Dorin ȘTEFĂNESCU

Analitica circularității

Ceea ce reuşeşte Liviu Petrescu în Romanul condiţiei umane (1979) nu numai că nu e la îndemâna oricui, dar poate nici nu ar trezi interesul oricui, mai ales astăzi, când tinerii cercetători sunt mai degrabă confiscaţi de unele tendinţe globaliste pe gustul zilei, prizate cu voluptate şi clamate cu emfază, peripluri de survol de la distanţa cărora textul abia se mai vede, fără a mai vorbi de subtext. O abordare de sus, neatentă la detalii, care riscă să nu vadă copacii din cauza pădurii. Dimpotrivă, literatura modernă a condiţiei umane, căci despre aceasta e vorba, e văzută de L. Petrescu dintr-o perspectivă deschisă la firul ierbii, tensionată între un principiu de transcendenţă şi anumite principii limitative, de ordin metafizic şi ontologic. Se constată de la bun început fundamentul filosofic ce subîntinde întregul demers – în consens cu luările de poziţie ale lui Lucian Blaga, Tudor Vianu sau Roger Munier, printre alţii –, căci, deşi raportul pus în vedere nu este nou, ipostazele manifestării sale sunt cu totul altele decât în literatura mai veche.

Substratul de la care se pleacă este un dat originar, dar acesta infuzează structuri istorice, ca atare determină conexiuni dintre cele mai diverse, într-o dinamică a mutaţiilor ce presupune un evantai de interferenţe şi puncte de contact, analogii şi corespondenţe între diferitele formule romaneşti. Înţeleasă însă în coerenţa unui sistem, tema condiţiei umane se înscrie într-o schemă de circularitate, experienţa revoltei, fie metafizică, fie ontologică, fiind urmată de o întoarcere la vechea dimensiune, o mişcare inversă de integrare şi limitare. Avem în faţă o cercetare comparatistă, care, revendicându-se pe de o parte de la cugetări pascaliene, pe de alta de la intuiţii nietzscheene, se doreşte „o critică a «modelelor»”, în speţă o analitică a modelului definitoriu al circularităţii.

Într-o primă secţiune a cărţii, tema aceasta şi circularitatea aferentă modelului sunt circumscrise unei lumi cosmotice, lume supusă unei „duble viziuni”, adică unui procedeu ce constă în dedublarea perspectivelor narative, analizele fiind consacrate romanelor lui Tolstoi, Sadoveanu şi Dostoievski. Opoziţia dintre sacru şi profan, vechime şi noutate, anistoric şi istoric presupune în aceste cazuri „o sistematică discreditare a umanului” (omul „fragilizează” lumea, spunea Merleau-Ponty), presiunea istoriei dislocând raportul omului cu sacrul, accentul fiind pus pe degradarea acţiunii umane neîntemeiată sacral, ca atare pe nevoia de sacru. Dincolo de elementele de provenienţă hegeliană care, constată autorul, au pătruns în metafizica dostoievskiană, aceasta (ca de altfel şi cea tolstoiană) postulează „un principiu al finalităţii, al armoniei universale, al împăcării umanului cu divinul”. Concluzia, de popas, este că suprimarea situaţiei de separare reprezintă un imperativ, fiinţa umană nefiind încă pregătită pentru experienţa revoltei metafizice. Aspect de prim abord, care suferă nuanţări şi mutaţii, întrucât în alte romane dostoievskiene (Idiotul, de pildă) perspectiva devine dualistă, „cu oarecari implicaţii orfice” (şi gnostice, am adăuga), principiului de ordine şi de lumină opunându-i-se unul inferior, întunecat şi mut, o natură surdă la cuvânt, acelaşi model, mitic de fapt, fiind evidenţiat şi în Moby Dick de Herman Melville.

Cosmoidul lumii e astfel subminat din interior, dobândind o structură anomică, situaţie în care divinul nu doar că se retrage, dar se refuză unui erou care doreşte să se înalţe la un statut metafizic şi ontologic superior, considerându-se pe sine întemeietor sau mântuitor. Tragicul ce defineşte acum această condiţie este analizat cu minuţie în episodul Legii din Procesul kafkian, reîntoarcerea Legii la sine aruncând fiinţa umană „în afara universalului”, limitându-i perspectiva asupra întregului. Perspectiva însăşi este deviată, devenind oblică, anamorfotică, un derapaj cu urmări în privinţa mobilităţii centrului de semnificaţii al imaginii. Rezultă că „nu există de fapt o perspectivă privilegiată, pentru privire”, aceasta fiind subminată de „un fenomen de dublă focalizare”, alunecând dinspre un prim-plan pus în lumină spre un arierplan voalat, descoperit abia pe urmă. Ceea ce implică, pe de o parte, absenţa unui principiu de unitate, inclusiv – sau mai ales – derivat dintr-o teorie a cunoaşterii, lumea cosmotică manifestându-se în ipostaze haotice, aspect radicalizat de Albert Camus prin absurdul ce defineşte conflictul dintre iraţionalitatea lumii şi dorinţa de claritate a unei conştiinţe scindate. Pe de altă parte, această bipartiţie conflictuală contribuie la potenţarea grijii de sine, cum se întâmplă în America lui Kafka sau în Cuceritorii lui Malraux, dar nu numai, fie pe calea unor percepţii imanente (similare ontologiei acelei Sorge heideggeriene), fie pe calea unei intuiţii a sinelui din afară, din perspectiva altuia. În efortul de păstrare a sinelui intact sau, mai mult, de impunere a sinelui, „sentimentul de sine se va specifica drept senzaţie de «putere»”, care nu e altceva decât o exacerbare a conştiinţei de sine.

În cadrul acestei adevărate fenomenologii a „cuceritorului”, cum o numeşte L. Petrescu, cuceritorul prin excelenţă este creatorul de artă, scriitorul, cel care, prin actul creator, caută să împlinească o „cerinţă de unitate”. Cerinţă care începe cu revolta faţă de suferinţa individuală tradusă într-o experienţă absurdă şi continuă cu dobândirea unei conştiinţe de sine colective, ca aventură existenţială în comuniune. Cu alte cuvinte, o emancipare metafizică, presupunând o investire a fiinţei umane cu atribute demiurgice şi, drept urmare, o vastă operaţie de demolare a idolilor, plăsmuiri prejudiciale. Interpretări de mare fineţe beneficiază în acest sens câteva dintre romanele lui Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov), cu unele concesii totuşi, explicabile în contextul istoric al redactării studiului, în privinţa revoltei „omului-zeu” Ivan Karamazov faţă de instanţa divină, în numele unei libertăţi la urma urmei prost înţelese. Dar cu concluzii pertinente: „Voinţa de putere promovează deci un concept inexact al libertăţii; rezultatul va fi că, de cele mai multe ori, «omul-zeu» lucrează de fapt pentru propria sa distrugere şi pentru o distrugere a omenescului în general”. De aici şi definirea circularităţii ca expresie a unui eşec, conştiinţa revoltată, în năzuinţa ei spre demiurgie, neputând să fie totodată fondatoare a propriei existenţe. Model circular în care aventura insurgenţei orgolioase se epuizează aproape tautologic, căci, dacă ar fi consecventă premiselor, ea ar trebui să se raporteze la sinele însuşi, să ducă în cele din urmă la o revoltă chiar şi împotriva sinelui revoltat.

