Senida Poenariu – Portrete și confesiuni

O carte scrisă cu și de plăcere, după cum declară însăși autoarea în Cuvântul înainte, și care se citește exact în același mod, este colecția de portrete ale Domnilor și Doamnelor Martei Petreu*. Și, prin modul ei specific de lucru, care implică în primul rând o curiozitate exaltantă, care nu se ferește de paradoxuri, dublată însă și de o capacitate empatică ce face din obiectul cercetării subiecți vii, putem afirma fără dubiu că Marta Petreu și-i face „ai ei” pe cei șapte protagoniști, trei doamne și patru domni – Cornelia Blaga, Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Doti Stanca, Ștefan Agopian, Herta Müller și Mircea Cărtărescu. O confesiune emoționantă și în același timp relevantă pentru a înțelege spiritul în care a fost concepută această carte, oferă autoarea în finalul unui demers subiectiv de recuperare – și chiar de restabilire a adevărului– a personalității care a fost Doti (Dorina) Stanca: „De câte ori mă duc la Cimitirul Central, negreșit de zilele morților, de Crăciun și de Paști, trec de jos în sus pe la morminte, toate aflate, ce coincidență, în aceeași arie și apropiate unele de altele: întâi Petru Muntean, apoi Victorița Timaru, căsătorită Vartic și Petru Vartic, ceva mai sus Radu Stanca, și chiar vizavi de el, I. Negoițescu, prietenul lui de-aceeași talie intelectuală. Tuturor le pun flori pereche și lumânări. Lui Petru Muntean, Pierre, și o țigară. Intrat în viața mea prin Hora domnițelor, Radu mi-a adus-o până la urmă pe Doti (…). Ei nu s-au cunoscut între ei chiar toți cu toți, nici eu nu i-am știut pe toți în carne și oase, dar sunt ai mei și mă rog pentru ei să le fie țărâna ușoară” (p. 173). 

Trebuie menționat și că relația dintre autoare și Doti Stanca (actrița Dorina Ghibu), cea „atât de frumoasă, încât, precum la muzica lui Mozart, îți trebuie un timp de reculegere pentru a-ți da seama că, sub uluitoare frumusețe, se află o inextricabilă complexitate” (p. 120), are o dimensiune personală, cu legături chiar de rubedenie, nu doar de frumoasă prietenie. Însă aceasta nu înseamnă că textul nu este fundamentat pe aceeași rigoare a cercetării, în special a corespondenței lui Radu Stanca, scrisorile acestuia de dragoste fiind comparate de Marta Petreu cu Cântarea Cântărilor, „cele mai frumoase scrisori de iubire din literatura română” (p. 126). Este prezentată amănunțit nu doar povestea de prietenie și de dragoste dintre Radu Stanca și Doti Stanca, ci și evoluția și atmosfera Cercului Literar de la Sibiu, alături de relevanța manifestului „euphorionist”, în contextul în care Doti apare prezentată de cel care era regizor la Teatrul din Sibiu atunci când s-au cunoscut nu doar ca „iubită și parteneră de creație”, ci chiar ca „ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale” (p. 121). Nu ne miră faptul că actrița, și în același timp soția lui Radu Stanca, a fost considerată „cerchistă și euphorionistă” (p. 128).

Pe lângă discuția despre studiul Radu Stanca. Profil Spiritual (Marin Diaconu, Anca Sîrghie), mai avem și dialogul polemic pe care-l poartă autoarea cu Horia Stanca, mai precis cu volumul de memorialistică al acestuia Așa a fost să fie…, fratele lui Radu Stanca, „martorul absent”, cum este el numit, legat în principal de moartea și testamentul lui Radu Stanca, mai ales indicațiile acestuia referitoare la soarta fiului pe care acesta l-a avut cu Doti. Marta Petreu apelează nu doar la studierea „documentelor”, ci și la istoria personală, respectiv la conversațiile private cu anumiți membri ai familiei Stanca / Vartic. Convingătoare, fără doar și poate, perspectiva asupra acestei chestiuni delicate, de familie, este una –prin natura evenimentelor și a subiectului în sine – nelipsită de o dimensiune speculativă și subiectivă, pe care însă autoarea nu încearcă să o escamoteze, ba chiar dimpotrivă. De altfel, confesiunile autoarei legate de relațiile personale și experiențele subiective pe care le-a avut într-un punct al vieții cu doamnele și domnii despre care scrie sunt prezente la finele fiecărei portretizări.

