materialul adunat la Fond. De altfel, era obiceiul Rosei Del Conte să păstreze texte schițate și minute asupra cărora a intervenit în marjă, pe larg, înainte de publicare, pe care le-a autorizat doar după citirea materialului paginat și gata de tipărit.

Nici măcar scrisorile păstrate în Arhiva 1- corespondență nu ne ajută în reconstituirea acestui episod întunecat, care nu este retras nici în jurnalele/agende acelor ani, nici în scrisorile trimise autorului interviului, nici în cele trimise revistei. Printre scrisorile care s-au păstrat în arhivă se numără o singură scrisoare trimisă de D. Cesereanu în prima jumătate a lunii septembrie (1980), răspunsul unei telegrame trimise de Rosa Del Conte cu o lună mai devreme. Este o scrisoare succesivă publicării interviului, primită în vara anului 1980, după cum notează însăși Del Conte cu creionul, în care jurnalistul se referă en passant la convorbirile de la Roma în timpul cărora s-a realizat interviul, iar la traducerea textului realizată de un fost student al ei pentru numărul revistei apărut în iunie: „În ceea ce priveşte interviul pe care aţi binevoit a-l încredinţa revistei (…) pot afirma că a avut parte de o tălmăcire excelentă prin grija şi priceperea unui italienist român Marian Papahagi”8 – potrivit lui Cesereanu, succesul traducerii este determinat de faptul că traducătorul „a izbutit (…) să dea un text echivalent care să transmită, în întregime, verva polemică şi strălucirea intelectuală proprii originalului”9. Din aceeași scrisoare aflăm că Rosa Del Conte nu primește numărul revistei Tribuna direct de la comitetul de redacție, iar abia în august primește o copie destinată catedrei de limbă şi literatură română, după care trimite, în 13 august, o telegramă să se plângă de întârzierea primirii exemplarului ei.

Din corespondența cu D. Cesereanu s-a păstrat doar o scrisoare ulterioare, referitoare la anul 1983, când acesta din urmă își propune redeschiderea dialogului cu Rosa Del Conte, continuând cu interviul început cu trei ani mai devreme10. Se pare că Rosa Del Conte acceptase să răspundă în scris la o serie de întrebări convenite anterior, însă, după cum reiese din rechemarea trimisă de D. Cesereanu, aceasta este o promisiune nereușită, surprinzător dacă luăm în considerare „succesul” pe care pare să-l aibă primul articol axat pe publicarea volumului Eminescu o dell’Assoluto a Rosei Del Conte şi studiile ei: „Vă pot informa că textul interviului elaborat de dvs. a avut un ecou puternic în mediul cultural-literar de la noi”11.

Un singur detaliu relatat în aceeași scrisoare – cea datată 11 septembrie 1980 – pare să se refere la episodul pe care ne propunem să-l analizăm. D. Cesereanu face referire de fapt la o călduroasă primire a interviului, atât de mult încât acesta a fost republicat la București de către revistă Săptămîna. El subliniază că majoritatea cititorilor au apreciat textul tocmai pentru valoarea sa reală ca document literar dedicat personalității lui Eminescu și volumului de exegeze scris de Rosa Del Conte, dar apoi exprimă o considerație „sarcastică” asupra anumitor „«eminescologi» [care] l-au gustat cu acreală”12. În mod clar, chiar dacă este o referință anonimă și lipsită de o contextualizare obiectivă, atenția noastră s-a concentrat asupra substantivului acreală care, tocmai din cauza încărcării sale semantice, se referă la ideea de neînțelegere, încăierare, controversă.

De la scrierea privată la document: reconstruirea unui episod uitat

Scrisorile menționate anterior nu urmăresc așadar clar nici geneza articolului – care pare să fi fost elaborat direct de profesoara italiană – și deci a declarațiilor Rosei Del Conte primite ca ofensatoare, nici motivele care au determinat-o pe profesoara să deschidă o controversă atât de neplăcută cu tonuri surprinzător de abrupte.

În acest context, prin urmare, căpătă un rol central pagina de jurnal – citată pe de altă parte și de S. Mihăilă – în care Ioana Em. Petrescu se referă la acest episod, şi care își asumă funcția de document:

„Reiau, spre memorare, de unde se trage întoarcerea la «Jurnal». Povestea e lungă: Cesereanu îi da un interviu Rosei Del Conte (Notă: cartea ei citită la Chirurgie – împrumutată de la Monica Lazăr, că la bibliotecă nu-i – după ce îmi gândisem cartea şi publicasem fragmente pregătitoare –, citită din decenţă de critic cu formaţie de istoric literar). Îmi place, mă entuziasmează, o citez din plin pentru primele capitole ale cărţii mele despre Eminescu (cele cu platonism), dar o abandonez, disociindu-mă într-o notă (deferentă, nu doar decentă) când trec la subiectul meu propriu-zis: Eminescu – poet tragic. Şi aşa, cu candoarea idiotului, îi trimit opera mea nostimă (opus 2 nr. 2) cu dedicaţie inflamată-decent. Reacţia babei, vizibilă în interviul dat lui Cesereanu: s-a dus generaţia de aur a criticii române (cartea ei e dedicată tatii); acum, epigonii mârşavi şi imorali, care nu continuă critica interbelică, o fură şi pe ea. Ex: eu, care o «lichidez» într-o notă, utilizând apoi categoriile ei critice: timp şi cosmos.”13

Ioana Em. Petrescu transferă de fapt în paginile private ale jurnalului său nu doar iritarea și amărăciunea pentru un episod cel puțin neplăcut, ci notează și detaliile și, mai ales, soluția adoptată – fără acordul ei – pentru a reduce la tăcere faptul.