Secţiunea a doua, pusă sub semnul „răului de timp”, investighează pentru început „viaţa ca o telemachiadă”, în cadrul aceleiaşi năzuinţe demiurgice a unui sine hipertrofiat, cu exemplificări din scrierile lui Joyce, în special din Portret al artistului în tinereţe. Discuţia oscilează între prezenţa epifaniei (de sorginte tomistă) şi entelehia aristotelică, recurgând la disocieri ce vădesc subtilitate interpretativă: „Dacă noţiunea de «epifanie» furniza operei lui Joyce unul din motivele ei literare proeminente («numele»), noţiunea de «entelehie» slujeşte la conturarea liniilor generale ale subiectului însuşi”. De remarcat analizele strânse cu referire la ambivalenţa simbolică a apei baptismale, a relaţiei tată / fiu, dar şi întreaga dezbatere despre presupusul hegelianism al scriitorului, Joyce căutând punţi de legătură între Hegel şi Aristotel: „există numeroase corespondenţe şi elemente comune între doctrina aristotelică a «entelehiei» şi dialectica hegeliană a Ideii”. Doar păstrând mereu textul sub ochi, pătrunzând până în cele mai intime interstiţii ale acestuia, comprehensiunea poate să ia înălţime, să cuprindă întregitor raporturi altfel ignorate. Şi se poate vedea până la ce altitudine se ridică aceste interpretări, hrănite constant dintr-o bună cunoaştere a istoriei ideilor filosofice, exegetul distingând cu fineţe între o metafizică şi o ontologie a Ideii, cu o extensie asupra raportului între natura sa centripetă şi cea centrifugă – anarhică – a realului, ca de exemplu, în Jurnalul intim al lui Amiel: „Dacă Ideii îi este proprie modalitatea ontologică a unităţii, realului îi va reveni, dimpotrivă, o modalitate a pluralităţii şi a dispersării”.

În esenţă, este vorba de o antinomie între spirit şi viaţă, punându-se în evidenţă acel „rău ontologic” ce defineşte carenţa existenţei, aşa cum apare în cele dintâi lucrări epice ale lui Thomas Mann. Cu sugestii dezvoltate din filosofia schopenhaueriană, viziunea asupra răului de a fi se suprapune celei a răului de a suferi, rod al răului de a cunoaşte. Din nou însă, în privinţa altor romane ale scriitorului german, exegetul apelează la distincţii de nuanţă, „în sensul că suferinţa apare doar acolo unde se iveşte şi aspiraţia unei mântuiri de răul ontologic”. O altă nuanţare este aplicată conceptului de apolinic, preluat de la Nietzsche, dar cu semnificaţie ontologică modificată, exprimând tentativa măreţiei umane de a transfigura fenomenul inconsistent al vieţii, de a-i atribui o demnitate spirituală. În sfârşit, ca o încununare a acestui popas interpretativ cu repercusiuni asupra operei romaneşti, se subliniază coincidenţa aproape perfectă între metafizica lui Schopenhauer şi cea a lui Nietzsche, dar deosebirea radicală între ontologiile celor doi. Aceste nuanţări în cascadă sunt dovezi vii ale metodei de lectură, cu ajutorul căreia textul supus analizei nu doar îşi devoalează semnificaţiile subtextuale, ci, în plus, îşi integrează problematica într-un context mai larg, inclusiv într-unul de natură speculativă, oferind scena unui subtil joc de idei.

Amfibolia deja menţionată operează şi în ceea ce priveşte aspectul dublu al personalităţii, ca premisă a răului ontologic în opera lui Proust. Deosebind între un eu exterior, superficial şi unul interior, profund, romancierul – remarcă L. Petrescu – nu e în primul rând îndatorat lui Bergson, cu a sa distincţie între eul adânc al duratei pure şi eul superficial ca proiecţie spaţială a aceluia. Pentru Proust, eul adânc este o instanţă extratemporală, apropierea de viziune fiind mai degrabă faţă de Schopenhauer, admiţând „posibilitatea unei influenţe directe”. În paranteză fie spus, aceeaşi proiecţie duală apare menţionată şi în Jurnalul lui Maine de Biran, cu specificaţia că aici e vorba de două suflete, „un alt suflet în adâncul acelui suflet pe care îl analizăm şi îl zugrăvim din exterior”. Interpretarea textului proustian urmează calea unui paralelism de planuri, semnificaţiile fiind puse în raport cu elaborările speculative schopenhaueriene. Dar interpretul nu se mulţumeşte cu această dispunere în oglindă, remarcând că romancierul a simţit nevoia să aducă unele corecţii doctrinei, existenţa fenomenală supunându-se unor tipare spaţio-temporale; „infirmitatea existenţei fenomenale ţine deci de imposibilitatea de a se realiza în planul ei, unicitatea”, astfel că mântuirea de răul ontologic se confundă acum „cu o eliberare a trăsăturilor de unicitate din cadrele nespecifice şi improprii ale fenomenalităţii”.

Sunt pagini de un mare rafinament interpretativ, nimic fundamental din materia textuală nefiind lăsat deoparte. Se poate menţiona aici studiul genetic al unor imagini impresive, generate de eul adânc definit ca putere de transfigurare, conform principiului „dublei rădăcini”, faza imitativă a impresiei fiind urmată de o fază a transfigurării formale, ceea ce presupune, în cuvintele lui G. Poulet, „a înălţa impresia până la expresie”. Cum era de aşteptat, problema esenţială a timpului nu putea fi ocolită, criticul observând şi aici existenţa, la Proust, a unei oscilări între două puncte de vedere: pe de o parte, mântuirea de răul de a fi, înţeleasă ca o izbăvire de formele temporalităţii; pe de altă parte, accentul pus pe suprimarea obiectivului existenţei fenomenale, în favoarea eliberării subiectivului, a unicităţii şi originalităţii lăuntrice. Abrupt spus: „printr-un efort de suprimare a condiţiei umane, a statutului ontologic”. Existenţa fenomenală e astfel transfigurată, conturându-se pe această cale „o fenomenalitate secundă”, cea a operei de artă, „corecţie capitală a operei demiurgice”. Ca şi în alte cazuri menţionate, finalitatea nu constă în ordinea estetică, ci în ordinea ontologică, în „actul dislocării obiectului” şi recuperarea lui în ordinea fiinţei. Esteticul subîntins de ontologic pare să fie, în opinia criticului, formula magică a decriptării, marea cheie cu care se pot deschide sensurile încifrate ale universului proustian. În prelungirea acestor substanţiale comentarii analitice, paginile dedicate concepţiei despre literatură a lui Camil Petrescu (între intuiţionismul bergsonian şi fenomenologia husserliană) probează, odată în plus, apetenţa autorului pentru substratul filosofic al creaţiei literare şi, implicit, al interpretării acesteia, contextualizările reprezentând procese de adâncire a perspectivei.