Pentru a surprinde rolul pe care l-a avut Cornelia Blaga (Brediceanu) în creația lui Blaga, Marta Petreu reconstruiește timpul iubirii dintre cei doi, „fenomen originar” care ar sta la baza întregii opere blagiene. Minuțios, apelând și la amintirile fiicei Dorli Blaga, este inventariată întreaga gamă de servicii pe care, direct și indirect, devotata soție le-a adus operei lor, pentru că, atât în discursul lui L. Blaga, cât și în cel al Corneliei, se pare că a fost vorba întotdeauna despre o opera comună.

Înțelegem că pentru Radu Stanca și Lucian Blaga experiența revelatoare (v. Virgil Podoabă în Fenomenologia punctului de plecare, 2008), respectiv fenomenul originar pe care se edifică întreaga operă, este întâlnirea exemplară cu doamnele care vor deveni soțiile lor (deși, în cazul lui Blaga, se pare că și „muzele” au avut rolul lor în această chestiune, Marta Petreu argumentând însă că „centrul gravitațional unic” a fost întotdeauna Cornelia). Și în cazul Hertei Müller, în subcapitolul intitulat sugestiv Scriind din rană ca dintr-o călimară, se pornește de la premisa că opera își trage seva dintr-un eveniment biografic care îi (re)definește existența – moartea tatălui și, ulterior, agresiunile Securității: „Creația țâșnită din izvorul rănii este o reacție de apărare cunoscută; se știe, de pildă, că opera lui Kierkegaard s-a născut din leziunea despărțirii de logodnica sa, că tehnica psihanalitică de interpretare a viselor este strâns legată de doliul lui Freud după tatăl său, că prima carte a lui Cioran a izbucnit din revelațiile pe care i le-a adus boala ori că Portretul lui M de Matei Călinescu a ieșit din doliu după fiul lui; și exemplele ar putea continua. În cazul Hertei Müller, scrisul se naște mereu, ca la început, dintr-o suferință” (p. 221).

O incursiune foarte interesantă propune Marta Petreu și prin textul despre Trilogia Transilvană ( 1934/ 1937 / 1940) a lui Miklós Bánffy. Pentru a surprinde meritele romanului, atât estetice (nu puține), cât și relevanța lui în termenii reprezentării unei societăți în derivă (nobilimea din Transilvania, acțiunea fiind plasată între 1904 și 1914), în stilul caracteristic, este prezentă o corespondență dintre alter ego-ul autorului, personajul Bálint Abády, și cariera politică a lui Bánffy. De altfel, ca o paranteză, este redată – apelând la jurnalul lui Sextil Pușcariu – întâlnirea din 1922 de la Geneva, din cadrul Ligii Națiunilor, dintre Miklós Bánffy, în calitate ministru de externe al Ungariei, și membrii delegația României. Apoi, tot pe note confesive, Marta Petreu explică de ce acest roman este important pentru un ardelean: dincolo de modul realist și adecvat, cu valoare chiar documentară, în care este înfățișată situația politică delicată și conflictul din interiorul imperiului austro-ungar (de pildă problema „sufragiului universal”, „problema națională” și maghiarizarea forțată a populației nemaghiare din provinciile Ungariei, situația românilor din Transilvania și mai ales a aristocrației maghiare), romanul „întregește imaginea provinciei”, oferind o imagine totalizatoare, în condițiile în care, în literatura română, societatea este predominant prezentată din perspectiva țăranilor și a micilor burghezi. Mai mult decât atât, autoarea plasează demersul scriitorului maghiar în aceeași categorie cu scrierile lui Caragiale sau a romanelor literaturii universale care „surprind, voluntar sau involuntar, trecerea unei clase sau a unui stat de vârsta eticului la vârsta de amurg a esteticului” (p.73), alte opere de acest fel enumerate fiind Omul fără însușiri (Musil), Ghepardul (Lampedusa), Casa Buddenbrock (Th. Mann), Război și pace (Tolstoi), În preajma revoluției (C. Stere) și Cronică de familie (P. Dumitriu).