Profesoara clujeană ia cunoștință de afirmațiile grele ale Rosei Del Conte datorită lui M. Papahagi, colegul care se ocupă de adaptarea în limbă română a textului interviului pentru revistă:

„Papahagi, pus să traducă interviul, mi-l aduce şi mi-l arată. Întîi, scârbită, n-am chef să răspund şi Liviu mă lămureşte că a tăcea nu e eleganţă, ci prostie. Scriu deci o replică decentă (cu toată stima…), dar niţel dură, lămurind ceea ce mie mi se pare de domeniul evidenţei şi al bunului-simţ. Liviu o duce la Tribuna şi Popescu rezolvă lucrurile altfel: nu publică replica mea, dar publică interviul babei trunchiat, fără acuza împotriva mea.”14

Dumitru Radu Popescu, atunci redactor-şef al revistei Tribuna, împreună cu L. Petrescu, soţul profesoarei acuzate, ia de fapt decizia de a publica interviul trunchiat, o soluţie mai departe definită în Jurnalul Ioanei Em. Petrescu ca un „succes al politicii struţului oltean”15 şi o „tranzacţie-şantaj a Popescului”16. Cu un limbaj ironic și tăios, definit de autoarea paginilor de jurnal „plângătoriu”17, Ioana Em. Petrescu conturează liniile esențiale ale episodului și oferă o imagine clară a eticii sale de critic și cercetător, atât în soluțiile pe care le propune pentru a aborda situația:

„Acum: mie mi se cam strepezesc dinţii de soluţia asta; ori îl dădea tot (cu răspunsul meu cu tot), ori nu-l publica deloc. Liviu mă convinge că e bine aşa, eu vreau să-i trimit babei – strict particular – replica mea, că nu prea pot să mă prefac că nu ştiu ce ştiu. Popescu îmi interzice treaba asta (nu am dreptul să ştiu etc.), interviul apare trunchiat…”18

„Cât și în reafirmarea autenticității contribuțiilor sale: «l-am informat sec, că, efectiv, n-am copiat-o pe babă, deci nu pot fi şantajată s-o tămâiez în folosul Tribunei care a avut graţioasa idee să ascundă ruşinea».”19

Între citat și plagiat: din Arhiva Del Conte

Episodul descris de Ioana Em. Petrescu apare foarte liniar deşi Jurnalul constituie cu siguranță o formă de scriere extrem de subiectivă, emoțională, personală, după cum se poate observa şi din stilul adoptat. Nu ne propunem însă aici să discutăm despre reconstituirea faptelor, ci mai degrabă să evidențiem câteva materiale de arhivă care – deși nu le șterg neplăcerile – demonstrează totuși modul în care Rosa Del Conte a citit cu atenție volumul aflat în centrul acestei dezbateri.

Dacă luăm în considerare scrierile Rosei Del Conte și corespondența păstrată în Arhivă, putem observa cum problema plagiatului pare a fi o constantă în cariera academică a profesoarei. Acuzația adresată doamnei Petrescu nu este prima, de fapt deja în anii ʼ60, Rosa Del Conte denunță aproprieri și atribuții false, comportamente inacceptabile și de sancționat, în opinia ei. Comportamentul Rosei Del Conte nu este probabil determinat doar de etica riguroasă, ci și – din păcate –, mai ales, de lipsa de recunoaștere academică şi instituţională de care se simte – trist – protagonista. Dintr-o scrisoare adresată către Marisetta Valier (Comisie Naţională Italiană la UNESCO) în primăvara anului 1964 iese la iveală acest sentiment:

„Lo studio della prof. R. Del Conte, titolare del corso ufficiale di Lingua e Letteratura rumena nella Facoltà di Lettere dell’Università di Roma, nonostante la quarantena in cui l’ha tenuta la Legazione della R.P.R. a Roma, ha finito con l’imporsi e non solo in occidente (…), ma anche in Romania. (…) Tenuto conto del fatto che già si avvertono gli effetti del libro in una furiosa ripresa della saggistica emineschiana con articoli i quali, pur senza denunciare la fonte, chiaramente si ispirano a posizioni critiche che il libro della studiosa italiana ha imposto con irrefutabile evidenza, ma che in questi tempi erano state falsate e minimizzate”20

Profesoara Del Conte își continuă apoi scrisoarea-raport subliniind absența unor copii ale studiului Eminescu o dell’Assoluto în România, în ciuda donațiilor personale deja făcute, precum și a solicitărilor primite de la studenți și cercetători de a primi copii personale pentru a facilita studierea volumului. După cum ea însăși îi dezvăluie lui Alfredo Schiaffini, cunoscut filolog și lingvist, într-o scrisoare trimisă la 23 aprilie 1963, de fapt: „la Rumenia ufficiale ha approvato l’acquisto di ben… tre copie!”21

Cu siguranță că putem citi amărăciune în cuvintele profesoarei italiene care vede publicarea studiului ei monografic trecând în tăcere și își folosește studiul fără a se bucura de citări sau vreo recunoaştere:

„(…) trovo la Sua lettera, di cui La ringrazio. Vorrei anche, com’è legittimo e naturale, gioirne, tanto più che il consenso viene da persona autorevole e proba quale Ella è, ma purtroppo i Rumeni (di destra e di sinistra) mi hanno così abituata alla doccia scozzese della lode (quasi sempre privata) e dell’insulto pubblico (…) che mi sono imposta come impegno morale di accogliere con la stessa sorridente saggezza l’una e l’altro, senza concedere all’amor proprio né di rallegrarsi della lode né di avvilirsi per l’omissione ingiusta o per la frecciata tanto volgare quanto immeritata”22

În acest context de nemulțumire, este de căutat, așadar, scânteia care o determină pe Rosa Del Conte să-și exprime nedumeririle cu privire la modul în care este citat sau nu este citat studiul ei:

„Prea multă vreme această carte pe care o iubesc, pentru că reflectă o profundă consonanţă sufletească – aşadar etică şi intelectuală – cu marele artist, a rămas un pămînt de cuceriri, o lectură rezervată pentru specialişti care, am datoria s-o recunosc, cu mai multă sau mai puţină autoritate, n-au fost desigur avari în aprecieri şi laude. Ba chiar… unii dintre ei, acceptînd calda invitaţie a lui Mircea Eliade de a se adînci în lectura ei, au urmat-o poate chiar prea mult, cîteodată înţelegînd-o chiar greşit, adesea din păcate necitînd-o sau citînd-o cu zgîrcenie, ca să nu mai vorbesc despre comportamentele stînjenitoare şi ambigue ale celor care cu o anumită dezinvoltură, au crezut că pot să «descopere» chei interpretative şi să «sugereze» izvoare, explicit propuse şi mărturisite în paginile exegetice sau în notele ce le stăteau în față.”23

Reflecțiile pe tema plagiatului o interesează așadar pe Rosa Del Conte de peste treizeci de ani, rezultând din considerația dură anterior citată, preluată din introducerea-dedicație întocmită la Roma, în iunie 1989, cu ocazia apariției ediției în limba română a studiului ei despre Eminescu.

