Frumusețe cafea

I.

Îmi spui să-ți scriu ce mai fac cum se adună zilele

după ce anii s-au scăzut dintr-un depozit

unde paznicul nu lasă pe nimeni să pătrundă

o misiune care umflă de rîs broaștele pe lîngă zid

în așteptarea ploii: un copil cu stropitoare coif și

o elice de unde porni vîntul ce doborî Troia.

Așa trecu vara valpurgică împărăția ierbii pe țigle

sub care strigă Nas-Lung că vrea să treacă dincolo

cu buzunarul plin de nasturi și gămălii de ace

de partea revoluției la modă o paiață-taximetrist

cerșindu-și dinții și privilegiile de la statul social:

ficat de urs presat în pașapoarte ale negrei legiuni.

Știi tu care.

II.

Mă-ntrebi dacă e asta lumea unde trebuia să fim sau

ne înșelăm prin ceață cu stanțe din summa theologiae

preocupați cum sînt cu toții să aibă fericirea sub nas

o liniuță pe masa din basm unde stă trîntit ditamai

noul nod la modă în așteptarea unui hoț priceput

foamea de război cu mîndrie prezentată la televiziuni –

aici săracul își întoarce stomacul pe dos și se acoperă cu el.

Femeile de mult s-au refugiat în arta de a-și face singure

istoria – din pudriera fină sare istoria capodoperei

din care lipsesc chiar eu cu toată îngăduința pe care

mi-o arăți din cînd în cînd copil repetent al materiei

cînd uimit citești șarada la cafeaua de dimineață:

„Cheia e la mine vino s-o ridici dacă mai știi unde

ai pierdut-o ultima oară.”

 III.

Îmi scrii că ești pe cale să descoperi o nouă dezolare

precum și modul în care se poate face un capital roșu

din stocuri cumpărate și revîndute pe aceeași piață

unde oamenii cred că mîna de fier e totul – un labirint

presat din metru în metru în baloți ușori ca fulgul

în care turiștii lasă banii să cadă cu ochii închiși

asa, de sufletul păcătos. Al cui?

Aici nu mai continui și trebuie să mă gîndesc

la noutate așa cum bătrînul capitalist-poet trebuie să

inventeze mereu ceva altfel lumea se duce dracu. A sa.

Ziua începe cu-n val de mare pe o ceașcă smălțuită.

Sînt aici să privesc frumusețea crăpată a cafelei.

IV.

Îmi ceri să-ți vorbesc despre inocență însă nu-i nimeni

priceput să o descrie făr’ să adauge un pic de roșeață

acestei prefăcute ce sucea mințile tuturor sfinților

bravii bărbați ce uitară grammaire și normele din gîtlej

cînd trecu pe drum cea mai licitată fecioară

cu mîini tăiate din umeri anume ca să priceapă toți

cei ce cred că frumusețea își pune capul între intenție

și ghearele frumos pictate ale ghicitoarei de bîlci:

„Băiete, vrei să afli ce visezi la noapte sau preferi rațiunea?”

Ies cu plăcere din mine noapte de noapte să vă aduc vești

despre pregătirile de război ale taberei agramate.

V.

Te asigur că nu poți scrie poezie într-un partid de morți

chiar dacă poți influența o clipă cîmpul de vorbe stinse

pe care se dispută puterile sterile ale mogulului ce vrea

moartea-afacere s-o ia acasă la nevastă. Tu ai

indiferența ta aproape tu pierzi mereu – asta e ținta

în lumea ăstora pe teritorii unde nu vezi decît năluci

terase mese sticle și ecrane moarte care invită

la putrezirea trupurilor pe plaje fin greblate

unde o fată-mitralieră cu piper la șoldul tare

servește centaurul cu kaviar în care a presărat

puțin praf de uitare. Banduliera ăstuia atîrnă flască

în felul steagurilor găurite exact cînd imnul hoților

suie pe cer spre ciorile nesimțite. E o zi minunată

cîțiva pești încurcați în părul tău se sinucid asistați.

 VI.

Titirez, nu mă uita chiar dacă sînt pregătit să plec

învîrte-te la nesfîrșit cum știi pe suprafețe line

nu aștepta vreunul să te oprească din eroare

neștiință sau lehamite viața lui scurtă e o sfoară

cu care copii vînam în găuri sufletul-cărăbuș

și asta este situația comunală a oricui a trecut pe aici:

libații pînă ce lumina cade neglijent din buzunarul

unui bătrîn ieșit la stradă să aștepte poștașul negru.

Titirez, amîndoi am supraviețuit cumva minciunii

o coincidență cum doar savanții care studiază

cuante ale sfincterului cosmic ne distrează pe aici:

noi ne-am născut singuri așa cum soarele se naște

din alt soare și așa mai departe. Oamenii sînt orbi

și nu admit exactitatea.