Laitmotivul care străbate întregul excurs exegetic este opoziţia între fenomenul istoric al existenţei şi absolutul transistoric, cel dintâi fiind impropriu cunoaşterii celui de-al doilea. L. Petrescu ar fi găsit în filosofia lui Schelling ideea conform căreia ceea ce este pus veşnic în fiind (idealul) este de-pus temporal în fiinţă (realul), libertatea se închide în necesitate, se pune sub timp în fiinţă, istoria fiind timpul fiinţei, în măsura în care aceasta este natură, fiinţă a acestei lumi, spre deosebire de „modul poetic” sau spiritual al unei veşnicii metaistorice. În acest cadru, fiinţa e prinsă în reaua prezenţă, deja determinată, voinţa de a fi cade în răul de a fi. În Mitul lui Sisif, Omul revoltat, dar şi în Ciuma, mai degrabă decât în Străinul, scrieri analizate pe larg, Camus crede că află o soluţie de ieşire din impas prin cultivarea curajului de a fi, expresie nu a năzuinţei demiurgice, ci a exaltării umanului (temă ce apare şi la Barrès, Saint-Exupéry şi Montherlant, nediscutaţi în acest volum). Cunoaşterea de sine ar fi calea regală care duce spre mântuirea de imperativul fiinţării. Intră în joc aici, ca act imperios necesar, trezirea conştiinţei din somnul ei ontologic, luciditatea exacerbată în dauna speranţei extirpate. Sigur că toată această frondă este doar o propunere morală, un proiect pus în rama artei, căci, potrivit tezei circularităţii, este o frondă tragică în mai toate cazurile, aventura existenţială presupunând, în ciuda unei conştiinţe care se vrea solidară, un destin solitar, absurd, o asumare a exilului. În plus, meandrele acestui parcurs presărat cu pietre de poticnire, în care tăria se caută pe sine ca remediu al slăbiciunii, sunt identificate, în cheie psihologică de data aceasta, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu.

Ultima secţiune, care întregeşte acest triptic interpretativ, este consacrată relaţiilor fiinţei umane cu Celălalt. Premisele investigaţiei le oferă câteva consideraţii sartriene ce conturează o fenomenologie a privirii şi a evaluării; în acest sens, le regard de l’autre, tematizat de Lévinas, ar fi deschis poate perspective mai fecunde, dar până la data publicării studiului lui L. Petrescu, filosoful francez nu abordase încă frontal această temă, deşi Totalité et Infini apăruse deja în 1961, iar Autrement qu’être ou au-delà de l’essence în 1974. În privirea celuilalt „eroul simte că nu izbuteşte să se oglindească, o privire în care imaginea sa nu se află răsfrântă, o oglindă deci care nu îl confirmă ca o prezenţă” – aceasta este ipostaza (şi ipoteza) de la care se pleacă pentru a desprinde de aici acceptarea servituţii, atât faţă de celălalt, altul decât fiinţa infirmată ca prezenţă, cât şi faţă de celălalt din ea însăşi, nedeprins de a exista pentru sine. Aservirea, valorizarea în exces a existenţei celuilalt, fenomen observabil la unele dintre personajele lui Dostoievski şi Kafka, este urmată de răzvrătire, de o „atitudine de dez-eroizare a Celuilalt”, conform unei mişcări de tur / retur, de itus et reditus. Tocmai în acest proces circular rezidă semnificaţia raportului, căci circularitatea, în toate cazurile prezentate, este un fenomen de relaţie, nu de respingere, cum pare să fie la prima vedere. „Circularitatea nu înseamnă, deci, nicidecum o reîntoarcere la aservire, ci postularea reciprocităţii”. Iar aceasta chiar şi în condiţiile în care reciprocitatea este mereu pusă la încercare, supusă tensiunii tuturor avatarurilor posibile, conform naturii exodice a privirii în căutarea neîncetată a unui sălaş în care să se aşeze. De remarcat că romanul condiţiei umane, aşa cum îl înţelege L. Petrescu, nu rezolvă problemele, ci – mult mai fructuos – le pune, le situează într-un orizont al posibilului, acolo unde răul de a fi, deşi ascuns în diferitele sale forme, intră în cercul unei aventuri ontologice, somat să iasă la lumină şi să-şi decline numele.

*

Ruxandra IVĂNCESCU

Patria cosmică

Am recitit de curând „Eminescu – modele cosmologice şi viziune poetică”, această carte a Ioanei Em. Petrescu, care a marcat generaţii de studenţi clujeni (şi nu numai). Am revenit asupra acestei opere pentru cursul dedicat lui Mihai Eminescu. Şi, încă odată, încercând să onorez invitaţia revistei „Vatra” şi a lui Iulian Boldea (vechi coleg de colocvii eminesciene) prin prezentul articol.

Şi, dacă în viziunea Ioanei Em. Petrescu, „spiritul are libertatea de a-şi alege patria cosmică”, am înţeles că asta au reprezentat profesorii noştri, Ioana Em. Şi Liviu Petrescu pentru noi, studenţii. Au fost „patria cosmică” oferită şi aleasă prin dens filon intelectual şi literar.

O capsulă de timp concentrat, scăpând de sub rigorile timpului istoric (mai mult sau mai puţin opresiv), iniţierea universitară a Ioanei Em. şi a lui Liviu Petrescu oferea o libertate a spiritului, contura o identitate prin gândire, prin scris, pe care mulţi dintre noi am păstrat-o până în prezent.

Pentru mine acest drum al descoperirii şi redescoperirii de sine a început undeva, la sfârşitul cursului Eminescu. Ioana Em Petrescu ne pusese să scriem un fel de temă de control în timpul seminarului. Subiectul lucrării: „Dacă treci râul Selenei”, interpretarea unui text la prima vedere. Înalta ţinută a discursului critic – pe care o recunosc, încă odată, în paginile cărţii Ioanei Em. Petrescu – impunea respect, admiraţie şi, pentru unii neofiţi, de-a dreptul teamă. Teamă de a nu greşi, de a nu fi văzut drept simplu muritor în ochii acelei doamne aflate deasupra norilor prestaţiei academice.