À propos de „Modelele cosmologice şi viziune poetică”

Dacă corespondența cu D. Cesereanu nu a oferit detalii utile pentru reconstituirea punctului de vedere și a perspectivei Rosei Del Conte asupra episodului interviului și nici nu a oferit detalii esențiale, Arhiva Del Conte se dovedește totuși utilă în infirmarea unei afirmații – cu tonuri prea peremptorii – prezente în articolul Cum citea Ioana Em. Petrescu? Despre polemica cu Rosa del Conte:

Polemica Ioanei Em. Petrescu cu Rosa del Conte este iniţiată de către cercetătoarea italiană. În interviul pe care i-l acordă lui Domiţian Cesereanu, Rosa del Conte se pronunţă ,,apăsat”, dar (vom vedea) în necunoştinţă de cauză, asupra studiului Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică. Trebuie menţionat de la bun început că discursul polemic al Rosei del Conte, fără exegerări, ţine de domeniul ,,caraghiosului”, vădind, dincolo de aparenţele pe care încearcă să le incrimineze, faptul că vorbeşte despre cu totul şi cu totul altceva. Invocarea unor termeni ,,cu greutate”, precum ,,plagiat, răstălmăcire şi, totodată, folosire abuzivă a ideilor fără a le cita”, indică faptul că nu poate să înţeleagă teza cărţii Ioanei Petrescu. Rosa del Conte iscă ,,acuze” care devin propriile sale ,,capcane”: cercetătoarea italiană nu a citit în întregime exegeza criticului clujean, eventual cuprinsul şi indicele de nume. Rezultatul fiind, aş zice, o polemică… care nu este, nici pe departe, o adevărată polemică, ci o polemică ,,absurdă”, rod al jocului teatral de ,,bună” calitate italiană.24

Consultarea materialelor prezente la Fondul Del Conte Conte mi-a permis să examinez un interesant dosar intitulat: Leggendo Ioana Em. Petrescu. Modele cosmologice. În acest sens, în urma lecturii acestui dosar subțire, dar interesant din punct de vedere conceptual, contest această afirmație din studiul citat anterior; pentru că ar fi susținut că Rosa Del Conte nu a luat în considerare volumul lui Petrescu în ansamblu, când în schimb le carte personali a Rosei Del Conte arată că, și cu această ocazie, profesoara italiană a rămas coerentă cu propriile – bune – practici de lectură.

O copie a volumului Eminescu: modele cosmologice şi viziune poetică se păstrează așadar în Fondul de carte Del Conte cu inventarul H-2884. Este o copie a ediției din 1978 apărută la editură Minerva/Universitas, în care se redă dedicaţia „excelentei interprete a operei eminesciene, Profesor Rosa Del Conte, în semn de omagiu şi adîncă stimă, Ioana Petrescu, Cluj, octombrie 1978”. Rosa Del Conte abordează în mod sistematic lectura textului după cum se poate observa din numeroasele sublinieri (prezente în 52 de pagini) și comentarii din marginile textului, la comentarii se adaugă considerații personale precum și întrebări sau îndoieli unde unele pasaje par inconsecvente sau insuficient detaliate.

În paralel cu simbolurile și scurtele adnotări introduse în marginea paginii sau la sfârșitul volumului, trebuie citit însă și dosarul intitulat Leggendo Ioana Em. Petrescu, în care profesoara Del Conte îşi poate formula pe deplin consideraţiile asupra textului. Aici adnotările devin mai ample și mai discursive și adesea – un element tipic în fișele de lectură și analiză ale Rosei Del Conte – sunt însoțite de referințe bibliografice și citate transcrise, chiar și într-o formă mai largă.

Multe dintre notițele profesoarei se referă la modele cosmologice: „questi modelli cosmogonici sono qui considerati come espressione dell’esistenza nel mondo, come espressione dei rapporti originari che l’essere stabilisce con l’universo”, analizează modelul cosmologic de tip platonic, precum și definiția istoricismului romantic, constată că a tras concluzii similare cu cele propuse de Ioana Em. Petrescu la pagina 18 și critică referirea sa la Eminescu o dell’Assoluto pentru că i se pare „non proprio a proposito!”.

Prin lectura și critica studiului profesoarei Petrescu, Rosa Del Conte deschide de fapt un dialog cu o colegă care e, probabil, percepută mai tânără și neexperimentată. Într-adevăr comentariile cu tonuri aproape paternaliste precum următoarele nu sunt rare: „Cadere nella rete del tempo, cara figliola, questo è il dramma, e il male fondamento dell’esistenza è che è esistenza, cioè essere per il tempo, nel tempo e quindi nella morte e per la morte. p. 18 [qui doveva citarmi, la fanciulla]”.

Dosarul Leggendo Ioana Em. Petrescu cu siguranță îi apare cititorului ca o colecție interesantă de reflecții, minuțios structurată, concentrată în jurul reflecției asupra punctelor comune și asupra diferențelor dintre cărți Eminescu o dell’Assoluto şi Eminescu: Modele cosmologice şi viziune poetică.

Aceste pagini constituie o mărturie evidentă a unei lecturii extraordinar de atente şi punctuale, totuşi nu a fost singura realizată de profesoara italiană, care s-a implicat în deconstruirea acestui studiu. De fapt deja notele prezente în acest „dosărel” relevă intenția de a reciti volumul însoțit de textele originale eminesciene.

