Maria PILCHIN

marcel proust a murit în cadă

marcel m-a sunat aseară îi tremura vocea

vorbea așa de parcă era fugărit hăituit

respira în receptor sfârâia

parcă stingea în apă o bucată de lemn

marcel studentul meu de la suedeză

‒ am nevoie de cămin mă puteți ajuta?

tata e hiv pozitiv de câteva zile bea

o bate pe mama urlă prin casă eu nu rezist

nu pot sta aici îmi e frică

să mănânc să dorm să mă spăl

tatăl meu marele scriitor

pe care îl venerați cu toții

mă duc la decanat bat la ușă

secretara urlă la mine

că e pauză de masă

că suntem niște nesimțiți

văd că ascunde ceva

după imprimanta canon

în anticameră miroase a lac de unghii

ies pe hol o studentă de la chineză

mă anunță că marcel a murit

și-a tăiat venele în cadă

mă întorc la decanat iau oja și o torn

secretarei peste acte lucruri mobilă

picături roșii cad pe jos

trântesc ușa înjur cobor pe pușkin

pe bulevardul central al țării

trece cu zgomot un troleibuz

socialiștii și-au întins publicitatea electorală

ca pe niște rufe la uscat

la monumentul lui ștefan cel cel mare

niște garoafe purpurii se usucă la soare

marcel a murit eu îi ziceam la seminare

marcel proust

marcel proust a murit în cadă

*

firul de iarbă

tatăl meu poetic

walt whitmann

udă firul de iarbă

la băbana

al pacino care m-a făcut

umblă printre orătănii

*

mama și tatăl meu sovietic

erau frumoși erau tineri

certurile lor parcă prevesteau

căderea urss

ea plângea plângeam și noi

tatăl meu sovietic striga

mama mea sovietică ofta

eu copil sovietic

mă ascundeam sub pat

după ce a picat țara cea mare

tata îi învăța pe copii

istoria românilor

mama îi vaccina

fiecare avea o altă casă

o altă viață

iar cei doi copii ai lor

nu aveau niciuna

alergau de la o ușă la alta

între mama și tata

între o neînțelegere

și altă neînțelegere

de atunci am crescut

doar în vise fug

spre cele două case

în care locuiesc

mama și tata

*

cadou pentru prima învăţătoare

eram vreo douăzeci de inşi

şi în clasa întâi venea opt martie

sărbătoare mare în ţara sovietelor

tata mi-a dat bani pentru cadou

fiecare din noi a mers la librărie

să cumpere câte o carte pentru

draga noastră svetlana andreevna

m-am uitat la cărţi colegii mei

le-au cumpărat pe toate

am alergat la magazinul din colţ

şi am cumpărat cel mai roşu ruj

aşa cum doream să am şi eu unul

am venit ultima şi am întins

cutia cu produsul cosmetic

s-a uitat la mine m-a îmbrățișat şi a plâns

pe masa ei avea toate volumele lui lenin

cel mai bun cadou este o carte

noi două credeam altfel

o iubeam pe svetlana andreevna

m-a învăţat ucraineană

*

tata freud

stimate domnule jung

cum a fost când v-ați despărțit

de tatăl dvs dl freud

cum ați trăit?

cum v-ați reinventat?

cum ați putut călca prin beznă

după 6 ani de lumină

cum?

sau poate era prea multă sclipire

era dl zigmund un tată orbitor?!

*

alfabetice

tatăl meu

domnul B.

vine încet spre casă

tatăl meu

domnul C.

pășește apăsat

tatăl meu

domnul F.

urcă scările

tatăl meu

domnul R.

vorbește și cântă

tatăl meu

domnul V.

privește și tace

tatăl meu

domnul X.

râde

***

Ioan BARB

Naufragiați în destin

O clopotniță veche lîngă un cimitir cu monumente funerare văruite în alb.

Ca niște mici căsuțe de vacanță de închiriat. Pentru cei găzduiți

pentru o vreme în ele. Mă întrebam  ce legătură poate să fie

 între dragoste și moarte? Când iubim ne îngropăm unul în altul

ca într-un mormânt și nu mai ieșim vii,  până în ziua de apoi.

De aceea cei ce se iubesc își construiesc cavouri. Ca să nu se poată trăda

unul pe altul. Ne îngropăm unii în alții fără să simțim că stăm

 sub umbra pământului sterp.