VII.

Îți scriu de pe o insulă de ciclopi deși la drept vorbind

nu am văzut încă niciunul pînă acum –

dar știi cum este cu faima nu mai apuci să spui ce vezi

stau închis parcă într-un borcan în care a fost miere

și acum e ca soarele a doua zi după măcel

cînd grecii fură împinși la corăbii de zeul mînios

căruia puțin îi pasă de fāmaproștilor și de impresia lor.

Cînd îți spun toate astea văd aurora urcînd dar încă țin

privirile în pămînt. Încă nu mă emoționează sîngele

urcat pe pulpe în vreme ce stau cufundat în amintiri

și visez la săgeata care crede (poate și gîndește?)

că va opri din scris brațul înarmat al poetului.

Nici măcar nu știe că arcul nu ea face asta.

*

Orașul

I.

E o femeie misterioasă în oraș o scară între timp arsă

de propria flacără sau poate de viața turnată

în pahare din care beau în căutarea unui gust nou

gata să le întreacă pe cele uitate într-o zi de toamnă

pe la amiază cînd lumea ieși la ora fixată pe hărți

și eu în aceeași clipă – un delfin cu sare în plămîni.

Plutesc pe străzi în lichidul nopții unde îi văd chipul

chiar dacă niciodată nu mi-a vorbit chiar dacă ochii ei

mă recunosc așa cum te știe un controlor de bilete

în vreme ce cauți prin buzunare un rest din anii

când trupul tău subțire nu putea fi oprit să intre

în spațiul dintre mîna ei și ușa pe care n-ai forțat-o

niciodată.

II.

Mai știi cine era portarul și ce culoare aveau ochii lui?

În zilele cînd îmi părea că trăiesc pe sub pămînt

îmi amintesc un labirint de coridoare moi alergam

să văd dacă îmi prind sufletul la ultima ieșire

un adolescent sfios dar bine antrenat un hurdler

campionul ultimului salt cu amintirea unui chip

în mintea care nu gîndește niciodată decît un singur

lucru: noi amîndoi ne vom reîntîlni în mîneca

unei hăinuțe uitată printre saci în podul unei case

pe care am văzut-o cîndva în singura carte scrisă

cu voința de poezie a unui băiat care nici măcar

nu știa literele.

III.

Eliminarea oricărei voci pînă ce impulsul se va liniști

afișarea unei decizii care anulează discret voința

și o anume poftă de a spune că nefericirea este politica

unora îndreptățiți să domine și să distrugă pulsul vieții

(o societate de domni care ne privește cu simpatie)

sau ce a mai rămas din ea în aliniata eră a vederii

în standarde pentru care e plătită să se prostitueze

dar cum s-o recunoști celulă cu celulă fiord cu fiord

acum cînd totul este frumusețe etichetată en masse

un rezolut produs al unei mîini ce nu-și privește

niciodată munca pentru că nu este muncă e oboseală

a textului rechemat și refăcut în sucursale ale limbii

în taciturna operație a lichidării oricărui conținut

care nu ia forma vaselor din care bem pînă la ziuă

în așteptarea unei femei care este o altă femeie.

IV.

Mă întrebi de ce mîna îmi cade peste forme ispitite

să împrăștie culori de negăsit pe taraba negustorului

de haine adunate de la morții obișnuiți cîndva

să cînte și să bea înconjurați de prieteni strașnici

și de femei la preț rar: o hartă unde glumim și rîdem

fără să ne pese de viitor dar mai ales de trecut

spre care de-am privi cu adevărat am fi îngroziți

că nu eram noi cei ce-am săvîrșit binele

ne lăudam – și nici cei care am scos-o pe Euridice

din ceață. Atunci cine am fost noi cu adevărat?

Înlocuitori de timp pentru ca dincoace să rămînă

lumea neschimbată.

 V.

Pe aici ne jucăm noi prin ținuturi ostile

singuri prin grădini de nisip movilițe în cruce

pe acoperișuri unde copiii uitați își numără mamele

dispărute sau care au trișat în viață și acum sînt

mămici proaspete cu copilași vechi îngroziți

că vor fi cândva tătici mahmuri plini de bani

în căutarea unei femei care trăiește singură

cu o rangă de fier singură cu o plasă de fier

singură cu o mînă de fier într-o desăvîrșită ordine

a fierului din oase în ordinea unei singurătăți

ce-mi explodează sub frunte în miile de fire

ale unei pensule care-a pictat geneza și

sfîrșitul în aceeași zi cu paratrăsnete ale duhului

demne de un mare artist aplaudat premiat uitat.

VI.

În casă este o femeie goală se plimbă printre cărțile mele

le atinge cu degetele spune – unde sînt cărțile tale?