După un prim an, în care studentul crede că ştie totul, pentru mine venise anul al doilea, cel al lucidităţii, care îmi spunea că nu ştiu nimic. Aşa că am aşteptat cu mare spaimă în suflet rezultatul evaluării temelor. În ziua verdictului am hotărât să nu mă prezint la ore. Am găsit şi un pretext pe care l-am considerat potrivit: am ales să fiu de serviciu la cămin (ne aflam în perioada autogospodăririi). În mod normal fugeam ca dracul de tămâie de o asemenea corvoadă. Atunci am considerat că alergatul pe scări (trei etaje) de-a lungul unei zile întregi, cârpele şi periile de lustruit palierele vor fi leacuri tocmai bune împotriva angoasei.

Hotărât lucru, nu asemenea activităţi erau vocaţia mea. Zeii m-au văzut chinuindu-mă şi au hotărât altfel în privinţa destinului meu. Şi zeiţa s-a pronunţat: îmi dăduse nota 10 şi întreba cine este această persoană care tace (şi mai şi lipseşte pe deasupra). Data următoare m-a chemat în cabinet, să stăm de vorbă, să mă cunoască. Şi… da, am reuşit să vorbesc în prezenţa Ioanei Em. Petrescu, deşi continua să îmi impună un teribil respect. Şi astfel am reuşit să mă ridic deasupra vremurilor dificile de la sfârşitul anilor ʼ80, a lipsurilor materiale, a frigului din case şi de la cămin. Am trecut şi de atmosfera plină de suspiciune de la sfârşitul perioadei comuniste – nu mi-a mai păsat de ea, nu am mai simţit-o. Am intrat în acea capsulă de timp concentrat a literaturii care devenea, iată, o formă de libertate,şi, în cele din urmă, o formă superioară de a trăi.

Începând cu acel an am participat la Colocviul „Eminescu” de la Iaşi care, pentru noi, cei din generaţia mea, multe generaţii înainte şi nu multe după, devenise o adevărată instituţie.  Ne-am dezvoltat spiritul de echipă, am învăţat ce înseamnă comunicarea, dialogul şi am legat minunate prietenii, care durează până în zilele noastre.

Am debutat în „Echinox” cu un articol despre Eminescu, de fapt o lucrare de la Colocviu, scrisă sub coordonarea Ioanei Em. Petrescu. Şi exigenţa sa era compensată doar de exigenţa autoimpusă – a fiecăruia dintre noi – din teama de a nu dezamăgi un asemenea minunat mentor, a cărui pasionalitate reţinută răzbate din fiecare rând scris de Ioana Em. Petrescu.

În ceea ce mă priveşte, profesorii noştri vor fi hotărât că am o problemă în a-mi depăşi barierele interioare. Prin urmarea instruirea a continuat la cursul şi seminarele de literatură comparată, susţinute de Liviu Petrescu. Pentru mine aceste seminare au fost o continuă provocare – provocare de a citi, de a înţelege literatura, de a scrie şi a rosti un discurs articulat din punct de vedere intelectual, din punct de vedere critic.

Pedagog desăvârşit, Liviu Petrescu avea darul de a scoate la iveală comentarii pertinente de la studenţii cei mai puţin chemaţi într-ale literaturii. Sau care nu fuseseră învăţaţi să se ia în serios în comentarii literare.

Am participat apoi la Cercul de critică şi teorie literară, cu noi provocări literare şi existenţiale. Alegerea metodelor critice, a viziunii asupra textului devenea o problemă de viaţă şi de moarte.

Cursurile lui Liviu Petrescu ne purtau de la tragedia greacă la „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” şi la marile romane ale modernităţii. În „Romanul condiţiei umane”, „Vârstele romanului” şi „Poetica postmodernismului” se regăseşte aceeaşi căutare a substanţei, a dimensiunii ontologice precum în identificarea unei „patrii cosmice” eminesciene din lucrările Ioanei. Pe care eu o numeam Ioana cea Mare, spre a o deosebi de Ioana cea Mică, Ioana Bot.

Viziunea lui Liviu Petrescu despre romanele lui Malraux mi-a revenit în minte pe când călătoream în jungla din Thailanda. Aproape de „Indochina” lui Malraux, aşa cum o vedea şi explica Liviu Petrescu – amintrelea Malraux nu îmi place, ca scriitor şi personaj, nici până în zilele noastre. Dar cele zise – scrise de profesorii noştri, Ioana Em. şi Liviu Petrescu au avut acest dar, de a ne călăuzi nu doar în literatură ci şi în marele labirint al lumii.

În final mi-aş dori ca prezentul articol şi acest grupaj coordonat de Iulian Boldea în revista „Vatra” să constituie un îndemn pentru reeditarea operei Ioanei Em. şi a lui Liviu Petrescu. Ea, această operă este actuală şi necesară pentru mediul academic din zilele noastre.
Cine ştie, poate acea „patrie cosmică” va funcţiona din nou, şi pentru alte generaţii de studenţi.

*

Mircea MOȚ

A fi și a scrie

Singurul mod real de a exista onest mi se pare a fi pentru mine posibilitatea de a scrie. Să mă eliberez de îndoieli, de spaime, de mine, exprimându-mă. Și, în același timp, să-mi motivez prin creație interioritatea asta absentă (Ioana Em. Petrescu, Jurnal)

Jurnalul Ioanei  Em. Petrescu (Jurnal. 1959-1990. Ediție îngrijită de Rozalia Borcilă și Elena Neagoe, Cuvânt înainte de Elena Neagoe, Postfață de Carmen Mușat, Pitești, Editura Paralela 45, 2004) pare să țină prea puțin seama de acea condiție a genului la care se referea un Maurice Blanchot în cartea sa de la Gallimard, Le livre a venir (tradusă în românește acum câțiva ani buni, Cartea care va să fie). „Jurnalul intim, scria Maurice Blanchot, care pare atât de liber față de forme, atât de docil la mișcările vieții și capabil de toate libertățile (din moment ce gânduri, vise, ficțiuni, comentarii asupră-și, evenimente importante, nimicuri, totul i se potrivește în ordinea și dezordinea dorită) este supus de fapt unei condiții aparent ușoare, dar de temut: trebuie să respecte calendarul. Acesta este pactul pe care îl semnează el. Calendarul este demonul său, inspiratorul, provocatorul și paznicul. Scrierea jurnalului intim, aflată sub protecția calendarului, apără de «scriitură», fiindcă tot ceea ce scrii se înrădăcinează, de bine, de rău, în cotidian și în perspectiva delimitată de cotidian”, un cotidian al cărui adevăr, menționează același Maurice Blanchot, nu trebuie deloc nedreptățit.