La capătul cimitirului, chircit, un cerșetor cu o pălărie la picioare

în care strălucesc doi bănuți strigă: miluiți-mă. Dar noi,  când iubim

 suntem ca morții imaculați, scânteind în palma destinului. Doi bănuți

pentru trecerea vămilor.  Uităm că suntem morți și ne torturăm moartea.

 Ne întindem sufletele încă neînălțate la cer, ca pe niște baloane sparte

 ca să putem milui. Dincolo de gard începe un drum, ca un râu

cu apele țesute în șes, urcând și coborând într-o vale cu stejari și cu un cireș

cu fructe amare.  Un trunchi retezat, pe care cineva a uitat

 o pungă cu vechituri. Ca zilele noastre

înnoite la deschiderea pleoapelor, după ce au stat o noapte închise.

Unele în fața celorlalte – două  ferestre prin care dragostea privea în noi.

În locul acesta am putut vedea sfârșitul cuvintelor transformate în

ghemotoace de ziar, deasupra cărora ne iubeam.

Până când sângele nostru se întorcea în străbuni.

Înotam unul în altul.

Doi naufragiați într-un singur destin.

*

Simple confesiuni

Nu pot să îți povestesc nimic nou, deși zilnic mă străduiesc

să învăț eu însumi să mă stăpânesc, să nu iau în serios viața.

Ce să trăiești, mă întreb, în afară de a copia ce au făcut toți

oamenii înaintea mea? Să repet modul lor de viață, să înțeleg

cum socializau, cum urau, sau în ce cheie făceau dragoste!

Am moștenit un întreg arsenal

 de sentimente pe care nu le înțeleg,

nu le regăsesc în propria mea trăire. Simt cum mă lăbărțez

și spiritul meu curge în altă persoană care se îndrăgostește

în fiecare dimineața, tot mai tare, de tine. Astfel experimentez

noi valențe ale propriei mele esențe, pe care le identific

în dragostea noastră.

Uneori am imprsia că repet o piesă jucată de alte personaje,

înaintea mea. Că merg pe un drum însoțit de gândurile tale.

Mă ghidează ca niște mâini ce au adunat toată căldura planetei

și au focalizat-o în centrul ființei mele. Locul în care mă scufund,

ca un submersibil, printre celulele răzvrătite de propria mea prezență.

Din când în când îmi ridic periscopul la suprafață

și scrutez cu atenție zona dintre strălucirea ochilor tăi și Dumnezeu.

Pe acolo trece, în fiecare secundă, un torpilor.

Lansează o torpilă înspre fiecare moment pe care nu l-am trăit împreună.

În zadar radarele ar încerca să identifice locul în care

semnalele morse ale dragostei mele aprind  o speranță în ochii tăi

*

Stela funerară ca un steag

În amintirea Revolutiei din 1989

Mă uit la trecutul meu ca la o stelă funerară

pe care sunt sculptate chipuri, zâmbete,

copii,  frunzele anotimpurilor în derivă

și un steag cu stema smulsă

de mîinile împătimite de răzbunare.

Ar putea să fie blazonul ratării mele,

acest drapel eliberat de consemne,

golul rămas în urma abandonării nimicului.

În locul emblemei decupate

poți vedea infinitul pictat în albastru pe boltă,

stelele demiurgice înflorind si chinuind noaptea –

ca niște strigăte în infern.

Sau poți distinge ferestrele unui bloc.

În umbra lor transparentă

se consumă universul cotidian –

imagini alternând cu fluturarea  flamurii în vânt.

Nici nu mai auzi, în acest tumult,

șuieratul  dușmănos al vieții

 ce își stecoară dorința devoratoare

prin gaura rămasă în locul stemei.

Ca pe o criptogramă, mă străduiesc să dezleg,

ce a determinat această continuă rătăcire,

în cheia numită Destin.