Pielea ei mătăsoasă ca după rut așteaptă răspunsul

eu fumez și prefer să nu știu ce s-a ales de cărțile mele

ea ar putea fi ultima dintre cărțile mele

pielea ei mătăsoasă mă știe ochii ei au citit tot

carte după carte nu se pot ascunde niciunde

ea știe cine le-a scris și ce a provocat suferința

așa cum florile știu cine le vorbește și cine

le va smulge pentru o coroniță de mai

privirea ei trece prin mine și ajunge pe cealaltă

parte a lumii

unde un bărbat stă liniștit printre cărțile sale

fumează scrie o poveste cu cărți și o femeie frumoasă

care a citit toate cărțile mele

în timp ce eu pe ea o scriam pielea ei mătăsoasă.

Coronițe pentru cei duși.

VII.

Mersul pe stradă în plin vînt nu ar trebui să-ți pună

probleme deosebite mai ales că nu cauți nimic

dar de ce simți că pe o altă stradă din sens invers

ea trece și acum ar fi momentul să-i spui că orașul

e desenat prost? Arhitecții au încurcat cadastrul

inima ochii plămînii sexul chiar picioarele acestui oraș

nu sînt la locul lor așadar noi nu ne găsim unde

ar trebui și să te orientezi mereu după stele e greu

chiar și atunci cînd încruntînd din sprîncene un chip

pe care ți se pare că-l vezi printre nori îți face semne

că ești pe strada greșită chiar acum cînd ea trece

inimă lîngă inimă fier lîngă fier în universuri perfect

paralele pentru totdeauna pierdute îngemănate misterios.

*

Augustin IOAN

Cămin

Fiecare cu ușa lui. Fiecare cu cheia lui.

Aici, la cămin, e un pat de metal,

Patul meu de spital,

în care abia încăpem:

prin aerul dintre buzele noastre niciun tăiș n-ar pătrunde.

Totul între noi e aproape, e strânsoare, strivire,

Iar aerul sună ca sticla a zbatere de carne

În patul meu de metal,

În patul meu de spital.

Tu, în ploaia de dincolo,

Conturul de sticlă să nu ți-l tulbur

Cu pleoapa, să nu.

Că-n doi năpraznic va fi, o știu bine:

un drum jalonat de cămin și cantine.

Prânzu-n Rosetti, cina în Moxa și-n fine

Camera, numai a noastră.

Moale, erotizată, dar, mai ales, ieftină.

În doi facem utopii, răsucind alene

vată de zahăr pe pulpele fiecărei seri.

Va fi și va fi, mâine-n zori de zi.

Apoi totul devine real.

Dincolo e coridorul la pândă

și fiecare cu ușa lui.

Ce se răsucește în creieri e cheie

și fiecare cu cheia lui.

Luna Park USA

A   m   e   r   i   c   a:

Arbori de aburi pe nãri și

din canalizarea orașului.

Pãdure de gheizere între

care în vals cutii de Coke.

A   m   e   r   i   c   a:

Astfel fi-va raiul: ultima

patrie virtualã &ecorșeu

al binelui. Izvorul tãmãdui-

rii la talpa casei râmã în

A   m   e   r   i   c   a.

Doar straja de noapte și v

racii mai spintecã pe lung

nostalgiile noastre fetale

din metale din bale &fer.

A   m   e   r   i   c   a.

Ici-colo câte un policeman

înfipt în realitate pânã-n

prăsele contemplã vidinul:

(vidul din noi) & rumegã.

A   m   e   r   i   c   a.

La umbra venitorelui, calm

îmi cere ID-ul, dar cadiul

nu-mi știe strãmoșii: bãrbo

șii cu lup – vorrrba la secț-!

(A   m   e   r   i   c   a:

în bitum era cald încã, dar

nimenimenimenimenimeni

la cabina portarului doarã

o stea albãstrea astfel: O

Americã, patrie dungilor!)

da yes ne lãmurirãm friends

American hospitality și la

noi e la fel: cu pulanul se

țin realul & cincinalul,

A   m   e   r   i   c   o!

2200 Maplewood Avenue

Înaintez pe Interstate 75 dupã apa

vie printre turnurile Procter&Gamble

(când nu își pocnesc frunțile a nedumerire).

Astfel devin parte a cartierului. În profunzime

e strada scandatã arțarilor de către prunci – și toți ai patriei sunt.

Dau bacșiș unei șepci pãroase

de dupã parbrizul de yellow-cab. Nu atât

pentru a hrãni fiara capitalistã, cât spre

a mã lãsa conținut de

Hostelling International’s Cincinnati Home Hostel.

Îl voiu pune dar pe Fourrier fațã cu realitatea d’aci!

Un domn penetreazã ușa de sârmã.

Un domn.

Apropitar.

Nu aparține fraților ospitalieri. Ventilatorul

fu zbaturi vreunui vapor scufundat pe Ohio River.