Ioana Em. Petrescu rămâne mai puțin sensibilă la ceea ce se înțelege în mod curent prin realitate exterioară, câtă vreme aceasta contează în primul rând prin ecourile ei în realitatea interioară a autoarei, acolo unde se naște o puternică tensiune de idei și unde pulsează sentimente  umbrite deseori de îndoieli  și de  gândul extincției. Cu atât mai mult cu cât această realitate „obiectivă” nu este percepută într-o înlănțuire epică de evenimente, pentru care autoarea nu are deloc predispoziție. Ioana Em. Petrescu este conștientă că propria-i existență contează în ultimă instanță ca o viață „fără de subiect” și aceasta dintr-un motiv ce  poate pune în lumină adevărată  Jurnalul: „n-am ochi epic: nu văd evenimentele”. Lumea i se prezintă atunci într-o anumită inconsistență mai degrabă, ceea ce-i întărește convingerea că trăiește în același timp „în real” și „în fantastic”, cu siguranță „în două timpuri diferite”.

Lectura noastră nu-și propune să rețină acel admirabil portret interior al Ioanei Em. Petrescu, așa cum îl conturează jurnalul său, ci să urmărească în primul rând relația dintre existență și scris, ca motiv și reper existențial major, structurant chiar pentru creația remarcabilei scriitoare și universitare de la Cluj.

O existență autentică, o existență onestă, consideră autoarea Jurnalului, nu poate fi concepută în absența scrisului: „Singurul mod real de a exista onest mi se pare a fi pentru mine posibilitatea de a scrie”. Acceptat, până la un punct, ca eliberare (a îndoielilor și a spaimelor), scrisul contează fără îndoială ca eliberare de sine (de ceea ce are temporar și de circumstanță ființa), însă prin expresie: „Să mă eliberez de îndoieli, de spaime, de mine, exprimându-mă”. Ideea revine: „Am scris-o nu când «am putut» sau «când am fost obligată», ci când nu mai era nimic de făcut, când, interior, «trebuia», pentru că altfel libertatea mea ar fi devenit iluzorie și bovarică (…). Capacitatea de expresie îmi părea supremul bine, cel care merită orice plată” (s.n.)

 Nu orice fel de eliberare așadar, ci motivarea, prin creație, a propriei interiorități, transformarea unei absențe în creat, în semn și în perceptibil:„Și, în același timp, să-mi motivez prin creație interioritatea asta absentă”. O afirmație a autoarei atrage atenția, invitând la o corectă înțelegere. Atunci când își consideră propriul jurnal „groapa de nisip unde îți îngropi, pe șoptite, vorbele, care altfel te-ar sufoca”, Ioana Em. Petrescu are în vedere  despărțirea, chiar brutală, a trăirilor, a afectului, de individ, pentru a fi îngropate (temperate) in cuvinte și în limbaj, pentru a fi închise cu alte cuvinte în rigoarea formei: „Și cred că toate plângerile astea-exorcizate prin clarificare, poate, fac din nenorocitul de jurnal un fel de pavăză a decenței – o garanție că nu-i împovărez pe alții cu nemulțumirile mele” (s.n.).

Și totuși, de ce scrie Ioana Em. Petrescu jurnal sau mai bine spus de ce scrie de timpuriu Ioana Em. Petrescu în caietele sale?

Nu atât jurnalul ca un posibil și ideal interlocutor al omului superior, confruntat cu singurătatea, având chiar conștiința singurătății și a singularității sale, contează, după cum prea puțin contează jurnalul ca modalitate de eliberare a tensiunii interioare. Contează în primul rând scrisul, căruia i se acordă o importanță aparte și care fascinează. Ioana Em. Petrescu scrie încă din adolescență pentru că simte că trebuie să o facă pur și simplu. Îmi vine în minte ceea ce scria cândva Bogdan Ghiu, că în realitate adevărata „confesiune a scriitorului este scrisul însuși”. Mai mult, în literatura confesivă, interesul îl trezește „dansul autorului în jurul scrisului”.

Așadar, Ioana Em Petrescu scrie, referindu-se nu doar la scrisul în sine, ci și la caiet/caiete, cu filele lor legate, adunate pentru a adăposti scrisul și pentru a anticipa prin forma lor însăși cartea „care va să vie”: „Am scris în zeci de caiete de amintiri, deși le înțeleg inutilitatea. Credeam că ele vor fi în ani târzii cheia spre lumea de vis a copilăriei. Dar porțile fermecate nu se deschid decât cu un descântec. Păstram zadarnic cheia pentru vremea când descântecul va fi de mult uitat. Am gravat pe pagini de album vorbe menite să fie mai târziu o evocare a ceea ce ne-a fost astăzi drag, dar am uitat că tot ceea ce iubim azi va deveni odată «amintirea unei iubiri»”. Precum cartea, un caiet închide între copertele sale o lume și un univers pe care el și l-a apropriat: „Sunt gânduri ce-o să-ncheie un caiet și, cu el, un vis și-o poveste”. Scriitorul autentic bănuit în rândurile jurnalului nu se îndoiește nicio clipă măcar de puterea scrisului, de aceea un caiet umplut este asociat unei povești cu adânci semnificații: „Caietul s-a isprăvit. Poate și povestea”.

Scriind de timpuriu în caietele sale(primele caiete se pare că s-au pierdut), Ioana Em. Petrescu se dovedește-ca un autentic scriitor – fascinată așadar de scris în primul rând. În același timp, autoarea săvârșește un gest aproape ritualic, ce nu este, totuși, prea departe de valoarea descântecului de chemare, de ademenire a Cărții. (În admirabilul studiu dedicat poeziei eminesciene, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, comentând poemul Luceafărul, autoarea consideră cuvintele adresate de fata de împărat lui Hyperion un „descântec de coborâre”).

Există în ceea ce scrie Ioana Em. Petrescu în caiete suficiente semne că jurnalul este, dacă nu trădat, trecut in umbra de autoarea ce vizează un cu totul alt orizont, mult mai generos. Jurnalului nu i se refuză ideea de exteriorizare a stărilor interioare, însă nuanțele pe care le conține  lasă o anumită libertate de mișcare lecturii.

Atitudinea față  de scris  capătă la Ioana Em. Petrescu valoarea unei adevărate autocenzurări. Este cât se poate de surprinzător că într-un jurnal intim autoarea dovedește reținere, chiar lipsă de îndrăzneală, ca și cum ar ști că textul său va avea parte de un cititor. Este vorba în ultimă instanță de o reținere tocmai în fața confesiunii directe, sincere și spontane: „Am ajuns în situația de-a nu îndrăzni pur și simplu să scriu tot ce gândesc. Am ezitat atât!”. De ce atâta ezitare, totuși?

