Am fost invitat să citesc poezie unor tineri de la o școală de surdo-muți

un interpret în limbajul mimico-gestual trebuia să facă înțeleasă poezia mea pentru cei care s-au născut fără mierea sau fierea cuvântului pe buze

li s-a explicat în limbajul semnelor că în fața lor este un poet

adică cineva care lucrează cu materia cuvintelor ca să recompună lumea de sunete din jur

în tipare noi,

că poezia este ceea ce eliberează cuvintele atunci când o presiune interioară prea mare le face să sufere, un fel de geamăt,

un fel de țipăt,

cuvântul în poezie este ca o albină care

îți intră în ureche

și scoate sunete dezarticulate

care devin înțelese doar dacă

te gândești că albina face miere

care e dulce,

care se prelinge prin simțuri în sânge

ca o muzică

ce este muzica? v-am explicat altădată

– și interpretul mimico-gestual

s-a lăsat demonstrativ pe gâtul prelung al unei viori

ca un toreador pe gâtul taurului

înjunghiat

sângele încă pulsa, tot mai slab,

tot mai departe –

poetul, le-a mai spus interpretul

în limbajul mimico-gestual, este un sculptor în cuvânt,

el ia un cuvânt și îl șlefuiește

îi îndepărtează asperitățile, muchiile,

colțurile, îi dă forma lucrurilor,

ia cuvântul apă, de exemplu și îl face să curgă până când cititorul simte că este în pericol de înec

și strigă după ajutor.

Apoi interpretul m-a invitat să citesc

din poeziile mele

în timp ce tinerii mă țintuiau cu privirile lor: vedeam în ochii lor țipătul

vedeam în ochii lor albina sufocată de miere vedeam în ochii lor gâtul taurului înjunghiat vedeam apa neagră.

I-am privit îndelung,

mi-am șters sudoarea de pe inimă

și am închis cartea.

Iar interpretul mimico-gestual le-a transmis tinerilor auditori că poetul a vrut să vă spună în încheiere

că poezia, cel mai adesea,

nu are nevoie de cuvinte.

Piatra Neamț, 15 decembrie 2021

[Vatra, nr. 5-6/2022, p. 1]