Insistente în aceste pagini, recurente, sunt adnotările tematice care sunt însoțite de formule „parole mie”, „è appunto l’interpretazione che davo io”, sau „è mio”. Este deci evidentă în folosirea adjectivelor posesive, în sublinierea ideii de apartenență și de copie, cum Rosa Del Conte nu vede în volumul istoricului literar Ioana Em. Petrescu un studiu paralel, dezvoltarea unor idei similare și parțial convergente, ci o „neremunerată datorie” faţă de Eminescul italian şi nişte concluzii eronate pentru că sunt îndepărtate în ceea ce priveşte conţinutul şi geneza/evoluţie lor.

În loc de concluzie…

În sinteticul eseu Gli incontri di Rosa Del Conte con l’eminescologia di Cluj, Ioana Bot scrie: „appare evidente che l’analisi del tempo in Eminescu, da parte di queste due esegete, non è un problema di influenza non riconosciuta, ma di coincidenza tematica in interpretazioni diverse, coincidenza a causa della quale discutono la stessa visione poetica”25 şi sunt convinsă că istoricul literar, student al Ioanei Em. Petrescu, a găsit în folosirea termenului coincidenţă un cuvânt cheie prin care să dezlege nodul creat de profesoara Del Conte.

Lectura paralelă a celor două studii exegetice, notele bibliografice scrise de Ioana Em. Petrescu și prezente în volum, precum și prezența eseului Rosei Del Conte în bibliografia de examen a profesoarei clujene denotă clar onestitatea intelectuală a acesteia.

Din controversa întreprinsă de Rosa Del Conte rămân doar amintirile unui jurnal și citările unui articol. Materialul de arhivă prezent la Milano nu a reușit să ofere detalii noi asupra acestui episod amar, dar a oferit o nouă perspectivă asupra lecturii propuse de Rosa Del Conte, care, oricât de eronată, nu a fost dictată de superficialitate, ci de o analiză și o lectură probabil prea strâns ancorată în propriul volum și cu siguranță viciată de dificila poziție a-politică ocupată de însăși Del Conte după repatrierea ei în Italia.

[1]              Dezvoltarea și aprofundarea acestei cercetări a fost posibilă datorită consultării Arhivei Del Conte, conservată la Universitatea Cattolica del Sacro Cuore din Milano. Stagiile mele de cercetare au fost efectuate între ianuarie 2019 și octombrie 2021 sub egida Institutului Toniolo, care mi-a pus la dispoziţie materialul conţinut în Fond și în Arhiva Del Conte.

                Vezi Archivio Del Conte II, Serie materiali culturali organizzati, Studi con materiali vari, [6] Eminescu, fasc. „Leggendo Ioana Em. Petrescu Modele cosmologice”.

2              Del Conte, Rosa (1962). Eminescu o dell’Assoluto, Modena: STEM.

3              Vezi scrisoarea către Montale despre „maltrattato Arghezi”, 22 mai 1967, Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Corrispondenza Periodo Post-rumeno, busta 14 p, fasc. 5.

4              Vezi Archivio Del Conte II, Serie materiali culturali organizzati, Discorsi et similia, [1] (pagina fotocopiată a revistei).

5              Petrescu, Ioana Em. (1978). Eminescu: Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti: Editura Minerva.

6              Mihăilă, Silviu (2016). Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente, ediția a II-a, revizuită și adăugită; prefaţă de I. Bot, Cluj: Editura Școala Ardeleană & Editura Eikon. Capitolul respectiv Cum citea Ioana Em. Petrescu. Despre polemica cu Rosa Del Conte (pp. 19 – 28) a fost publicat prima dată în formă de studiu în Transilvania, 1, 2020, pp. 20 – 23, online la: https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2016/08/04_Silviu_Mihaila.pdf.

7              Vezi Archivio Del Conte II, Serie materiali culturali organizzati, Discorsi et similia, [1].

8              Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 6p, fasc. 3, Cesereanu, scris. 11 septembrie 1980.

9              Ibidem.

10           Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 6p, fasc. 3, Cesereanu, scris. 26 octombrie 1983.

11           Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 6p, fasc. 3, Cesereanu, scris. 11 septembrie 1980.

12           Ibidem.

13           Petrescu, Ioana Em. (2004). Jurnal 1959-1990,ediţia îngrijită de R. Borcilă şi E. Neagoe, cuvânt înainte de E. Neagoe, postfaţă de C. Muşat, Piteşti-Bucureşti: Ed. Paralela, 11.IX.1980, pp. 251 – 254: 252.

14           Ibidem.

15           Ivi, p. 253.

16           Ibidem.

17           Ivi, 20.IX.1980, p. 254.

18           Ivi, p. 252.

19           Ivi, p. 253.

20           Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 10, fasc. 3, Valier, scris. 9 martie 1964.

21           Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 12p, fasc. 1, Schiaffini, scris. 23 aprilie 1963.

22           Vezi Archivio Del Conte I, Serie epistolari e documentali, Periodo Post-rumeno, busta 8, fasc. 1, scris. 30 septembrie 1966, scrisoare către Basil Munteanu (după Conferinţa la Sofia).

23           Del Conte, Rosa (1990). Drept Dedicaţie, în Id., Eminescu sau despre Absolut, ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de M. Papahagi, cuvînt înainte de Z. Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă deM. Eliade, Cluj: Editura Dacia, p. 25.

24           Mihăilă, Silviu (2010) Cum citea Ioana Em. Petrescu? Despre polemica cu Rosa del Conte, în Transilvania, 1, 2010, pp. 20-23: 21.

25           Bot, Ioana (2018). Gli incontri di Rosa Del Conte con l’eminescologia di Cluj, trad. J. Andreoli, în A. Andreose, A. Bianchi, G. Gobber, P. Gresti (ed. îngr.), Romeno-Balcanica. Incontri di lingue, culture, tradizioni nello spazio balcanico e carpato-danubiano, Atti del Convegno internazionale I giornata di studio «Rosa Del Conte», Milano, Università Cattolica Del Sacro Cuore, 4-5 dicembre 2017, Milano: Vita e Pensiero, pp. 135-148.