Perdeaua leviteazã, precum rochia

celei cândva suspinând pe rãsuflãtoarea istoriei.

Pulpe de sticlã, femei decupate:

posteritate, tu, stare de poster!

ȘPAN (1986-1989)

Far

Ca o coardă, faleza vibrează întinsă-ntre două faruri.

Faleza se curbează pe după coapsa ta: rotire

aproape completă, volute-n nisip, desenate

De un geometru antic. Faleza e tocmai

cochilie-n care, captivă, surâzi.

Gestul tău moale, moluscă în murex. Amiază:

Vitraliu prin care și fluxul apare lasciv.

Un spot triumfal țâșnește din far, dintre coapsele apei.

Plancton luminos îl reflectă,

fotoni dau ocol chiar ideii de țărm.

Iar eu, estimp,

măre, ce făceam?

Cu mâini de mărgean,

drumul pe apă dădeam

acestui popor de iluzii.

*

Farul caută cuiburi de păsări, despică în țărmure, pipăie rocă.

Jumătate din timp nu se uită spre mare.

Înfiptă-n perete, raza lui nu o îndupleci cu iluzia departelui.

Peste ape ce vezi?

Umblă bine-n corăbii de sticlă sîngele nostru?

*

Seama o ia cum mai spintec la unde în cale!

Vaste peruci de ondule, de bule, de bale

De pești, când se scurg uluiți și dintr-unul într-altul!

Laudă adă-mi și-n imne să semăn cu altul,

Altei făpturi pradă astă vâslire să-nchipui!

Însumi scalp să îmi par, tras în grabă pe chipu-mi.

*

Păsări ascunse, de frig se trag lângă trestii

Ce vechi răsuflători le par, sau ocheane.

Pești înțelepți privesc în susul firului,

Văzându-mă dincolo de oglindă:

-Pare vinovat de ceva, altfel

De ce să fi rămas afară?

*

Apă sleită de liniște.

Fum se zdrențuie-n aer.

Călcăm malul cu teamă, să nu cumva -.

Undeva o pasăre țipă a dragoste.

Frig limpezit. Lumini roșii, aburite de frig,

balize pe fluviu

refuză curgerea.

Clopote cu limba înnodată sub mâl

le mână la mal, unde se zvântă și

cad, iar tu spui, alintată:

–           Atunci dincolo, la luminile albe,

unde peștii vibrează

în văzduhul lor.

Zi în bernă; doar farul: dinaintea mării falus cu delfini de lumină însămânțând-o.

Apa e de glucoză, se vede și de sus, dunăre de salivă pe buze.

Acvariu uitându-se fix din toți peștii deodată, înmulțit cu nisipul, ar putea

Da o mare definitivă. Zbaturi însă, ale cărui vapor scufundat,

Să mai zbată apa ei coafată, uitându-se fix, din toți peștii deodat?

(Apă se tăvălește de frig între maluri.)

Nu mai plânge, baby!

Îmi târam inocența de singura mână

Și nici nu era mână:

Ombilic prin care eu și ea eram siamezi

Și atât de aproape cu buzele.

Copil înaintea mării, privind-o:

În uimirea sa, pradă și învingător.

Memoria propriei nașteri acum:

Paragină, furie, sodiu.

Copil împotriva mării.

În locul meu ce ai fi făcut?

Delfin ducându-mă la țărm, boy on a dolphin,

în acele mări amniotice îmi târam

inocența de singura-i mână

și nici nu era mână

și nici nu era -.

*

Copilul plânge atârnat de placenta luminoasă și crengi

aburite coralii ridică din mare. El și el singur (neînceput sună poemul,

iar scribii îl notează, captivi în retorică).

Dincolo copilul pe tine te naște, primindu-te-n el, cu tot cu ape.

Eu, pe mal, încordat cânt primejdia.

Plante de mare cresc foarte lungi dintre pagini.

*

Dar în vapori, dar în aburi pluteam

în acel simulacru de lichid

duceam genunchii la gură.

Aș fi țipat, dar nu-nvățasem încă

Și nici memorie n-aveam, să-mi amintesc.

Ci doar cântam, cântam încet:

– Desime, atât de deasă îmi erai și bine,

Atât de despicându-mă de tine,

Ca și cum patru cămile de mine ar fi tras…

*

(E)cranieră

Curat, ca o peșteră, craniul

în care, de teamă, focuri aprinzi.

Îngeri orbiți se izbesc de tavane.

Mâna cu care pânzele rupi,

de păianjen, scânteiază în jur.

Îmbrățișare

Când le zăresc prin aer urlu: oare,

e cușcă părăsită, de la fiare,

c-asupra mea guri tandre se asmut

și brațele, ghimpate la durut,

din cele ce au zimți cu spini?

Ca și când defilez prin mărăcini

e-mbrățișarea țepeșă. Mustind,

popor de brațe-acide mă cuprind.

