Nina Corcinschi – Cu degetul pe trăgaci

Iulian Fruntașu a șocat prin poezia sa de debut*. Cinismul din Beata în marsupiu (1996), carte în care R. Moldova independentă-suverană-ospitalieră etc. era conotată prin imaginea unei fete de bulevard, „folosite” de toți trecătorii, atingea note paroxistice. Ironia și sarcasmul poetului dinamitau patetismul dulceag și văietăreț al patriotismelor de esență lăutărească, de care e plină poezia basarabeană de după ʼ90. Uneori trebuie să fii deștept pentru a fi prost (Arc, 2022) – debutul scriitorului în proză scurtă – se situează pe același registru frapant al înfruntării de inerții literare și existențiale, al spunerii pe șleau, al vocii revendicative, șfichiuitoare. Aceeași poetică a tranșeelor și aici.

Sunt două filoane în această proză: unul ține de raporturile omului cu istoria și politica (inter)națională și altul ține de raportul omul cu sine și cu cei din imediata lui apropiere. Istoria recentă a sârbilor (relatată din perspectiva unui locotenent sârb), povești din zona croată, de pe frontul bosniac, interesele Rusiei în plan internaţional, zona sulfuroasă a politicii moldovenești etc. sunt subiectele predilecte din narațiunile lui Iulian Fruntașu. Dincolo de acestea, se întrezăresc drame personale, căutări identitare și acute frământări existențiale ale personajelor.

Miza narațiunilor este căutarea și stimularea autenticității, ca singur rezervor al vieții. Și-n poezie, și-n proză, personajului său îi repugnă falsul și ipocrizia lumii. Riscul de-a aspri și îngroșa vocea până la a fi ireverențios și scandalos este asumat pentru a păstra confesiunea în limitele documentului psihic, al adevărului existențial.

Personajul lui Iulian Fruntașu, multiplu ipostaziat, fie în detectiv particular, pază de corp pentru diplomați moldoveni, asasin plătit sau jurnalist în zone de conflict, aflat într-o misiune diplomatică internațională etc., străbate locuri nu atât pentru a îndeplini o misiune, cât pentru a căuta dincolo de convenții – autenticitatea.  Această mărturisire îi caracterizează exact profilul: „Așadar, am fugit din Viena, mi-am luat doar o geantă în care aruncasem câteva haine, o duzină de cărți și am ajuns în Bosnia – acolo unde simțeam că-mi era locul – printre criminali de război și refugiați, terenuri minate și țuică bună, precum și foarte multă autenticitate chiar și în mijlocul unui dezastru uman(itar)”.

 Iulian Fruntașu, scriitor cu o lungă o carieră de diplomat și funcționar internaţional, cunoaște bine mecanismele de manipulare și represiune ale demnitarilor de stat, dinamica crizelor internaționale, tensiunile interetnice etc. Prozele lui prezintă situațiile din interior, exprimând viziunea unui conneseur, a unui personaj care are acces la informația de dincolo de culisele puterii. Caucaz, Praga, Londra, Serbia, Georgia etc. sunt destinațiile prin care acesta își poartă pașii, observând, făcând asocieri, articulând verdicte de psihologie colectivă.

Din dialogurile cu oamenii, din reflecțiile personajului-narator se desprind judecăți de subtil cunoscător al diplomației occidentale, al conjurațiilor internaționale, al efectelor politicii în conștiința socială. Dincolo de ficțiune, pâlpâie de cele mai multe ori realitatea cea mai frustră. Georgia on my mind e o viziune lucidă asupra raporturilor pe care le instaurează Rusia cu țările învecinate și o previziune a conflictelor care vor urma. Personajul principal e un jurnalist care vine în Georgia pentru a face un reportaj despre Abhazia și Osetia de Sud. În discuția cu taximetristul – un vechi prieten regăsit din întâmplare în Georgia – pune accentul tocmai pe temele sensibile ale zilei de azi – rolul nefast al Rusiei în politica externă: „Pe de altă parte, presiunea autorităților, inclusiv violența instituționalizată, corupția, debandada și incompetența vor conduce, mai devreme, mai târziu, la o explozie socială de proporții, anarhie, revoluție, război civil sau nuclear, știu eu… nu va fi glumă, îi va afecta pe cei din vecinătate, dar și pe occidentali, sperând ca geografia să-i mai ajute o dată.

— Daaa, de acord. Cunoaștem și noi aici, în Georgia, cât de impredictibil în violența sa este vecinul de la nord”. Din scenele mari ale politicii externe, personajul, în calitate de gardă de corp, pătrunde în biroul premierului moldovean Ghiță Pilat, care-l roagă pe Berlusconi să-i medieze o relație cu „idolul său” Putin, pentru a se întâlni cu el la Sankt Petersburg. Un telefon amical al lui Berlusconi rezolvă imediat problema („— Poți pleca. Vladimir te așteaptă!”). Se pare că în politică, ca și în gașcă, lucrurile se rezolvă  prin pile și aranjamente de băieți șmecheri.