***

Doru ARĂZAN jr.

prea târziu

vorbim

aproape în fiecare seară

cu cei din familie

în Londra e atât de multă ceață în seara asta

încât tatăl soției tușește de rupe

îl întrebăm dacă e OK

dacă nu are chestia…

nu vă aud

nu vă aud

răspunde

continuând să tușească cu ceața aia în gât

strigând apoi să nu investim în nicio mondedă virtuală

în Viena bate un vânt de toamnă

ne spune fratele soției

în timp ce aleargă

așa cum obișnuiește

de-a lungul Dunării

ești bine

întrebăm

nu vă aud

nu vă aud

în timp ce alergatul

seamănă cu o vâslă de lemn

ridicându-se din apă ca o aripă străină de trup

îndepărtându-se și mai mult de ceea ce vrem să ne spunem

în micul oraș

la o oră distanță de Viena

mama soției ne spune că ninge

o întrebăm dacă s-a pus zăpada

nu vă aud

nu vă aud

ne răspunde

continuând să numere fulgii

în germană

în Essen

tocmai am terminat tortul cu foițe de aur

reprezintă anul nou

ne spune sora mea

pentru cine e

o întrebăm

nu vă aud

nu vă aud

ne răspunde

în timp ce se aude apa de la robinet

ce-i spală degetele de pulberea de aur

din aceeași curte

în casa bunicilor

e lumină la bucătărie

acolo unde bunica

obișnuiește să gătească în fiecare zi o surpriză pentru nepoată

acum e prea târziu să fie acolo

ne spunem

în timp ce o sunăm

bunica ne răspunde

îi mulțumim pentru împletiturile cu susan și chimion

pe care ni le-a adus acum o oră

și o întrebăm

dacă e totul ok

nu vă aud

nu vă aud

continuă să ne spună cu un glas făcut

din toate depărtările astea

atât de familiare

*

înlăuntrul palmelor

(sau despre scris)