Când le zăresc în aer urlu, tare:

mă tem că nu-i extaz, ci sugrumare.

În coloană

În coloana de apă stă ascuns cineva și, de teamă,

Abia răsuflă, abia, prin țeava chiuvetei.

Prin dușuri ziua se tânguie-ncet

Ca și sîngele-n vena deschisă.

Văzându-mi cuvintele, m-ai estompa în crisalida lor

Din care le respir și le devor. Cât încă se fac aer,

n-or să doară. Dar, dintre noi, cine-i închis și cine-afară?

Vreau să cred că ești șarpe al blocului,

talpă a casei, cum ai intrat tu în subsol

și-acum aburul iese mirat

Printre lucruri tandre: le-ai uitat la mine în baie.

Carne, pricepi?

Îmi par format doar din carne.

Valuri de carne și de grăsime.

Să mă simt ofensat când carnea, acum, e-n reflux?

Mâini dezosate mângâie hârtia macră.

Un bestiariu îmi par. Grifonul apter,

de pe frize. Dragonul lui Jung.

Bufniță, crab și pește în lacrimi.

Rege peste zoologia corpului,

și țeasta tot carne ascunde,

Care la mine e, vai, ce mare mai

e un cap cu picioare și mâini câte au zeii vedici:

Unele scriu, altele-l sprijină, mângâie altele, dezosate, hârtia.

Și, în plus, o carcasă de țeastă, un coif de os peste moalele capului,

Cu viziera lăsată.

Cu zăbala mușcată.

*

Cu toți porii deschiși, ca un camp de radare, peisajul

îmi pare un scalp jupuit de pe ochi,

Cu toate imaginile lui pigmentate.

Mână de bătrân, deschisă abia jumătate.

Pândă retezată la mijloc. Lan de pândă, cosit.

Aștept și vibrez, cu felul de a aștepta, al prăzii,

în cuiul cătării.

CFR

Ard smirnă în cădelnițe de zinc. Aerul zace pe-un miros de cușcă.

În pleurele mele se împing aceste bronhii palide și mușcă.

Nocturna, ca un piept de veteran țintat cu decorații luminoase

Și aburinde, flutură în geam. Aprind țigara. Gara greu miroase,

Dieselizat. A șină țipă fierul. Săli de-așteptare împărțind în clase

Acest popor dormind în frigiderul social. Ziua începe să se lase

Pe vine. Așteptarea ne ține loc de crez.

Scriu și fumez. Fumez și scriu. Fumez.

Ploaia scâncește ca o cățea în peroane, la capătul cărora șinele se răsucesc în sus.

Într-acolo toate trenurile ar trebui să tindă. Văpsită îmi pare fereastra

de jeg, e aproape opacă, prin ea vezi ce vrei:

acarul Păun defilând prin macazuri nebun,

ori cel cu fanioane, călare,

Ploaie, câteva gesturi stângace prin ea, pa și pusi.

Zbor randomizat al acestor cuvinte de gips, întârindu-se-n gură.

Cariera

Printre roci ne-au pus patul de nuntă, între fitile

pe care, la plecare, le-au aprins.

Grăbește-te să ajungi cu o clipă

Înaintea exploziei și nu mai târziu.

În rocă e casa noastră, camera noastră, în piatră.

Va trebui să ne atingem fețele, să ne privim măcar

O clipă înaintea exploziei și nu mai târziu.

În carieră au îngropat numele nostru

Și munți deasupra vor surpa.

Ne va strivi deodată tot regnul mineral,

În clipa exploziei și nu mai târziu.