            Multe secvențe din Jurnal trimit la ideea că, deși nu o mărturisește direct, autoarea nu exclude totuși, un posibil cititor, acel „mon semblable, – mon frère”, nelipsit de o anumită doză de ipocrizie. În asemenea situație, stările interioare, informe, vagi, se cer „lămurite” printr-un discret proces de elaborare: „Mi-e greu să scriu. La ce-ar servi să lămuresc ceea ce simt?” (s.n.). Îmi permit aici o scurtă paranteză și apelez la Constantin Noica, pentru care lămurirea presupune implicarea „ființei întregi”: „Cum te lămurești așadar/ Nu cu văzul, nu cu mintea doar, ci cu ființa ta întreagă – aceasta spune cuvântul sau acest lucru îl apără cuvântul când nu-l mai spune, și e frumos așa” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Humanitas, 2011, p. 312). Dicționarul explicativ al limbii române (care ne asigură că verbul „«a lămuri» provine de la substantivul «lamură»”, adică „partea cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintr-un lucru”) indică pentru sensurile cuvântului „a ajuta pe cineva să înțeleagă”, iar cu sensul învechit „a face să devină sau a deveni curat, lipsit de corpuri străine”.

Scriind în caietele sale, Ioana Em. Petrescu simte umbra celuilalt, a cititorului, pentru care nu numai că trebuie să „lămurească”, ci, în egală măsură, să impună sens și semnificații. Acestea sunt, în ultimă instanță, atribute ale eliberării despre care pomenește deloc întâmplător autoarea in jurnalul său: „Spun: simt că trebuie să scriu. Simt că am ceva de spus. Trebuie să scriu. Alteori nevoia asta se explică. Nevoia de eliberare (…) . De fapt, e nevoia de a introduce, în experiența informă, un sens, de a-i da nu numai explicații, ci și semnificații. Asta înseamnă «eliberare»”. O trimitere la viitoare carte a Ioanei Em. Petrescu se justifică. Este vorba de Configurații: „Iată câteva dintre argumentele care ne fac să credem că nivelul profund de configurare a imaginii – tiparul ei „imanent” – nu e logic, ci biologic. Numai geometria precară a trupului nostru, numai ritmurile, adesea şovăielnice, ale sîngelui, ne fac capabili să înţelegem înalta geometrie a rotirilor astrale şi să creăm, intre acestea două, geometria cristalină a artei sau a ideii( Ioana Em. Petrescu, Configurații, Cluj-Napoca,    2002, p. 24). O anumită stare interioară nu poate genera scrisul: „Parcă ar fi secat toate izvoarele vieții. Nimic care să mă mai lege de ceva. Nimic. O moarte vie. De aceea nici n-am scris nimic”. Tot ceea ce este scris devine un alt-ceva, exterior deja, contând în sine  „Adevărul e însă că nu știu ce să scriu. Odată gândite, toate îmi par puerile, oricâtă pasiune am pus în a le gândi. Și scrise, toate par îngrozitoare”. Este, până la urmă eliberarea, dar în formele riguroase ale artei și ale unui artist atent la elaborare. Ispita scrisului, concretizată într-un „diavol mic”, este vizibil asociată de autoare ideii de creație: „Vedeți dumneavoastră, și acum când scriu asta, un diavol mic șoptește în mine: vei scrie, vei crea (…). În cele din urmă încep să-l cred” (s.n.). Cel ce consemnează în caiet este până la urmă un „autoriu” (cum scria Creangă în celebra prefață la poveștile sale) urmărit nemilos de idee și de un proiect. Iar ideea cel mai puternic reliefată este imperativul scrisului însuși, cu tot ce presupune aceasta: „Măcar de-aș fi în stare să scriu, dracului, o pagină. Măcar de-aș avea un proiect, o idee clară. Aș! Singura idee clară este că trebuie să scriu”. Dificultățile celui ce scrie jurnalul sunt identice cu acelea ale unui scriitor autentic, care, indiferent despre ce scrie, se concentrează inevitabil asupra propriei ființe: „Dificil să scriu. În orice caz, mai puțin greu ca până acum. Am senzația că reintru (deloc ușor) în viață. Simt penibil orice efort de concentrare asupra propriei mele persoane. Am impresia că-mi va fi imposibil să rezum, clar și precis, ceea ce simt” (s.n.). În însemnările din Jurnal revin proiectele, sensul, dar și gândul pe care scrisul îl preia în propriul univers, metamorfozându-l în substanță proprie: „Proiecte difuze. Deși știu că nu voi fi în stare să le realizez. Trăiesc prea mult în afara vieții ca să prind sensul lucrurilor și fără asta… dar tocmai asta aș vrea să speculez. Numai că un gând scris se rotunjește, se lungește, se încovoaie și în cele din urmă își pierde personalitatea” (s.n.). Creația în sine nu se confundă cu simpla transcriere a frământărilor interioare: „Eu nu pot transcrie decât spaima sau speculații”. Există în Jurnalul Ioanei Em. Petrescu secvențe ce trimit la  criza de creație a scriitorului autentic: „Of! am impresia că nu pot scrie nimic!”. După cum este invocată o adevărată penurie de subiecte sau, poate, refuzul autoarei de a povesti ceea ce este in afara ei, fleacurile nesemnificative în ultimă instanță: „N-are rost să mai povestesc toate fleacurile”. Dacă un prozator mărturisea că nu poate scrie onest decât la persoana întâi, Ioana Em. Petrescu se referă la scrisul care să fie expresia propriei ființe. De aici o anumită atitudine față de fapte și făptuit: „«Faptele» sunt de fapt gânduri, adică «idei despre» și nu gând întru și despre mine”. Într-un fel, cartea însăși ține de acest „făptuit” la care se referă autoarea: „Furia asta contra «făptuitului» mi se trage de la carte.(…). Care va să zică am făcut ceva. Cât timp am scris-o, a fost extaz (…). Ăsta e adevărul: am fost fericită, chiar când, după 3-4 ore de somn, nu mai știam cine sunt (…). Dar e altceva. Miracolul scrisului nu mai e miracol, ci fapt. Și când am terminat-o, m-am simțit numai străină de mine. Mi-era dor de starea pură, de starea de grație a promisiunilor dinaintea oricărei alegeri. Dor de mine, cea împrăștiată în gânduri”.