n-am știut niciodată să îl explic ca pe un meșteșug învățat bine

și aplicat apoi

ca să devină profesie

cu ajutorul căreia

să mă bucur de un trai călduț

și să o țin așa

până la binemeritata pensie

am tot fost întrebat

de ce

pentru cine

de ce o mai fac

am o vârstă

nu vin bani

nu vine aproape nimic

nu știu decât că el vine

și leagă zilele una de alta

cu o sfoară subțire de cânepă

alteori de praf

sau cu zăpadă ce nu cade

nu știu decât că el pleacă

ștergând memoria prezenței

atunci îmi dau seama că aerul e neted și tare

semănând cu zidurile unei catedrale părăsite

că oamenii seamănă

cu somoni ce înoată în amonte

ca să depună acolo viața pentru ca ea să continue

nu știu decât

că el vine și pleacă

uneori ca și Raskólnikov din camera bătrânei cămătărese

alteori ca și o sfoară de cânepă prinsă înlăuntrul unei lumânări

pe care o aprind

ca să fac înlăuntrul palmelor

puțină căldură

puțină lumină

*

trup și lucruri

șubrezit de oboseală

de spaime aiurea

ori numai de așteptări în gol

trupul e ultima încăpere

rămasă dintr-o casă labirintică în care se văd

varul pielii pe suprafața căreia fug în toate direcțiile crăpături adânci

unghiile care nu mai au putere să se țină de niciun vis

dinții și ei mestecând aerul ca pe o pâine uscată

inima bătând a ceva ce nu mai seamănă cu mersul obișnuit al timpului prin sânge

provocând un zgomot înfundat

 ca și cum se tot ciocnesc undeva

 departe

vagoane de tren umplute cu grâu

atât de bine ambalate

lucrurile

te așteaptă pe rafturi

un ciocan câteva scânduri de brad un lac de apă două rogojini un robinet

le cobori de pe rafturi

aștepți să le plătești

ajuns acasă unele nu se potrivesc cu ceea ce ai vrut să faci

te întorci și le schimbi cu altele

trup și lucruri

până când începe să-ți fie teamă

că lumea pe care ai construit-o în nevăzut în toți anii ăștia

lumea făcută din fleacuri subiective în care arta ocupă un loc privilegiat

lumea asta se află

în plină

extincție

*

batiste albe

se întunecă din ce în ce mai devreme

și

pe măsură ce se petrece una ca asta

trupurile oamenilor sunt mai vagi decât le-a făcut neîncrederea să fie

într-atât încât

par că sunt balerini pensionari care își aduc aminte de vremea grației

atunci când salturile pe care le făceau în aer

semănau cu cele ale unui războinic

ce mereu câștiga statutul de nemuritor

și sufletele atârnă de amintirea asta a trupurilor

batiste albe

din bumbac și cenușă

pe care le ținem în palme

fiecare din locul

de unde

privim

cum

se

întunecă

*

hârtie lucioasă

între înfloriri

şi ritualurile noastre de a le aştepta

nu a rămas

aproape nicio legătură

tot ce facem pentru ele

e industria

ce scoate pe secundă

câte un mărţişor în chip de hornar

ori de ghiocel

în vechea matriţă a profitului garantat

între frumuseţea care apare spontan

într-un lan de grâu de exemplu

frumuseţea în chip de floare de mac

cu petale ce se desprind înainte de a ajunge la roşu aprins

şi plutesc deasupra anotimpurilor

ca şi cum

numai aşa

bunul vis despre frumuseţe îşi poate păstra memoria

între visul ăsta

şi imitarea lui

nu a rămas aproape nicio legătură

în afara celei pe care

de la un an la altul

îndârjindu-se să supravieţuiască

târgoveţii s-au adaptat miraculos

decupând versuri din

Omar Khayyam

Petrarca

găsite la întâmplare pe net

şi le-au rescris cu mâinile lor aspre

pe o hârtie lucioasă în chip de suport

ca să sporească şi mai mult

atractivitatea suvenirului

pe care

la rândul nostru

în obişnuita grabă

îl cumpărăm de pe tarabe

dăruindu-l celor care

asemeni nouă

spun

vai

nu trebuia

derutaţi pentru că ştiu

chiar dacă numele poeţilor ălora nu le spun nimic

mai mult dintr-o veche spaimă

că

„regatul frumuseţii se va sfârşi-ntr-o zi”

*

plantaţia de zăpadă

ce ne impresionează

sunt vorbele astea de-a gata

care se răstoarnă din gura tv-urilor

în casele noastre

aici unde ne umplem sacii de rafie cu ele

şi îi aşezăm frumos în pivniţe

unul lângă altul

unul peste altul

spunându-ne că vom avea nevoie

atunci când au să dispară de pe faţa pământului

toate supermarketurile

ceea ce ne impresionează

nu mai e umbra unui cuvânt

apărută pe neaşteptate într-un poem de la capătul lumii

nici măcar scris

care tocmai acum se naşte

în mintea unui muncitor cu ziua

pe plantaţia de zăpadă

acolo de unde se vede cel mai bine

că nu mai vrem să urcăm spre niciun pisc

şi că

de la o zi la alta

ne mulţumim să adunăm mormane de cuvinte goale

în pivniţe

tot mai adânci

şi mai

încăpătoare

*

îmbrăţişare

bucăţica de cârpă ce ţine legat caisul tânăr din curtea vecinilor tremură în vânt

apoi se desprinde

o privesc şi nu îmi vine să cred

că e atât de uşor să pleci ca şi cum nu ai fost niciodată în locul unde ai ţinut strâns la piept viaţa

o privesc

şi las în urmă grădinile astea suspendate în care continuă să tremure hainele ţigăncilor puse la uscat

perii înfloriţi ce-au rezistat îngheţului

bătrânul oraş al florilor

însă mă întorc

lăsând cârpa să continue călătoria în locul trupului meu pe care fetița îl cheamă urgent în camera ei pentru că o muscă se tot izbeşte de geamul din tavan

şi eu sunt cel care poate urca până acolo ca să deschid ceea ce musca nu crede că mai poate fi deschis

ca să o eliberăm şi să nu o mai doară zborul

îmi spune fetiţa

strângându-mă apoi la piept

cu braţele ei

calde

*

ojă bio

pe masa asta sunt ouă umplute

(câteva fără maioneză)

cârnaț uscat făcut de bunicul toamna trecută

pită cu cartofi

praz și roșii

brânză de capră

o sticlă de vin spumant

și noi

mâncând glumind tăcând uneori

prilej în care vârsta tocmai împlinită a bunicului

ca o mică oglindă de mână

reflectă ceea ce fiecare vrea să păstreze pentru totdeauna

un astfel de gând ne amuză

și reîncepem să vorbim

despre albușul ca un cofraj în care stă ficatul unui porc tânăr

despre cât de mare a crescut anul ăsta prazul în grădina în care numai el și gutuiul au rodit