Proza Maria (nu) există este o privire de ansamblu asupra politicii moldovenești, cu personaje ușor recognoscibile. Povestitorul e un personaj ajuns gardă de corp la oligarhi și sus-puși ai puterii. Perspectiva lui exactă, lipsită de menajamente, oferă un vernisaj dezolant de figuri politice care au dus în derivă R. Moldova:  Ghiță Pilat, un fost traficant de țigări și hoț de proprietăți publice, ajuns  prim-ministru, oligarhul Vlad Răuțescu, un fost proxenet, avansat și el în epicentrul politic, stăpân absolut al instituțiilor statului, oligarhul Abram Șorâc, implicat în furtul miliardului,  afaceristul Socrate Platonescu, „un Ostap Bender al tranziției noastre mizerabile!”, premierul Bebi Fețescu, care în  „în prostia lui monumentală și criminală” a asistat și el la furtul miliardului, la toate punând capac Președintele Vanea Dodoleț, un „gânsac” îngâmfat și cretin. De groaza lor, spune naratorul, oamenii și-au luat lumea-n cap, „depopularea fiind asemănătoare consecințelor unui război”.

Conștiința hiperlucidă a personajelor lui Iulian Fruntașu situează perspectiva de narare în miezul realului. Viziunea lor trează este însoțită și de un temperament vulcanic, de izbucnirile omului intens angajat existențial. Invectivele nu ocolesc discursul, dimpotrivă! Pe Iulian Fruntașu nu discursul rafinat îl interesează, ci registrul opus construcției și elaborării elitiste –  cel autenticist, al regresiunii spre esențe, spre elementarul, în care se mai poate găsi adevărul. Proza Diplomatul e un pamflet al funcționarilor profitori, ipocriți și lingușitori. În toate prozele, superficialitatea, prostia și duplicitatea sunt amendabile, atât în cercurile diplomatice, cât și în cadrul intim.

Personajului-narator din prozele lui Iulian Fruntașu îi repugnă flecăreala fără rost, manipularea, sentimentalismul siropos, exaltarea imundă. Teoria pe care o emite, a „omului-căpușă”, este exponențială, mă grăbesc să subscriu la ea:  „Oamenii cu necesități emoționale intense și interminabile, cu o mie de întrebări pe zi dacă ești bine, privindu-te cu adulație, sunt, pur și simplu, niște ipocriți frustrați! Niște paraziți perverși! Este ușor să le cazi pradă – te corup cu vorbe frumoase, se insinuează sub pielea ta ca niște căpușe, obișnuindu-se cu donatorul, apoi încep a circula, încercând să se bage în colțul cel mai întunecat al minții, unde nici posesorul corpului nu vrea să ajungă. Mi-ar plăcea să incrustez câte un avertisment pe frunțile lor, după cum producătorii de țigări sunt obligați să tipărească pe cutii pericolele asociate cu fumatul. Asta aș scrie: Omul-căpușă. Adulația posesivă trece în ură. ”

În prozele intimiste, dincolo de evenimente este căutarea înțelesurilor unei existențe compuse din erori, personajul este într-o căutare perpetuă a sensului eșecului, a lecției pe care o ascunde ratarea. Târfulița poloneză e un titlu-provocare, o inserție ironică despre agonia unei relații dintre o femeie și un bărbat. Plecarea lor la schiat cu un grup de masteranzi, în munții Tatra, în Nový Smokovec, e un prilej pentru a petrece 3 zile împreună și a-și verifica sentimentele. Acestea sunt confuze, oscilează între dragoste și ură. Autorul alege formula monologului alternant, perspectiva ei o nuanțează pe a lui și viceversa. Ambii mimează normalitatea, dar sentimentul de certitudine a unei rupturi plutește în aer. Tensiunea e în gesturile mici. În modul în care se privesc cei doi și își aruncă replici și gânduri nerostite.