Secvența pe care Marta Petreu o dedică operei și scriitorului Petru Dumitriu este un proces recuperator. Autoarea consideră că, din cauza pactizării inițiale a lui Dumitriu cu regimul comunist, judecata lui a fost una definitivă, respins și exilat de regim, apoi și de către intelectualii românii din Occident, atât cota lui literară, cât și cea morală fiind iremediabil (și nedrept) diminuate. Introducerea în opera lui Petru Dumitriu este una care urmează îndeaproape metoda deja discutată, un recurs la biografia scriitorului, respectiv o reconstruire a „genezei autobiografice a unor situații din romane” (p. 87), precum și a punctelor de plecare revelatoare, a evenimentelor și întâlnirilor livrești care i-au format acestuia sistemul de gândire. Receptarea este una cu sens invers, pornind de la ultimul volum nonfincțional, Non credo, oro – nu lipsesc nici de aici confesiunile autoarei legate de conexiunile cu Petru Dumitriu și, mai ales, povestea cu suspans a publicării manuscrisului care i-a fost înmânat personal Martei Petreu –, considerat „punctul terminus al unei teme obsesiv prezente în tot ce a scris, atât în proza lui, cât și în eseuri: tema religioasă” (pp. 85-86). Cum tema religioasă este o constantă atât a poeziei, cât și a prozei Martei Petreu, sesizăm în analiza pe care o dedică testamentului religios lăsat de Petru Dumitriu, mai ales în Non credo, oro – prin care este propusă „reumanizarea omului” (găsirea sensului) prin fundamentarea valorilor într-un Dumnezeu, urmând îndeaproape calea christică ce se concretizează în iubire față de semeni – nu doar o simplă curiozitate, ci și o căutare care încă își așteaptă răspunsurile și „soluțiile”. Deloc întâmplător, și analiza pe care Marta Petreu i-o dedică operei lui Ștefan Agopian se încheie cu o observație care vizează tot sensul existenței umane și existența divinității în aceasta, însă în contrapunct cu testamentul lui Dumitriu: „Cultura e mediul lui cotidian și splendoarea lumii. Atât doar că splendoarea lumii nu mântuiește și nu dă vieții un sens, iar dincolo de cultură, dincolo de cărți, Ștefan Agopian constată că nu există nimic. Suntem numai noi, Dumnezeu a murit sau nici n-a existat niciodată, și, vorba lui, pe lume a rămas «numai omenescul»” (p. 208).

Ultima secvență a volumului este despre „narațiunea masivă”, respectiv Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Ca și în cazul lecturilor operelor lui Agopian și a lui Dumitriu, regăsim aceeași preocupare a Martei Petreu pentru dimensiunea metafizică, manifestată divers și diferit la fiecare autor în parte. Problema răului în lume, „scandalul condiției umane” aruncat într-o lume a cărei creație a fost ratată este, afirmă Marta Petreu, o temă veche de când lumea, însă nu este lipsită de noutate în romanul lui Cărtărescu care reușește să obțină un nou nivel al „intensității strigătului” (v. paginile pe care apare un singur cuvânt: „Ajutor!”).

 Caracterul eteroclit al selecțiilor este unul evident, chiar dacă Marta Petreu conectează Domnii și Doamnele prin „firul rău, rana mare a secolului XX”. Însă, așa cum am menționat deja, lectura propusă este una care s-a scris „fie din dorința de-a prelungi starea bună de-a fi împreună cu autori care mi-au devenit dragi, fie ca să înțeleg mai bine ce am citit, fie pentru a face dreptate unor Doamne” (p. 5). Colecția surprinzătoare de portrete este însă una care obține coerența prin consecvența scriituri implicate și percutante cu care ne-a obișnuit deja Marta Petreu.

____________________

* Marta Petreu, Domni și Doamne, Editura  Polirom, Iași, 2020, 275pp.     

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 18-20]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.