*

Gina PUICĂ

Corespondența intimă (1961-1978) a cuplului Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu

Amplul volum cuprinzând în bună măsură Corespondența intimă (1961-1978) a cuplului Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu[1] acoperă perioadele în care Liviu era mobilizat pentru efectuarea serviciului militar (în 1962, la Beiuș, și în 1964, la Arad) – partea cea mai consistentă a schimbului lor de scrisori –, apoi în deplasare pentru studiu și cercetări la Oxford (în 1966), perioade urmate de cele în care Ioana se afla în stagii de cercetare la București (1967) și la Debrețin (în 1968), și, în sfârșit, de momente în care Liviu era plecat, tot grație unor burse de cercetare sau destinate scriitorilor, la Oslo (1971) și la Copenhaga (1978). Sunt serii de scrisori ce constituie niște etape ale unor repetate numărători inverse și informează în primul rând despre conviețuirea fiecăruia cu absența celuilalt și despre ceea ce protagoniștii concep pentru a o anula/umple simbolic, inclusiv prin practica epistolară.

Plecarea de acasă, îndepărtarea de ființa iubită sunt foarte dificil de suportat de cei doi iubiți, deveniți în scurt timp soți, fără ca trecerea anilor să le atenueze sentimentul de duritate a experienței. La 20 de ani sau la 37 de ani, simțămintele lor în fața absenței celuilalt sunt aceleași, nevoia fiecăruia de celălalt este totală. „(…) aș vrea să te știu mai aproape, să am unde să-mi ascund privirea”, citim în prima scrisoare inserată în volum, trimisă de la Beiuș de Liviu Petrescu în 30 iunie 1962. Iar una din ultimele scrisori cuprinse în volum, expediată de Liviu de la Oslo în iulie 1971, se încheie astfel: „Ioana dulce și mică, eu deja încep să-mi desfac (de pe acum) brațele, ca să am cu ce să te prind, când te voi vedea din nou. Nu mai e mult până atunci, mai cu seamă din clipa în care tu ai primit scrisoarea asta. Doamne, cât de lung a fost, totuși! Ei, nu-i nimic. Bine că devine, pe nesimțite, pură amintire; ce e rău era, adu-ți aminte, pe la 15 iunie! Acum nu mai ai voie să te gândești decât la o bucurie: că ne vom revedea în curând.” (subl. lui L. P.)

O relație simbiotică, dar asimetrică?

Cititorul acestei corespondențe devine martorul trăirilor unei perechi aflate într-o relație simbiotică, dar mai degrabă asimetrică. Fuziunea celor doi este reală, intelectual în primul rând. O uniune intelectuală cu adevărat împlinită, din câte înțelegem, când cei doi se află fizic unul lângă celălalt. Pentru a lucra eficient, fiecare are nevoie de prezența imediată a consortului; în caz contrar, este pândit de neagra melancolie sau trăiește un acut sentiment de pierdere de vreme. În august 1964, Ioana vorbește despre spațiul lor intim ca despre „împărăția noastră” (p. 133), iar în iulie 1967 îi declară soțului: „cu matale pot să mă simt mai bine eu, mai mult frumos singură, adică concentrată în mine decât atunci când sunt singură cu adevărat. Și ăsta e cel mai frumos lucru.” (p. 289, subl. I. Em. P.). La rândul său, Liviu îi scrie iubitei în august 1968: „am așa o nevoie nebună de a fi singur cu matale, de a elimina întreaga omenire în afară de noi doi, de a nu mai vedea pe nimeni.” (p. 319). Evident, cei doi își acordă sprijin reciproc și constant. Pe Liviu însă îl putem suspecta uneori de o înțelegere limitată a soției, a nevoilor sale reale; deși el este convins că în ale vieții o înțelege perfect, că îi intuiește trăirile (și, evocând unele lecturi, îl acuză pe Ibrăileanu că nu ar înțelege spiritul feminin!).

Desigur, o „îmbărbătează” pe Ioana de câte ori este nevoie, înaintea unei intervenții chirurgicale dificile, de exemplu, și oricând apar probleme de sănătate, dar tot el se arată sever în fața semnelor de slăbiciune emise de aceasta, mustrând-o adesea. Se revelă ca receptor inhibitor al emoțiilor iubitei. Nu ia întotdeauna în serios greutățile Ioanei, pe care pare să le considere spontan drept manifestări subiective, potențial înlăturabile printr-o gândire „pozitivă”. Este nedrept și „rău”, cum singur se vede în repetate rânduri. Rămâne faptul că, doar alături de Liviu, Ioana se simte „singură, adică întreagă”, autentică (scrisoarea e din aprilie 1967, când cuplul avea deja o istorie în spate, p. 267). Tot Ioana îi scrie lui Liviu în august 1968: „te simt ca pe mine însămi”, dar, totodată, remarcă în același paragraf: „devii opac la ceea ce sunt eu de fapt, adică nu mă iubești, refuzi să înțelegi” (p. 333).

Evident, și Liviu are nevoie de Ioana pentru a-și asigura condiții exterioare propice echilibrului interior. Ioana însă nu pare – cel puțin în primii ani ai relației lor – să se considere o ființă completă, sub cea mai bună versiune a sa decât alături de Liviu, așa cum reiese adesea, între altele dintr-o scrisoare din august 1964, care constituie și un admirabil elogiu adus iubirii: „Ceea ce e bun și frumos în mine ești tu și munca mea. Și trebuie să mă faci să fiu, toată, tu. Să fiu, așa cum aș vrea, nespus de pură, nespus de frumoasă, pentru tine. Și tu poți asta, pentru că mă iubești. Dragul meu, aș vrea să nu obosim niciodată, să nu deznădăjduim niciodată, să nu ardem niciodată în gol. E un păcat de moarte să irosești stupid orice picătură de viață care ți s-a dăruit.” (p. 119).