*

Otilia ȚEPOSU

Portret

bărbatul acela mi-a plăcut de când l-am văzut

ridica potirul cu ambele mâini

când își bea vinul

 privea semeț ca un vultur

și era mândru ca un prinț indian

dar nu de asta l-am urmat

nu de asta mi-am lăsat frica

între palmele lui

ci doar pentru că l-am văzut tresărind

atunci când a trecut

 umbră tăcută

o pasăre pe lângă el

Tata

tatăl meu a fost un visător cu aripi

în zilele lui bune se ridica mult de la pământ

și trecea în rotocoale tot mai largi

pe deasupra casei noastre

ca să ne vadă mai bine

zicea el întors înapoi obosit

mai ales iarna visa

când erau zăpezile mari

când lumea era curată

și mai ușor de presimțit drumul spre fericire

atunci se înălțau visele tatii

odată cu fumul din hornul casei îngropate în omăt

când era senin

puteam să le văd cum urcau drept în sus

până la Dumnezeu după ușă

toată iarna visa tata

cum va fi viața noastră de vară

făcea schițe și planuri

desena și ștergea

și iar închipuia lumi albastre pentru noi toți

dar nu știu cum se întâmpla

că atunci când venea primăvara

și se topea omătul

visele tatii se opreau brusc

și el intra în zodia neputinței

câteodată

mai ales duminica după amiaza

chiar puteam auzi

cum se năruiau palatele ridicate de el pentru noi

catedrale medievale prăvălite-n praf și fum

și tot atunci vedeam

 cum în tropot egal

îl părăsea herghelia de vise

crescute și hrănite cu efemere zăpezi

o singură salvare avea tata

că a iubit-o așa de mult pe mama

încât după ce-a cunoscut-o

a mâncat doar mâncare făcută de mâinile ei

pentru asta îl iert

și-l mai iert pentru toate neîmplinirile

pe care le-a copt pentru noi

 și le-a lăsat moștenire

 câteodată

când mi-e dor de el

îmi amintesc de zilele acelea

ce minunate erau

rupte parcă din filme

 când visam așa de frumos în familie

și ne hrăneam cu visele tatii

Promisiuni uitate

din când în când mă trezesc noaptea

pentru că aud soneria casei

din care am plecat de mulți ani

poate că am uitat ceva acolo

mă gândesc

lucruri gânduri spaime fericiri

și strigă toate să mă întorc

să le revăd să le refac să le dau iar viață

pentru că ele nu mai pot trăi

dacă nu mă aflu printre ele

 uitate vor rămâne însă pe veci

pentru că zilnic părăsim atâtea și atâtea promisiuni

uneori din case se pleacă mai greu ca dintre oameni

Întâlnire

ceea ce povestesc acum s-a întâmplat

în timpul acela care iese din numărătoarea știută

și ține egal de viață și de moarte

atunci când diminețile sunt rotunde și aspre

și vorbele vin parcă dintr-o limbă străină

când lumina grea crește din lucruri

ca apa ce urcă într-o nouă fântână

multă vreme m-am tot întrebat

dacă nu cumva am nimerit greșit

în locul acela

 într-o altă alcătuire a lumii

una potrivită mai degrabă cu visul

încă n-am răspuns

dar acuma știu sigur că trebuia să fiu acolo

acolo și nu în altă parte

ca să văd penele pierdute

de-un cârd de îngeri care au trecut în grabă strada

Raniță de soldat

ca un soldat lăsat la vatră

sunt mulțumit că am scăpat cu bine

din dragostea asta

rănile și urmele războiului se vor vindeca

va crește pirul și pălămida pe câmpul iubirii

soarele va urca în înaltul cerului

și va coborî de acolo la fel ca în fiecare zi

nu va trece mult

și porumbeii pe care i-am hrănit

ne vor uita

iar bătrânii aflați la plimbare pe alei

aceia care au trăit cu noi

solidar

dragostea abia înmugurită

vor vedea că e toamnă

și că drumurile nu mai duc nicăieri

am ieșit prea târziu din războiul acesta

nu m-am priceput să aduc pacea

nicio medalie nu strălucește acum pe haina mea

în lumina asfințitului

și totuși a mai rămas ceva ce nu poate fi alungat

scos și abandonat pe marginea cărării

a mai rămas ceva ascuns în fluturarea zilelor

ceva ce de atunci începând

îmi spune mereu când vine primăvara

doar atât mai am în ranița de soldat

întors din cel mai greu război

Întrebare

care teamă este mai mare decât aceea că unul dintre ai tăi va muri?

*

Tatiana ERNUȚEANU

***

pare foarte real, deplin sau întreg

când activez impulsurile

nu are sens, domnule!

oamenii nefericiți sunt cei mai periculoși

pentru că sunt antrenați să reziste

e drept, domnule!

într-o galaxie mai tandră

v-aș fi crezut

domnule, aș vrea să cânt

cu glasul unui om bun

să fiu pedepsită pe drept

să văd marea și alte lucruri

care mai pot încăpea într-un rucsac de copil

unde teiul e tei

și mama e mama

domnule, eu sunt în prima linie

și aici se întâmplă lucruri ciudate

mâinile mele scrijelesc

de 9 ani într-o limbă necunoscută

coregrafia distrugerii

răceala gresiei pipăie locuri secrete

domnule, să vă spun, mâna mea dreaptă avea două înțelesuri

din precauție de-asta

a fost crestată într-o seară de primăvară

a doua zi acolo au răsărit ghiocei

***

trauma – obișnuintă- ritual

ce rămane din ce se repetă

bătrânul de care am nevoie

știe cum arată viitorul

și ce te sprijină și ce te apără

eu am fost bătrână mai demult

de asta știu atât de bine

aveam ziduri, îmi prefabricam drumul

fără a porni vreodată cu adevărat

și când porneam, mergeam tot înapoi

spre burta caldă în care

stătusem apărată

în fiecare dimineață

merg fără să înaintez

desprinde-te de tine!

mi-au spus

și eu m-am lipit mai strâns

ești ceilalți! au urlat

fă transferul și va veni desprinderea!