El cugetă că slăbiciunea caracterului său, lipsa lui de fermitate în a lupta pentru ea, o dezamăgește pe femeia iubită. Pare să nu înțeleagă însă complexitatea clivajului. Spre deosebire de el, femeia este mai clară în atitudini, știe că ruptura vine din incapacitatea iubitului ei de-ași asuma faptul că a devenit pentru el „mai importantă decât și-ar fi dorit”.Frica în fața prea-multului și prea-intensului a generat pentru el un mecanism de apărare, care a prefăcut scena intimității în arenă de luptă. Bărbatul îndrăgostit, observă femeia, n-a știut cum să-și gestioneze vulnerabilitatea în fața propriilor sentimente și s-a „salvat” generând conflict, tratând relația lor drept o competiție în care el și ea luptă pentru întâietate și putere.  E o reacție de om slab, chit că inteligența lui emoțională  în momentele cele mai sensibile e la mare înălțime: „Și dacă tot mi-a ținut adineaori mâna, în modul cel  mai patetic cu putință, mi-aduc aminte cum a făcut-o într-un mod diferit, emoționându-mă până la lacrimi. Priveam un film de Krzysztof Kieślowski la cinematograf și, la un moment dat, pe ecran a fost proiectată scena unui avort, o scenă de lungă durată, tulburătoare în ce mă privește, deoarece trecusem printr-o experiență similară. Și atunci m-a luat de mână. Voi simți mereu gratitudine pentru gestul lui involuntar în întunericul sălii, sincer, protector la nivel fundamental – bărbatul a fost mai sensibil decât alți iubiți din trecut și, în consecință, nu mă simțeam inhibată să-mi fac cunoscute sentimentele adevărate”.

Ambii însă vor ocolească un sfârșit banal și decid să-și dinamiteze limitele. „Nu este posibil să se termine în modul trivial, ar fi o insultă pentru ambii”. Finalul e o aruncare în gol a bărbatului: „O iau în afara pârtiei, prin pădure. În față îmi apare un pin. Trebuie să o iau la dreapta sau la stânga. Trebuie să decid. Și atunci am închis ochii”. Încheiată abrupt, narațiunea bărbatului se reia peste zeci de pagini într-o scrisoare adresată fostei sale iubite, în proza În pofida erorilor, tu rămâi în camera frumoasă. Reflecțiile lui creează conexiuni între un acum al reflecțiilor și un atunci al întâmplărilor. Scrierea scrisorii „a fost un capriciu, cred, generat de o uimire existențială și de un sentiment confuz că un lucru important mi-a scăpat din mâini”. „Acest lucru important” este anticipat de fosta iubită, care intuia faptul că eșecul lui sentimental înseamnă ceva mult mai grav.„Probabil, își dă seama că mă pierde nu doar pe mine, dar și ceva fundamental în viață, și asta îl sperie cel mai mult, exasperându-l”.

Orgoliul personajului e plin de ingenuitate și smerenie. Dacă în alte proze, femeia e de regulă „fosta soție” superficială și sâcâitoare, în aceste confesiuni, imaginea feminină e conturată cu admirație. Ea revine în scrisul bărbatului drept o figură expresivă, posesoarea unui caracter ferm și puternic, și a unei inteligențe emoționale superioare. Lecuit de gelozie, fostul iubit îi listează prietenii și iubiții, parcă pentru a o reinventa, a o reconstrui din trecut în integralitatea ei. Scriind-o, o readuce din timp, îi simte pentru câteva clipe prezența în „camera frumoasă”.

Deși îi repugnă (sau tocmai pentru că!) manifestările lacrimogene, discursul encomiastic, festivist, sau excesiv văietăreț, bărbatul din prozele lui Iulian Fruntașu nu este un insensibil. Face pe ultragiantul, pentru a-și masca o anumită candoare. În spatele unui spirit bătăios de vechi spadasin, freamătă o sensibilitate neliniștită de tip faustic, oscilând între nostalgia vitalului nealterat de falsitate și febrilitatea căutării de înțelesuri ale experienței existențiale. Impasul cognitiv e un impas ontologic: „Altfel, nu-i oare mai firesc să îmbrățișăm melancolia vieții limitate în timp și să ne împăcăm cu faptul că momentele frumoase nu vor reapărea niciodată? Și să acceptăm acea insuportabilă ușurătate a ființei, inclusiv inabilitatea de a înțelege pe deplin ce ni s-a întâmplat?”.

Scriitorului îi repugnă spiritul de turmă, prefabricatele sociale, falsele convenții. Construcția prozelor sale – cu tensiunea mereu plasată la final, un final suspendat în incertitudinea și ambiguitatea lui sau-sau, între două posibilități de a fi și a nu fi – e însemnul personalității însetate de paradox și dilematic a autorului. Spontaneitatea de jurnal a scriiturii este iarăși un recurs la esențe, o invocare directă, imediată a umanului, cu spasmele visceralității și crizele de natură spirituală.

Acest discurs trepidant, aluvionar, energic, care absoarbe deopotrivă răbufniri dezinhibate, cât și  popasuri reflexiv-spiritualizante, glisând cu viteză de pe suprafețe spre profunzimi, este îndreptat spre căutarea și reabilitarea autenticității lumii. Iar neacceptarea ipocriziei și falsului echivalează cu o repudiere a oricăror dogme și convenții expirate. Și o urgentare a  recuperării realului nealterat ideologic. O situare perpetuă în tensiune. Cu degetul pe trăgaci.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 23-24]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.