Fapt e că, în relația lor de cuplu, Liviu se comportă ca un maestru, Ioana ca o școlăriță. Cititorul care nu are cunoștință de faptul că cei doi sunt născuți în același an își poate închipui pe alocuri că aceștia sunt separați de o generație. Atât de mare este ascendentul pe care și-l arogă bărbatul, încurajat de soție. El ține adesea să îi ofere acesteia sfaturi de fond (utile) pentru munca de la catedră, despre ce ar trebui să le transmită studenților, și îi dispensează cu plăcere lecții despre rolul creației, al muncii de concepție în critica și istoria literare. O sprijină în mod real și binevenit în efortul de demarare a proiectelor scriitoricești: „Ioana mea, oricât aș deveni de cicălitor, n-o să te las până când n-o să simți necesară plăcerea creației” (septembrie 1964, p. 170), i se confesează despre propria aplecare spre creație, implicând-o și pe ea („să fim mistuiți de pasiunea creației” – octombrie 1964, p. 223).

Avea oare Ioana efectiv nevoie de acest acompaniament? Dacă le acordăm tot creditul scrisorilor, ar reieși tocmai acest lucru. De câte ori nu exclamă Ioana fraze precum aceasta: „Nu trebuie să mă iei în serios.” (iulie 1962, p. 32), de câte ori nu se autocaracterizează ea drept  „caraghioasă”, „proastă”. „Scriu prost, scriu mizerabil.” (p. 268), adaugă în aprilie 1967, când continuă să se justifice în fața soțului, să se raporteze la el ca la un magistru, nu ca la un egal. De întreținerea acestui tip de relație sunt responsabile atitudinea și vorbele lui Liviu în primul rând: „Și mai voiam ceva: să te formez sufletește și intelectual, să te ajut să-ți rezolvi problemele. Oho, și încă cum o voiam! Era mândria mea. Mândrie de «Cezar». / Dar asta – cred că nu mă înșel – numai ca să mă imprim și mai puternic în sufletul tău. Adevărată tiranie, nu? Un despot, un nesuferit” (iulie 1962, p. 35). Relativizarea atitudinii și autocritica prezente în finalul citatului nu anulează restul. Mai ales că pe alocuri protecția sa pare din afară de-a dreptul umilitoare: „Când eram cu tine, chiar dacă nu eram ocupați cu ceva, voiai ce voiam eu (te superi, dragostea mea?). Un lucru am lăsat însă în tine neformat, un lucru de care nici tu nu ești conștientă. Tu chiar când vrei ceva, Ioana mică, nu ai adevărate motive sufletești pentru asta” (dintr-o scrisoare a lui Liviu trimisă de la Arad, în 1964, p. 85). O ceartă adesea, o infantilizează, și nu doar în primii ani ai relației. Într-o scrisoare din iulie 1968, când Ioana se află la Debrețin, Liviu îi transmite: „peste trei săptămâni vei fi, oricum, nevoită să te întorci și să accepți din nou sentimentul de supunere și de nemărginit respect pe care ți-l vor inspira, neîndoios, labele mele autoritare de leu.” (p. 300) Cât e aici autoironie, cât joc erotic, cât dominație masculină? Desigur, aflăm și multe, foarte multe, semne de tandrețe în aceste epistole. Printre alte fraze drăgăstoase emise de Liviu, putem citi rânduri precum acestea: „aș vrea să prind în podul palmei un năsuc cu respirația caldă” (octombrie 1963), ori: „presimt că o să mușc cu ochii închiși degetul ăla micu’” (august 1964,  p. 115).

Formulele de adresare din aceste scrisori, extrem de variate de ambele părți, sunt și ele revelatoare. Liviu i se adresează Ioanei prin formule de tipul: „Ioana mică”, „Iubita mea mică”, „Draga mea mică”, „Draga mea soție mică”, „Dragostea mea bună și mică”, „Draga mamii Ioană mică”, „Dulce Ioana mică”, „Dragoste mică”, „Dragă mică”, „Dragostea mea dragă”, „Ioană mică”, „Ioana mea, Ioana mea, dragoste bună și nesfârșită” (și alte variații), „Ioana rea”, „Fată rea, fată rea”, „Fetiță mică”, „Puiule mic”, sau, mai târziu, din când în când, „Dragă Manoilă”, „Dulce Manoilă”. Originalitatea formulelor Ioanei este și mai impresionantă. Pe lângă formule mai banale de tipul: „Dragă Liviu” (formulă neagreată de destinatar), „Dragul meu”, „Liviule dragă”, sau „Liviu drag și mic și bun”, aflăm formule destul de surprinzătoare, cum sunt: „Dragul mamii mic și drag”, „Dragostea mea dragă, dragă” (cu variații multiple), sau „Liviu urâcios și nesuferit și rău și etcetera”, „Urâtule și scârbosule”, „Dom’le,” „Păcătosule!!!”, ori „Domnul meu atotputernic și mic și drag”, „Ilustrissime”, „Măria Ta”, „Domnul meu”, „Domnul meu nesuferit și scârbos”, „Preaputernice și multtemutule împărat Li”, „Înălțate Împărate”, „Multrespectatului și atotputernicului meu domn și stăpân” și, în fine, „Dragă Liuc” „Îndepărtate Liuc” (când acesta se afla la Oslo) și altele.