și am adus cuțitul să-l am pregătit

descurcă-te! a spus capul de lângă

și am căutat fire rezistente să-mi țină împletirea de mine prin mine

și cine trece prin mine, de mine, e scăpat

și cine rămâne în mine, din mine, e iertat

prin mine am văzut

capul plecat dar tainele nemărturisite

în timp ce întineream

***

mi-am pieptănat părul

și

te-am vorbit marți

nu erai de față

așa cum te-am și iubit

cât exercițiu 

cere un limbaj în care 

niciun semn să justifice

o eventualitate 

și totuși să stau îmbrăcată

în pardesiu așteptând

știu că duci obiectele găsite la secție, că ajuți bătrânii și că dispari

nobil

animalul meu de companie 

sunt eu

ce pot să-ți cer

de aici 

drapată în nesiguranță și pardesiu

o femeie și-a întins mâinile pe gheață

o femeie face mister

îi dau putere

încă două stații, o vamă, scurtături, un sandwich rece

sezonul căluților de mare în picioare

de la periferie se aud râsetele fecioarelor despletite

***

sociopatia mare cât o cantină pentru studenți, de iubit nu mai pot iubi și mai devreme, când am fost să iau țigări, un semi-cerșetor ridică un ban de jos și îmi zise: norocul din drum. așa mi-am explicat lipsa norocului. n-am avut drum. Kreuzberg. sex democratic. SO36

depozit, Phillippe! cu degetele zdrelite, fumez. unde mă termini și unde te încep? carnea e calciu pe pereți și un afiș -es lebe!-

o păpușă zace într-o baltă și prostituata slavă își descurcă părul cu o perie verde. lângă, un corp înfundat în plapumă cântă drogs saved my life. noi am devenit înțelepți în răsărit. nimic mai înșelător decât un așternut mototolit. libertatea relațiilor e un fois gras pentru bogați. pentru ceilalți rămân cele treisutecincizeci de ore petrecute împreună fără dovadă. bărbații misogini și sentimentali sunt world-beaters și oricât de aproape s-ar vedea lucrurile în oglindă, realitatea are dinți de lapte.

o să mă prinzi și o să mă tragi în tine, Phillippe.

***

mi-a zis Freud

ce-ți dorești cel mai mult în viață?

să fiu feblețea cuiva

și-apoi doar fluidele corpului

sunt singurele sincerități

vă mai amintiți, domnule?

când mi-ați crestat spatele

cum au început să curgă jucăriile

și atunci de ce ți-ai pus rochia aia despicată până

la venus

când ai plecat la marginea pădurii

să duci mâncare femeii cu

inima dispozitiv fluorescent

și de ce nu-ți stăpânești instinctele

doar pe cel al alăptatului

culoarea se duce în timp

și pe tine te-au surzit mierlele și claxoanele

sunt sute de scoici tandre

pe plajă, azi, Phillippe,

ție cine îți pătrunde carnea

***

coincidențe pe diagonală

în dispariția mea

sub geam, pământul a înfrunzit

iartă-mă, Philippe,

în mine e un azil

am tot ce îmi trebuie

un scaun albastru, un cal desenat cu degetul

și pe mine

să nu crezi ce îi spune chelnerița lui wiktor: “între noi fie vorba, dacă nu a venit, nu mai vine.”

m-am măritat

am făcut-o pentru noi

cafeaua a dat în foc

inutil și sănătos

***

nu-mi place Jennifer Lopez (da’ cui îi pasă?)

îmi place să mănânc cu piciorul drept sub mine și genunchiul stâng la gură

vârsta mea emoțională abia a împlinit 3 ani

îmi place să-mi lipesc spatele de calorifer

până mă frige ca pe frigănele

să-mi aduc aminte că spatele mai are și funcția de a te ține

departe

de complicații

spatele drept, vreau să zic

ca multe altele care tot drepte trebuie să stea ca să ieși cu bine din situație

asta

pentru că

vârsta cărnii mele are vârsta mea fără 27 de ani și atunci nu știi

că sunt detalii

care te recomandă

drept o păcătoasă

ai venit cu ele

nu le-ai dobândit

așa cum se întâmplă

cu competențele

n-ai tocit nicio curea

dintre toate cele multe

cu care ai venit

aceleași care

au refuzat încă de la hărăzire

și refuză să te țină

nu să-ți dea drumul

tu ai vrea

da’ așa au venit ele solide, netede, cu catarame sănătoase, fără defecte majore

da’ nu au forță, în rest, impecabile

nu te-ar crede nimeni

dacă te-ai apuca să le vinzi

că sunt la mâna a doua

da’, cum spuneam,

nu au forță

deși pentru asta ți-au fost trimise

te prefaci o lună, două, un an (am încercat și 5) că țin

mai că te somatizezi

de zici că strânsoarea e adevărată

ba chiar simți că diafragma presată

nu lasă să intre atâta aer senin cât ai vrea

da-i minciună adevărată

toate curelele stau la câțiva centimetri buni de pielea ta

*

Elisabeta BOȚAN

Poeta
Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului.