despre degetele fetiței ce știu să folosească cuțitul

și despre mișcarea elegantă cu care își duce furculița la gură privindu-ne

ca și cum știe

că nu putem vorbi decât despre iubire și moarte

fascinată de cum oamenii mari știu să le acopere cu ojă bio

făcută din pământ reavăn amestecat cu frunze de gutui și cu tulpină de praz

pe care o folosește seară de seară

ca să vopsească

unghiile păpușilor preferate

*

pauza dintre două respirații

deschid fereastra

aerul e moale

cald chiar

nu-i ca și ieri

zero grade e altceva decât minus opt

pe o vreme ca asta se pot întâmpla minuni sau ireparabile pierderi

granița ce le desparte îmi pare că e pauza dintre două respirații

în care se aude cum cineva sparge lemne

ca să le aprindă

să se încălzească

să vadă mai departe drumul

poate sărbătorind ceva apoi

în timp ce eu închid la loc fereastra

auzind loviturile alea cum despică întunericul aici

sub brad

printre cadourile primite de fetiță de la neamuri

aici unde aerul are peste douăzeci de grade

miroase a cozonac proaspăt scos din cuptor

viața e mai aproape de noi decât trupurile noastre

timpul se pune pe lenevit și are moaca lui Poxi pisoiul cerșind mângâieri

până când

îmi dau seama că s-a făcut o ditamai stiva de beznă lângă mine

pe care o aprind

folosind un chibrit

din cutiuța pe care scrie

europa

*

asfaltul zilelor

l-am văzut

îmi spune soția

e omul din copilăria mea

cel care stătea în fața magazinului de pantofi din centru

avea mereu în fața lui un cântar

și câțiva porumbei pe umăr

cântărea oamenii

un leu de om era prețul pe atunci

în dimineața asta l-am revăzut după mulți ani de pauză

stăteam la semafor

a ieșit dintr-o curte

l-am recunoscut după mers și după porumbei

era ciufulit cu părul alb piciorul drept și-l trăgea după el ca și cum ar fi suferit un avc

s-a făcut verde și nu am plecat

toți m-au înjurat claxonând bezmetic

însă am rămas să privesc ca să îți spun apoi

poate ai să scrii despre asta

porumbeii mergeau în urma lui

niciunul nu zbura

erau în pas cu ceva din aerul lumii

ca un leșin mi s-a părut

m-am gândit fără să pot spune ce anume e

te rog să încerci tu

ok

i-am răspuns fără să-i promit

și

acum

când încerc

continui să văd mersul pe asfalt al porumbeilor urmând un bătrânel resemnat sau poate nebun

îmi par că sunt oameni

cu trupurile micșorate de uzură

acoperiți de pene făcute din asfaltul zilelor ce merg în aceeași direcție

urmând o himeră

ce își trage

singurul picior

spre cealaltă parte

a

realității

***

Ara Alexandru ŞIȘMANIAN

apa de numere

cuvinte oarbe – cuvinte surde – cuvinte imposibile • cuvinte nopţi trec de la o suferinţă la alta • silabele înjunghie străzile ca nişte ştreanguri disperate • scobesc sângele întunericului înveşmîntîndu-l în priviri magice • granitul urcă prin sfincşi • pietrele înghit o nebunie oblică • număr – apa de numere – în care nu poţi să intri – nu poţi să te scalzi – niciodată de două ori • şi de cele mai multe ori – nici măcar o dată • pe care n-o poţi bea decît cu tăcerea • pe care n-o poţi visa – decît cînd buzele cercurilor se numără în izvor • stingere clară tăiată cu fierăstrăul • clipa se deschide în ochi – ramura se vrăjeşte în aripă • tîmplele cutiei ascund cremă de lună • poate doar atunci se deschide – cînd pe fundul ei n-a mai rămas nimeni •

*

un bulgăre de pămînt

un bulgăre de pămînt cu multe ace – fărîmă mortiferă de timp • ochi – sau mînă – sau uter – întunecat graal • te privim – şi deodată doar îl întîlneşte pe numai • încăpăţînat ca fierăstrăul ferestrei – încerc să te înţeleg • lumea e o rană de crime – dar tu, acestei răni îi eşti sângele • oh! uzină de zaruri – pe bandă rulantă ies acele tale • fisuri – frînturi – filamente şi fante • şi mirajul – mirajul iubirii – al căsătoriei – al familiei • tot acest comerţ cu gratii asezonat cu promisiuni demagogice • un bulgăre de viaţă cu multe ace ca un arici mortifer • da, un bulgăre de moarte • arătînd simultan toate orele – un bulgăre de pămînt •