Dorința de elaborare a unei opere

Liviu este în măsură să-și exprime și să îi comunice Ioanei devreme și foarte clar proiectul de creare a unei opere. În voluntarismul său tăios, acesta nu acceptă „psihologia unui învins” (p. 99). „Pot să lucrez și bolnav, pot să am și patruzeci de grade și îmi stăpânesc și atunci orice tresărire în trup.” (26 iulie 1964, p. 99). În scrisoarea de răspuns, Ioana, dimpotrivă, nu ezită să-și arate slăbiciunile: „Nu pot și nu vreau să lucrez. Cred că sunt intoxicată de speculații, arunc toate cărțile care nu mă interesează direct sufletește, ca pe orice cititor neavizat.” (29 iulie 1964, p. 103). Tot Ioana (august 1964, p. 118): „Liviule, nu sunt deloc un om curajos. Păcatele firii mele mă sperie și capitulez ușor în fața lor. Aș vrea să fiu o ființă puternică, pe care vântul să n-o poată purta și doborî. Știu însă prea puțin despre ceea se sunt, în fond. Zac posibilități infinite în mine.” Despre propriul scris, crede că, lăsată să acționeze, ar comite vreun „caraghioslâc pueril care o să-mi reteze pofta de aventuri literare” (august 1964, p. 168). Puțin credibil că Ioana Em. Petrescu era atât de neîncrezătoare în propriile calități; mult mai probabil este că se încăpățâna masochist să se conformeze din dragoste imaginii tradiționale a femeii (redusă la ceva mai puțin decât bărbatul, nesemnificativă). Îi place să se descrie ca fiind „proastă” și „nițeluș chinuită” (p. 169). Într-o scrisoare din septembrie 1964, în care își amintește de unele revelații oferite de lectură (Proust, Baudelaire, diverși alți „lucizi și damnați” – p. 197, Romain Rolland), Ioana se lansează într-o lungă autoanaliză, descriindu-i lui Liviu primele sale încercări literare, cum mama ei îi arătase câte ceva din acestea lui Blaga, care ar fi încurajat-o să continue („O fi făcut-o pentru că eram fata tatii?” – p. 197), dar cum tot pe atunci echilibrul său cu scrisul fusese perturbat.

Necazul lui Liviu ar fi acela că e incapabil să se livreze bucuriei când nu scrie „ceva perfect” (august 1968, p. 319). În august 1966, într-o scrisoare exaltată trimisă de la Oxford, pe urmele unei lecturi din Tudor Vianu, Liviu dezavuează introspecția și se manifestă clar în favoarea acțiunii. El vrea să construiască o operă. „Opere – ăsta poate fi sensul existenței. Nici un gând de-al nostru să nu rămână simplă stare de spirit, nici un sentiment să nu-și piardă esența prețioasă, totul trebuie să primească o formă.” (subl. lui L. P., p. 255). În aprilie 1967, îi scrie soției cu insistență că simpla luciditate, care e doar spirit de observație, nu servește la mare lucru, dacă nu este urmată de actul de gândire, constructor, creator.

Despre viziunea sa cu privire la facerea literară, în august 1964, când, aflat în armată, încerca să scrie la Temnița, îi declara Ioanei că prețuiește „senzația de viață”, pentru care „trebuie multă-multă umplutură” (p. 151), și continua prin a-i da lecții tinerei femei despre felul în care scrie Faulkner. În scrisoarea următoare, îi prezintă soției impresiile puternice lăsate de lectura Metamorfozei și a altor texte de Kafka, cu privire la care are niște revelații, pe care, la fel de doct, i le comunică Ioanei, înainte de a-i expune, după ce evocă un articol de N. Manolescu, impresia sa despre ce este sau ar trebui să fie munca unui critic literar. De altfel, propria ambiție îl determină pe Liviu Petrescu să relativizeze postura de mari intelectuali și de creatori originali a lui T. Maiorescu, G. Călinescu, T. Vianu: „Ce ar fi rămas din Titu Maiorescu, de pildă, dacă nu i-ar fi fost hărăzită o operă exclusiv de popularizare? Ce ar fi rămas din G. Călinescu sau din T. Vianu dacă ar fi fost obligați să se adreseze unui public european, iar nu unui public românesc”, se întreabă el în iulie 1968 (p. 313).

Are, totuși, Liviu și îndoieli? Desigur. Într-o scrisoare din septembrie 1964, în urma unor obstacole și a altor rezistențe apărute în cale-i, în viața de soldat, se descrie ca fiind „nehotărât și șovăitor”, „nedumerit”, „așezat pe labele din spate” (p. 213), dar doar pentru a afirma imediat că așteaptă momentul propice pentru a ataca din nou, atacul fiind starea sa naturală. Are planuri de revoluționare a seminarelor universitare; o lună mai târziu, visează la un „seminar experimental” (p. 223). Revigorat îi va fi cheful de predare și în urma experiențelor de studiu și cercetare în străinătate, în special la Oslo, unde a venit în contact cu acei profesori accesibili în comunicare, dar extrem de sofisticați intelectual. În astfel de momente, Liviu visează la burse cu care ar putea pleca în străinătate alături de Ioana.

Coordonatele unui univers privat

Despre ce mai este vorba în acest volum de corespondență?

Lectura acestor scrisori permite să aflăm și despre unele sfaturi de lectură oferite de Liviu Ioanei (de la Morcoveață de Jules Renard la Joseph Conrad, trecând prin Ion Vlasiu și numeroși alți autori români și străini și diverse antologii) și de Ioana lui Liviu, despre ce apare semnificativ în materie de cărți și reviste în România acelui timp și, uneori, în afara țării, despre unele teme de cercetare pe care le au în vedere cei doi. Își împărtășesc de asemenea impresii despre filmele vizionate, inclusiv despre peripețiile din unele seriale accesibile lor, despre reprezentații teatrale. Întâlnim aici obsesia, tipică mai ales epocii, de a ține pasul cu tot ce se publică esențial în țară și în străinătate în domeniile lor, dar și în cele conexe. În limitele drastice ale epocii, cei doi sunt conduși de pasiunea pentru cinema și literatură, de dorința de a învăța sau de a se perfecționa în diverse limbi străine.