Năzuință

Vreau,

vreau să mă întorc la început.

Vreau să mă întorc la acel început,

când amândoi eram fire,

fire de lumină,

prinse în aceeași țesătură.

Vreau,

vreau să mă întorc la început.

Vreau să mă-ntorc la acel început, 

când amândoi eram versuri,

versuri ale aceluiași poem.

Vreau,

vreau să mă întorc la început.

Vreau să mă întorc la acel început, 

când amândoi eram dumnezei,

dumnezei ai aceleiași lumi.

Vreau,

vreau să mă întorc la început.

Vreau să mă întorc la acel început, 

când amândoi eram străluciri

străluciri de timp,

uneori eram clipe,

alteori eram veșnicii.

Artă poetică        

Poezia cântă înăuntrul ființei mele
când tu sosești pe cărarea literelor
și descoperi că vorbele mele
au fost dintotdeauna ale tale, și atât de ale tale,

încât mă surprinde faptul că le-am scris eu.

Poezia cântă înăuntrul ființei mele
atunci cînd îți ascult glasul
și descopăr că vorbele tale
au fost dintotdeauna ale mele, și atât de ale mele,
încât mă surprinde faptul că le rostești tu.

Noapte de august

 lui Federico García Lorca

Noaptea se îneacă 

în propriul plâns

când, încremenit, peste ea, cade cerul

cu zorii lui acoperiți de sânge

Luna se face albă

și fuge îngrozită din piață 

pe spinarea unui taur fioros.

Vai, pământul se îneacă

cu numele lui Lorca

și însăși istoria îmbrăcată de doliu

își acoperă chipul

cu un văl de baladă țigănească

Măslinul, 

în genunchi, 

adună 

cu frunze tremurătoare 

roua versurilor sale.

Ireversibil

O fractură de timp,

peste capetele noastre,

marchează o cruce de drumuri.

Un loc-paradis

Există un loc, un loc-paradis

un loc-paradis

unde picioarele mele, brațele mele și ochii mei

au prins rădăcini

Acolo vântul le susură cuvinte

frunzelor îndrăgostite de el

Frunzele le susură aceleași cuvinte

florilor

și florile

le înfloresc pentru mine

Există un loc, un loc-paradis

un loc-paradis

de unde a trebuit să-mi smulg rădăcinile

să le transform în aripi

și să plec departe, departe…

departe…

foarte departe…

Există un loc, un loc-paradis

un loc-paradis

de unde vântul pleacă

pleacă în fiecare noapte

și vine să-mi susure un cântec de leagăn

să-mi susure un cântec de leagăn

un cântec de leagăn,

înainte de culcare

Ars Poetica

Poetul se retrage în lumina cuvintelor  
N-are nevoie să cucerească paradisuri
— căci el, poetul, nu crede în infernuri—
Îi ajunge așternutul versurilor sale.

Fish   

Bărbatul-pește
îmi scapă mereu printre degete

Bărbatul-pește
mă privește
fără să clipească și fără să mă vadă.

Bărbatul-pește
se întoarce mut
și se pierde în apele calendarului.

Ying și yang  

Cine sunt eu?

Cine ești tu?

Eu sunt 

deșteptarea acelui strigăt

răstignit 

între silabe,

Peste bezna timpului.

Eu sunt…

peregrina desculță

străbătând

deșertul cerului

ca să-ți înlesnesc

descifrarea 

propriilor tale enigme.

Îmi adun umbrele cailor

în veșminte de regină

ca să întregesc lumea

într-o îmbucătură de măr.

Ia-mă de mână

în tremurul jăratecului!

Zbatere de aripi…

Zbor descătușat!

 Lumea lui Narcis   

Nu există lumină de stea care să-i mângâie cerul.
Nici măcar licuricii nu-i cunosc grădinile.

Dacă treci întâmplător  pe acolo, 
trebuie să te îmbraci în aparențe,
să nu te abați de la cărarea penumbrei.
Să nu deschizi ochii.
 —Sclipirea de orice fel e primejdioasă.—
Orice mișcare trebuie gândită și
supusă gimnasticii baletului
—orice boare poate isca o furtună.—
Să nu vorbești 
—acolo, doar fantasma lui Echo vorbește—.
Și, dacă ajungi la fântâna mitului,
îndepărtează-te grabnic
jocul mirajelor întotdeauna e mortal.

Hazard    

Dumnezeu
pășește
desculț
peste
sufletul
meu
îl
frământă
și
îl
frământă
până
când
capătă
formă
de
lumină.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 118-130]