O mărturisire susține convingător ideea de scris din Jurnal. „Am renunțat la Jurnal, notează autoarea, de când am început să scriu cărți”. Nu însă și la scrisul în caiete! Cartea scrisă nu este o boală învinsă, ci un făptuit care determină, după cum s-a văzut, sentimentul de înstrăinare mărturisit de autoare. Cartea devine cu alte cuvinte ea însăși o realitate, un univers cu o personalitate accentuată și autoarea acceptă cartea ca pe un străin. Se referă la cartea despre Eminescu: „Era ea, străină, în afară, nu mai eram eu, nu mai era vorba de mine”. Vidul care urmează creației implică de fapt un „transfer” în expresie a vocației creatoare, în felul acesta motivându-se „groaza de vidul care-mi rămâne după ce am terminat ultima pagină”. Deosebit de semnificativă mi se pare o altă afirmație a Ioanei Em. Petrescu. Autorul devine prizonierul nobil al propriei creații, locuind-o și pulsând în universul ei: „După ce o faci, devii prizonier în ea tu, cel care ai făcut-o”. Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică este o dovadă! Poate din acest unghi se motivează o anumită reținere față de critica literară, care, scriere prin excelență despre altul, este taxată fără drept de apel: „surogatul ăsta care e critica”.

Dacă finalitatea scrisului este Cartea, în care autorul devine un captiv care-i alimentează cu propria ființă sevele, reține atenția o semnificativă relație dintre Carte, autor și nume: „Cred în Liviu ca și în tata. Dar numele tatii era atunci de mult impus, numele lui Liviu urma să se construiască. Și eu știam că se va construi și mă bucuram să-l construim împreună. Aveam să facem amândoi un alt nume, nou, frumos, aveam să-l întemeiem împreună (…). Pentru mine numele și aristocrația numelui se măsoară în cărți”.

Scurtul pasaj, vizibil marcat de repere având reflexe mitice, concentrează atenția asupra  momentului semnificativ al despărțirii de un spațiu edenic, cu prezența tatălui (Tatăl)  și de  un nume în care viitoarea autoare se află în condiția asemănătoare celei prenatale. Este o despărțire necesară pentru afirmarea propriei individualități, dar nu o ruptură (autoarea consemnează că păstrează de la tata prenumele Em.). Nu este vorba de izgonirea din paradisul unui nume strălucit, câtă vreme despărțirea este motivată de asumarea unui spațiu al permanentului efort de a construi un nume, cu siguranță unul nou ca semn al  începutului (verbul a construi este repetat în scurtul fragment). Ideea de nuntă spirituală („împreună”) este asociată  unei nașteri simbolice, în care masculinul și femininul se întâlnesc sub semnul ideii de întemeiere a numelui. Cu sensul de început absolut. Întemeierea aceasta se realizează prin construire, dar nu ca gest al unui „fiu al faptei”, ci al unui om care se construiește pe sine însuși, care se „zidește”, prin scris, într-o carte. Din acest moment scriitorul contează ca o fericită simbioză cu cartea, de care ființa sa nu mai poate fi despărțită. Nu un nume adunat pe carte are în vedere aici Ioana. Em. Petrescu, ci numele ca modalitate de cunoaștere de sine și de revelare a esenței propriei  ființe, nume pe care, până la un punct, cartea îl face perceptibil, „măsurându-i” aristocrația și impunându-l ca emblemă a unui mod de a fi în lume.

*

Silviu MIHĂILĂ

Bibliotecile care m-au făcut om „mare”

Motto: „În biblioteca Universității se plimba printre rafturile de cărți, printre miile de volume, inhalând ca pe o tămâie exotică mirosul stătut de piele, pânză și pagini care se măcinau. Uneori se oprea, scotea un volum din raft și îl ținea o clipă în palmele mari care se înfiorau la atingerea încă străină a cotorului, copertelor și paginilor care se lăsau în voia mâinilor lui. (…) Și atunci se simțea suspendat undeva în afara timpului, la fel ca în ziua aceea în sala de curs (…)”^[1]. (John Williams, Stoner)

Îmi amintesc că eram în clasa a XI-a la liceu și citeam Mizerabilii lui Victor Hugo, în trei  volume stufoase, când am descoperit colecția „Raftul Denisei” de la editura Humanitas. Era la modă scriitorul Paulo Coelho și, în paralel cu romanul francez, am început lectura din Alchimistul. Recunosc că am fost, la început, mai mult atras de cuvintele de prezentare a colecției de pe coperta a IV-a decât de cartea în sine, cuvinte care sunau așa (printr-un artificiu lexical, am înlocuit cuvântul „carte” cu „bibliotecă”): „Bibliotecile sunt ca oamenii. Pe multe le întâlnești la tot pasul, dar nu-ți produc nicio impresie: le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Sunt altele pe care îți amintești că le-ai iubit, dar nu-ți mai spun nimic, și câteva care pur și simplu n-au vrut să te iubească. Dar sunt și bibliotecile de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat și totuși le duci atât de tare dorul…”².

De-a lungul anilor de școală și de formare intelectuală și morală, m-am întâlnit și eu, la rându-mi, cu multe biblioteci. Mă consider norocos pentru că am avut șansa de a păși în locuri de studiu dintre cele mai primitoare, moderne și bogate în material de lectură, am avut șansa de a întâlni bibliotecari entuziaști, profesioniști și deschiși spre nevoile cititorului, iar cu unii dintre ei am legat prietenii sincere și frumoase care au depășit „barierele” instituționale și care continuă și azi. Oameni absolut remarcabili și modești, pentru care munca nevăzută din spatele cărților este însăși un mod de a fi în lume. Inventariez doar o parte dintre cele mai importante biblioteci din viața mea care au contribuit la devenirea mea ulterioară: B.C.U. Cluj-Napoca, Biblioteca Facultății de Litere din Cluj, Biblioteca Județeană „Octavian Goga” Cluj, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, Biblioteca Accademiei di Romania din Roma, Biblioteca Universității „La Sapienza” din Roma, Biblioteca Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia și, mai ales în ultimii ani, odată cu stabilirea mea la București: Biblioteca Națională, B.C.U. București și Biblioteca Facultății de Litere din București. Însă, fără doar și poate, o „bibliotecă”, cu totul aparte, o bibliotecă pe care nu pot să o uit (și căreia îi duc zi de zi dorul) este fondul de carte „Ioana Em. și Liviu Petrescu”, aflat în posesia Bibliotecii Județene „Octavian Goga” Cluj. Sau „Casa Petrescu”, așa cum o numim noi toți, într-un mod afectiv, cei care i-am trecut pragul și care ne-am apropriat-o ca pe a doua (a treia?) casă. Cum ai putea uita vreodată „biblioteca” căreia îi datorezi în mare măsură ceea ce ești astăzi? Cum ai putea uita apartamentul soților Petrescu, acolo unde îți petreceai – asemenea unui ritual – o zi întreagă, săptămână de săptămână, în timpul anilor de studii la master? Mănăștur, Aleea Peană, nr. 7, ap. 1 rămâne o adresă magică, un locus amoenus; iar când mă gândesc la acest topos sacru, simt și acum cuvintele Ioanei Em. Petrescu cum rostesc în mine: „Comunicarea ca și iubirea – e un început de moarte, este prezenţa în noi a celui care nu suntem, a celui străin nouă, a propriei noastre nefiinţe”³.

