Promotor al literaturii și lecturii prin varietatea activităților pe care le organizează, în special Festivalul Internațional de Carte Transilvania, Gabriel Bota este și un scriitor polivalent având la activ volume de poezie, proză și proză scrută. În general, scrierile sale stau sub umbrela filosofiei, meditațiilor asupra vieții și identității omului în raport cu el însuși și cu ceilalți. De la această direcție nu face rabat nici volumul de poezie Pink Freud*, publicat anul trecut la Editura Școala Ardeleană. Poemele puternic biografice recondiționează amintiri și emoții din toate etapele vieții, în aceeași măsură în care autorul reface în timpul liber cărți vechi și le transformă în jurnale. Există la el o puternică nevoie de a privi în urmă pentru a explica prezentul sau a se înțelege pe sine într-un anumit punct.

Pink Freud se citește dintr-o suflare, poate doar cu pauze pentru oftat, căci poeziile livrează doze de serioase de emoții care mai de care mai variate. Încă din deschidere, poezia ,,promisiuni” aruncă cititorul într-o zonă extrem vulnerabilă, dar cuceritoare prin poemul narativ al dinamicii nepot-bunică, o poezie despre cum bunicii sunt primii care vin în împlinirea dorințelor celor mici: ,,o pereche de papuci Puma” pentru un pahar cu apă. Acesta e schimbul înduioșător dintre cei doi, după ce luni de zile bunica reușește să pună bani din pensie pentru a-i cumpăra nepotului încălțămintea dorită. Însă universul pare că i se împotrivește, nu reușește să-i poarte căci vine iarna și îi rămân mici, dar ,,peste 26 de ani. Am stat nemișcat de lângă ea/ o săptămână întreagă/ și nici măcar o clipă/ n-am lăsat paharul/ de apă/ din mână”. Acest prim poem e doar începutul unor lungi stoarceri ale sufletului de emoții și expuneri la o sensibilitate delicată.

Volumul cuprinde poezii simple ca limbaj, dar puternice în narațiune întrucât au forța de a reactiva în memoria inconștientă a cititorului asocieri ale unor întâmplări de aceeași natură. Bunicii, familia, câinii străzii, prietenul Rocky, Nenea Varză sunt doar câțiva din cei prezenți la pățaniile confesorului care trăiește intens și cu recunoștință orice moment. Cele mai multe au un final nefast, sunt triste dacă nu chiar tragice, iar cea mai dureroasă este realitatea dură a unui fapt simplu: timpul e trecător. Creșterea oricui înseamnă și creșterea celorlalți, în timp ce copilul se transformă în adult, bunica îmbătrânește. Aceste manifestări ale vieții în ordinea ei cea mai firească și în fața cărora ființa umană e nevoită să se conformeze, sunt ilustrate cu tact prin ochiul inocent al copilului. Astfel că orice memorie a copilăriei își va fi reprimat cititorul, una din ele cu siguranță va ieși la suprafață venind în întâmpinarea vulnerabilității celui ce se confesează, acceptând să fie părtaș la aceste experiențe intense, intime pentru a împărți amândoi o trăire comună. E un volum cathartic, eliberator, de parcă toate acumulările inconștiente ale copilăriei au tăbărât în paginile acestei cărți, lăsându-l apoi pe cel care le-a trăit să respire în tihnă.

Cu toate acestea, un minus al volumului de față e tendința autorului de a nu simți întotdeauna finalul poemelor și de a le prelungi cu versuri explicative care iau din atmosfera narațiunii construite până la un punct. E foarte clar că poezia lui este despre suflet și o arată explicit chiar prin utilizarea termenului în denumirea unor texte (,,suflet bun”, ,,sufletul locuiește în buricul degetului de la mâna stângă”), însă sunt câteva momente (puține) în care versul devine prea siropos. De pildă, ultimul poem e dintre cele mai captivante, atât datorită narațiunii, cât și perspectivei inocente a copilului: ,,Am căzut cu capul direct/ într-un bolovan iar tâmpla mea/ stângă a rămas lipită de el/ și dintr-un ochi deschis surprinzător/ priveam o baltă roșie în care se/ înecau furnici și firicele de praf/ și-n care riscam să mă înec/ fiindcă la un moment dat am adormit/ așa cum obișnuiau/ să adoarmă peștii/ pe masa din bucătăria/ bunicului”. Impresia momentului păstrează fidel inocența vârstei și convingerilor puerile de atunci, deși adultul e cel care le amintește. Pe cât de bună construcția, pe atât de prisos ultimele versuri care denotă un exces de zel, tradus prin dulcegării contrastante cu firul narativ: ,,Nici acum nu știu/ dar sigur ceva s-a/ scurs atunci din/ mine  poate/ de aceea/ te iubesc”. Cu toate că nu e vorba de umor aici, sentimentul e identic cu cel în care asculți un moment de stand up comedy, iar la final gluma este explicată. Nu-i ia cu totul farmecul, dar fură din emoția creată până în acel punct. La fel se întâmplă și la finalul poeziei ,,cărarea care duce la cer”: ”uite așa moare un cal/ uite așa moare/ copilăria ta”. Se construiește o tensiune narativă din care cititorul e scos brusc, așa cum te scoate un psihoterapeut din transă printr-o pocnire de deget.