Dar aceste misive aduc și o mulțime de detalii banale din viața cotidiană. Aflăm despre greutățile călătoriilor în străinătate, despre peripețiile inerente acestora, despre lipsa banilor (la un moment dat, Liviu nu dispune de suma necesară cumpărării de timbre poștale la Oxford), este revelată provincialitatea eroilor noștri deplasați în condițiile epocii (au așteptări prea mari din partea gazdelor – Liviu crede că va fi așteptat la gară –, sunt de o curiozitate excesivă față de aspecte derizorii ale vieții occidentale). Se dezvăluie prin acest schimb de scrisori și câte ceva din viața mai puțin glorioasă a mediilor universitare (este, desigur, vizat în special mediul clujean), amănunte ale universului de zi cu zi, proiecte despre mult visata viață în comun (în primii ani), sunt eșafodate răbdător planuri înaintea revederilor. Își descriu stările în privința muncii intelectuale (neputințele, dar și izbânzile), își fac planuri de amenajare a locuinței, de petrecere a timpului, proiectează vacanțe. Printre detalierile treburilor domestice și căutarea de soluții pentru viața practică, este exprimat constant un dor puternic de celălalt. Fiecare dintre protagoniști ține să-i descrie celuilalt cu lux de amănunte experiențele zilnice, așteptând ca destinatarul să-i răspundă întocmai, fără a ține seamă de contratimpii inevitabili în orice comunicare de acest tip (de unde adesea neliniște și mustrări).

Desigur, aflăm și impresii cazone, despre unele umilințe inerente acelui mod de viață, despre timpul care trece prea greu în acel mediu, despre senzația de interminabil, pe care doar reluatele numărători inverse o amăgesc. Milităria vine și cu unele lecții, dar mai ales cu temeri, cum este aceea de a-ți pierde simțul limbii – „simțul pentru sensul cuvintelor” (p. 137), scrie Liviu în august 1964, în timpul stagiului de la Arad, când pofta lui de scris atingea cote înalte.

Intelectuali cu adevărat „rezistenți prin cultură”

Deși stilul de viață al perechii Petrescu este profund marcat și limitat de Istorie, e aproape flagrantă lipsa de reflecție a protagoniștilor asupra acesteia, asupra treburilor publice (și nu mă refer neapărat la prezența unei critici la adresa sistemului). Dincolo de caracterul privat al acestei corespondențe și de multitudinea de subiecte avute în vedere (semnalate de mine parțial în ceea ce precedă), absența celei mai mici considerații asupra mersului cetății poate surprinde. Chiar dacă cititorul sesizează în câteva ocazii unele remarci despre inconvenientele timpului și locului cărora cei doi le aparțin, ei par în general să trăiască în cea mai normală dintre lumile posibile, interesați doar de coconul lor marital, preocupați doar de propriile lecturi și alte descoperiri intelectuale, de scrisul lor, de culturalizarea lor. În fond, ei sunt interesați doar de ei înșiși. Nu scrie Liviu la un moment dat (septembrie 1964): „simțul social este viață parazitară, degenerată și oamenii vor ajunge să degenereze în sensul propriu al cuvântului atunci când vor deveni prea mulți” (p. 172)?! Cu greu își face loc în conversația lor câte o ironie la adresa situației din țară, ca atunci când Liviu o îndeamnă pe Ioana, aflată în Ungaria, să tragă „cu ochiul pe la televizoarele prietenilor” apuseni, ca să afle „ce seriale o să urmărim și noi peste vreo 10 ani” (iulie 1968, p. 301). Iar Ioana atinge subiectul Tezelor din iulie 1971 într-un paragraf al unei scrisori trimise în aceeași lună soțului, aflat la Oslo: „Aici se discută în toată presa un amplu și foarte serios proiect – devenit hotărâre – de îmbunătățire a activității ideologice. E vorba de o foarte serioasă întărire a spiritului muncitoresc și a conducerii de partid în cultură – artă, presă, activitate editorială, programe radio și T.V. etc.” (p. 363). Și asta e tot!

Literaturizare, intimitate, modele intelectuale sau despre utilitatea publicării unei astfel de corespondențe

Este și literaturizare multă (și uneori inutilă, dar de gustibus…) în această corespondență. Discursul lui Liviu, oarecum pretențios în tinerețe, se maturizează firesc o dată cu trecerea timpului. Să-l citim: „În rest – monotonie programată riguros, Ioana. Lucruri. Fără gânduri. Poate de aceea unele mă fascinează inexplicabil. De pildă – la amiază – trecem pe lângă o casă țărănească. În mijlocul curții – o fântână cu roată. Lângă gard – un nuc. Iar la umbra nucului, pe o masă de scânduri, mănâncă un țăran, cu mustață, și fata lui, îmbrăcată ca la oraș. Miroase a levănțică încinsă.” (rândurile sunt din iulie 1964, p. 101-102). Pornit înverșunat  în căutarea autenticității, Liviu Petrescu devine aici artificial. Nici Ioana nu se lasă mai prejos: „Știi, Liviule, azi m-am culcat pe mal și mă uitam în neștire cum zboară norii. Și au venit trei rândunele să facă baie. Știi cum fac? Zboară întâi sus de tot, pe urmă coboară iar, repede, și vin iute de tot și rad apa, o clipă, cu piciorușele și cu burta. Ai văzut ce pene argintii au pe burtică? Pe urmă se scutură în zbor, parc-ar râde, și iar o iau de la capăt.” (august 1964, p. 120). Fastuos pozează, totuși, Liviu: „Hm! Sap în pământ și scot pe lopată o râmă roz. O râmă roz și atât de înnodată cum nici eu n-aș reuși să fac la șireturi. E umedă și la soare începe să se usuce” (9 august 1964, p. 129).

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare din ultimele decenii, ce a condus la fragmentarea și la limitarea textului scris, înlocuirea progresivă în era digitală a lungilor epistole cu avalanșa de efemere SMS-uri, apeluri audio și video și alte reacții, aproape că ne fac să nu mai înțelegem cum de un cuplu era capabil să scrie atât de luxuriante misive… Și, deși caracterul foarte privat al acestei corespondențe o face pe alocuri neinteresantă, prin dorința de afirmare ca spirite autentic creatoare a celor doi, apăsată în cazul lui Liviu, discretă în cazul Ioanei, ei pot constitui modele pentru generațiile tinere și, fie și doar din acest motiv, publicarea acestui schimb de scrisori își va fi aflat rostul.

__________________

[1] Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu, Corespondența intimă (1961-1978), Ediție îngrijită și studiu introductiv de Mirela Tomoiagă, Prefață de Ioana Bot, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012. Volumul este însoțit de un CD-Rom ce reproduce ediția integrală a acestei corespondențe.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 105-117]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.