*

colecţia de artefacte

am părul luminos de cărunt – ca de stea zburlită • şi traversez astfel vidul dintre alte astre – mai obstinate • sărut cu buzele mele întîmplătoare – buzele creierului celor mai ascunşi • iar din tot ce a fost – din tot ce mai e amestecat cu neantul – culeg numai zdrenţe • zdrenţe de prezenţe de-oglinzi – şi mult mai solitare zdrenţe de-absenţe • degetele mele – exilate aspiratoare – culeg pulberea întîmplărilor • de pe orizonturile dalate cu secundele – cărora timpul nu le-a găsit nici o utilizare • şi îmi ascund numele în răni – de frică să nu se piardă • căci trupul meu – şi eventual chiar şi sufletul – nu-s în fond decît atît • doar atît • o colecţie de artefacte neglijent asamblate •

*

harfă alienată

nicăieri acest dublu cu betonul revărsat • peste tot – nimeni de singurătate cu chipul spart de-oglinzi – ca un poliedru de culoarele labirintului • harfă alienată • musonul uitării mă inundă cu vid anamnezic • deşi anamneza s-ar putea să nu se dovedească decît un caz al amneziei • zdrenţele dilacerate ale memoriei cad ostenite în cenuşiul din jur • decriogenizată – dedublarea-mi va satisface toate exigenţele verticalului • căci totul e cuprins în interiorul lui doi • în interiorul acestui amurg agonizînd de excesiv albastru • poate că atunci ne vom naşte, în fine, fără membranele orbirii – oameni din lumină gînditoare – locuind un paradox • sau poate doar – cu maşina – pe şoselele infinite ale lui möbius • drept volan, în mîini, cu o butelie klein •

***

Romița Mălina CONSTANTIN

prânz imaginar

nu îmi lipseau tablourile

luate de pe zidurile scorojite de humă

nu îmi lipsea muzica

care semăna cu vorbitul în șoaptă

sau imaginea cămășilor înghețate

pe care le curbam

și le uscam în grabă pe sobă

nici măcar pâinea de duminică nu-mi lipsea

cum îmi lipsește inima lemnului

crăpat de tine

asupra frunții mele

pentru o troiță în lucru

nu am gustat libertatea

sau fața ascunsă a lunii

cum am gustat împreună

pleava unui prânz imaginar

pe două din scaunele trolebuzului y

n-am văzut prăbușirea florilor de iasomie

sub semnul zorilor

și nici sânul n-a tresărit

așa cum pătrunși de durere

porumbeii albi au căzut din zbor

după ce ultimul meu felinar

s-a stins

*

hazard

nu știu cum

nu știu de ce

tot scriu un poem

ca să mă vindece

mi s-a dat

să alerg cu jumătate de măsură

ca și când beau un rest de apă

dintr-un pahar lăsat pe masă

de cineva

cunosc o linie dreaptă

care-mi străbate umbra

și uit din când în când

cum să înghit

lumina

când mă ridic în vârful picioarelor

văd cum dintr-un stol

o pasăre se izbește de un zid

oamenii spun că mă iubesc

și merg la treburile lor

numai soarele

s-ar putea opri într-o zi

sub orizont…

*

anestezii

nu mai am timp

să umblu în jurul lor

precum anestezia dinaintea tăierii

e puțin aer

și-o mână de nicăieri

ca pe-un câine orb

mă arată

intru

și ies

lopată în cuptor

după pâinea rumenă

la spatele meu

o păpușă de porțelan

pe un scaun șchiop

stă în tăcere

*

în noaptea sfântului Andrei

peste coaja inimii

s-a rumenit liniștea

un lup ciulește urechile

pe o ​întunecată întindere

neștiută de mine

sau de respirația ta

sub cer

ore întregi

se surpă

număr din ce în ce mai aproape

stelele

un călăreț se avântă

cu un potir de lumină

și-mi brăzdează trecerea

viața țipă la mine

desface un nod

mă ung zilnic cu praf cosmic

trăiesc

sunt blândă cu toate cuvintele

mă tem de tine

ca de-o fantomă

ascunsă sub tufa de trandafiri

ridic palmele

aștept pe Dumnezeu

ca să mă înghită

uneori cad

și-n mine

tu

*

mângâierea dintâi

mă străbat ca pe-o dușmancă

cu ochi mari

piept lunecos

prin secunde cosmice

îmi pierd materia

mă divid

precum sunetele clapelor de pian

atinse de un copil

tu împarți vertebrele

ca niște raze de soare

ce cunosc mângâierea dintâi

a noului anotimp

undeva se ascunde

nesfârșitul

întinzând gâtul

către lumină

pământul ne crește și azi

revărsând mări nisipoase

când se apropie luna

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 95-109]