De cealaltă parte, formula micronarațiunilor precum ,,…Îngerii albaștri” și …”Cum l-am înțeles pe Kant cosind o grădină întreagă” aduc un plus de efect stilistic în completarea amintirilor din viața rurală, prin lupa restrânsă a celui care a copilărit la țară. Toate aromele sunt înregistrate cu acuratețe. Firescul zilelor de atunci rămâne adânc impregnat în memorie și spirit și e tradus în înșiruiri de imagini olfactive și vizuale: vacile sosite de la păscut, laptele spumos și cald pe care-l bea în timp ce pisicile i se urcă în brațe, culegerea florilor de sânziene, momentul în care bunica îl ia în brațe ca pe un ied la cinci ani, pernele umplute cu puf de gâscă, găleata cu var pregătită pentru stropitul roșiilor și felia de pâine cu dulceață, simbolul copilăriei românești petrecute la țară. E o nostalgie a unui timp care a trecut și din care adultul extrage momente aplicabile timpului prezent și pe care redă mai departe către propriul copil.

Un volum profund atașat de experiențele copilăriei tinere și foarte tinere, dar și de cele ale adolescenței. Poemele despre adolescență vin cu lecțiile lor: de la dezamăgiri în dragoste, la certuri amicale și resemnări. Universul social se extinde, însă, de departe, cele mai puternice versuri sunt cele cu bunici, câini și părinți. Acolo unde poezia pornește din nucleul familial, mesajul poemului e dublat ca efect artistic de ochiul inocent al copilului. Confesorul poartă cu sine energia acelor timpuri ca un fel de zestre autohtonă, dar și ca înțelegere a propriului sine. În fond, nu întâmplătoare e împărțirea volumului în patru capitole: sine, eu, supraeu, inconștient/ subconștient/ supraconștient. Mocnită, printre filele cărții, e nevoia de înțelegere a propriei identități care poate fi definită la Gabriel Bota doar în raport cu ceilalți: ,,acea noapte a fost/ noaptea în care am/ descoperit că în mine/ nu trăiesc/ doar eu” (,,într-o noapte”).  Pink Freud are pagini pline de revelații filosofice, iar  cea mai importantă pare să fie cea enunțată în poezia ,,într-o noapte”. Astfel, omul e suma tuturor interacțiunilor lui, dovada că oamenii învață prin imitare și imită pe tot parcursul vieții încă de la primii ani ai copilăriei, în care înregistrează totul pentru ca ulterior, în calitate de adulți, să dea mai departe ceea ce i-a ajutat, chiar și în cele mai banale gesturi: să ungă o felie de pâine cu dulceață de mure pentru copila lui speriată de furtună. Obsesia trecerii timpului și a propriei identități își găsește urme și în aluziile titlului care trimite deopotrivă la psihanalistul Sigmund Freud, dar și la muzica celor de la Pink Floyd. Printre altele, majoritatea poeziilor conțin astfel de fragmente de înțelepciune și maxime: ,,poți pierde doar ceea ce ai/ ceea ce n-ai/ niciodată”, ,,o înfrângere/ e o luptă viitoare/ câștigată/ deja”, ,,viața-i bună de purtat la gât/ precum un ștreang/ ori de purtat la piept/ precum o floare de cireș”.

Într-unul din podcasturile ei din programul Say your word, Elif Shafak povestea că cel mai tare o sperie starea de a fi insensibil, apatic. Mai precis, că se teme ca omenirea să nu treacă de la acest timp al angoasei în care se află, înspre unul al apatiei, o stare în care ființa umană nu simte nicio emoție, în care simțirea e blocată în favoarea altor lucruri. Probabil că soluția va fi atunci multă, multă lectură, un leac bun pentru apatie. Tocmai de aceea, Pink Freud este o lectură de neratat. Grefat pe un suport biografist, în ciuda acelor scăpări cu exces de sentimentalism, poeziile lui Gabriel Bota plimbă cititorul prin nenumărate stări, îi zguduie interiorul și-l așează la loc.

_______________

* Gabriel Bota, Pink Freud, Editura Școala Ardeleană, 2021.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 23-24]