Nu am avut privilegiul de a-i cunoaște personal sau la curs pe profesorii Ioana Em. și Liviu Petrescu, dar mă consider norocos că i-am putut, totuși, întâlni prin trei întâlniri benefice sau momente oportune, prielnice – cum le-ar numi cronicarii noștri. În primul rând, prin studiile lor. Student fiind la Facultatea de Litere de la Cluj (2005-2008) și, ulterior, masterand (2008-2010), interesul pentru opera lui Mihai Eminescu m-a îndreptat numaidecât spre studiile Ioanei Em. Petrescu pe care le-am citit pe nerăsuflate și care mi-au conturat o mult mai reală și profesionistă paradigmă a ceea ce înseamnă geniul eminescian. Acest prim contact fascinant cu opera Ioanei Em. Petrescu a fost neobosit susținut de către doamna profesoară Ioana Bot. Cursul de Istoria literaturii române – secolul al XIX-lea (predat în semestrul II, anul I), cursul opțional Eminescu la nivel licență și cursul masteral „Literatură: figură și discurs” (ilustrat prin studiile Ioanei Em. Petrescu) nu au făcut altceva decât să mă apropie și mai mult de gândirea critică a Ioanei Em. Petrescu și să mă văd purtat, asemenea unui „astronaut” într-o călătorie interstelară, într-un spațiu mult mai larg al ideilor critice romantice eminesciene, depășind clișeele și locurile comune arhicunoscute: Eminescu este un poet romantic, dar în egală măsură anunță și zorii modernității; altfel spus, Eminescu poate fi citit printr-o grilă de lectură romantică, dar în același timp, textului eminescian i se poate aplica și o filozofie deconstructivistă. Mărturisesc că, nu o singură dată, la cursurile doamnei profesoare Ioana Bot, trăiam cu emoția că asist, de fapt, la cursurile Ioanei Em. Petrescu. Prin limpezimea ideilor exprimate (întotdeauna pasionante, niciodată plicticoase), frumusețea și efervescența suplă a limbajului critic, simțeam cum se produce un mic seism intelectual și emoțional în interiorul meu. Intrând la curs, profesoara oficia asemenea unui ritual – aducând cuvintele Ioanei Em. Petrescu în actualitate – într-un exercițiu de „prezență prin absență”, ceea ce declanșa în noi toți o furtună de trăiri în relație cu lumea; pentru că nu mai era vorba (doar) despre Eminescu la curs, ci și despre noi înșine, – cititorii. Cuvintele erau învestite cu „putere” și articulau un modus vivendi despre așezarea noastră (a studenților) întru înțelepciune, în lume și în Idee: „Numai geometria precară a trupului nostru, numai ritmurile, adesea şovăielnice, ale sângelui, ne fac capabili să înţelegem înalta geometrie a rotirilor astrale şi să creăm, între acestea două, geometria cristalină a artei sau a ideii.”⁴

Nu în ultimul rând, posibilitatea de a lucru în fondul de carte „Popovici-Petrescu” a reprezentat o șansă unică de a cunoaște îndeaproape viața unei familii de cărturari excepționali și de a intra în „intimitatea” lor intelectuală. Nu știam, desigur, la vremea aceea, când am început stagiul de documentare la „Casa Petrescu” (era toamna lui 2008 când am pășit sfios, pentru prima dată, pragul apartamentului soților Petrescu – în calitate de masterand în anul I la programul Studii literare românești), nici pe ce căi minunate avea să mă ducă această cercetare (în pofida unei rezerve, tacit asumate inițial, privind posibilitatea cristalizării unor idei critice originale și coerente pornind exclusiv de la scurte „însemnări” sau notițe de lectură ale Ioanei Em. Petrescu pe marginea paginilor de carte), și nici că ea se va finaliza cu un studiu⁵ inedit la vremea respectivă (de critică genetică și close-reading), valorificând adnotările Ioanei Em. Petrescu pe cărțile sale din bibliotecă scrise de Eminescu și despre Eminescu.

În sfârșit, la o retrospectivă atentă, de un lucru sunt sigur acum. Sunt conștient că datorez ceea ce sunt astăzi, adică devenirea mea intelectuală și morală, atât unor oameni importanți din viața mea – cu rol de adevărate modele, cât și bibliotecilor prin care am trecut. Iar bibliotecii fondului de carte „Popovici-Petrescu” (cu tot ce înseamnă istoria unei arhive de cărți păstrate in situ), îi mulțumesc cu recunoștință, întâi de toate, pentru faptul că m-a ajutat să devin „om mare” și să înțeleg mai bine rostul vieții printre rafturile doldora de cărți, – așa cum Liviu Petrescu îi scrie soției sale, Ioanei Em. Petrescu, într-o epistolă din 8 iulie 1962: „Ioana, înțelegi nu-nțelegi, un lucru îți cer să faci: să ai răbdare, nici o zi nu ți-e inutilă; să nu freamăți, în așteptarea unei mari lovituri fericite, să nu o aștepți cu atâta neliniște încât să uiți, să nu vezi prezentul. Toate la vremea lor. O viață de om e lungă. E făcută din încercări, reveniri, întârzieri, zăboviri. Asta e viața, și o viață de om este – în orice condiții – o operă completă (…)”⁶.

_______________

^[1] Fragment din romanul lui John Williams, Stoner, Iași, Editura Polirom, 2014, pp. 19-20.

² Paulo Coelho, Alchimistul. Traducere din portugheză de Gabriela Banu, București, Editura Humanitas, 2002, coperta a IV-a.

³ Ioana Em. Petrescu, Studii eminesciene. Ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, p. 152.

⁴ Ioana Em. Petrescu, Configurații. Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002, p. 23.

⁵ Vezi Silviu Mihăilă, Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013 (Ediția a 2-a, revizuită și adăugită. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană & Editura Eikon, 2016).

⁶ Mirela Tomoiagă, Corespondență intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978). Ediție îngrijită și Studiu introductiv de Mirela Tomoiagă. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012, p. 44.

BIBLIOGRAFIE

1. COELHO, Paulo, Alchimistul. Traducere din portugheză de Gabriela Banu, București, Editura Humanitas, 2002.
2. MIHĂILĂ, Silviu, Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013 (Ediția a 2-a, revizuită și adăugită. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană & Editura Eikon, 2016).
3. PETRESCU, Em. Ioana, Configurații. Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2002.
4. PETRESCU, Em. Ioana, Studii eminesciene. Ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009.
5. TOMOIAGĂ, Mirela, Corespondență intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978). Ediție îngrijită și Studiu introductiv de Mirela Tomoiagă. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2012.
6. WLLIAMS, John, Stoner, Iași, Editura Polirom, 2014.

*

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 94-107]