Robert Lazu Kmita – Secretul

În Manila sau Medan, în Jakarta sau Surabay, în Lae sau în neo-zeelandeza Kaitāia, faptele lui VolsenStigg erau povestite în conversații fără sfârșit. Le dezbăteau nu doar cei de același grad, care le considerau o mină de învățăminte pentru munca lor de comandă, ci toți mateloții ce își depănau, la un pahar de rom, firul amintirilor. Spre a-i spori căpitanului Stigg aura legendară, unii nu ezitau chiar să le exagereze. Explicația unui asemenea compromis poate ține de psihologia celor care se confruntă cu moartea mai des decât noi, viețuitorii pe uscat. Amenințați de pericolele proprii acelor ultime decenii ale secolului XIX, când navigația cu pânze nu cedase cu totul locul vulgarelor mașinării cu aburi, marinarii ascultau bucuroși isprăvile unui navigator ce supraviețuise celor mai teribile cataclisme într-o regiune unde naufragiile erau la fel de frecvente ca în Marea Caraibilor. Conform relatărilor comune, comandantul danez ieșise victorios din toate furtunile petrecute pe acele meleaguri de-a lungul unei jumătăți de secol. Să fim bine înțeleși. Nu pretindem că pomenita „psihologie” e suficientă spre a lămuri prestigiul care încărca numele Stigg. Cu atât mai mult cu cât prezența sa reală nu avea nimic impunător.

Mai degrabă Matthias Zimmermann, secundul, părea a fi nostrom-ul brigantinei. Indiferent față de ruliul ce răsucea vasul ca pe o surcică, acesta mergea totdeauna drept, cu brațele lipite de corp, arborând o atitudine severă. În schimb căpitanul nu etala în nici un fel autoritatea funcției pe care o împlinea de suficient de mulți ani încât părul să-i albească complet. Cu o mină oarecum absentă, îndrepta spre subalternii săi un chip ce părea mai degrabă blajin decât blazat. Un chip care amintea de medicul ce-și vizita atent, meticulos, grijuliu și totuși detașat, pacienții incurabili. Era chipul navigatorului pe care nimic nu-l mai putea surprinde. Nici măcar moartea.

Fața sa era împodobită cu un nas obișnuit, drept, plasat între două cute adânci care se pierdeau sub pomeții obrajilor plați, acoperiți de barba albă. Ochii mici, cenușii, erau mijiți spre a tempera excesele luminii amplificate de oglinda valurilor. Mustața groasă, a cărei culoare incertă era un amestec de fire albe, galbene și negre, făcea notă discordantă cu neaua podoabei capilare. Nimic special, nimic distinctiv, nimic ce ar fi amintit de virtuțile unui conducător. Când vorbea, tonalitatea vocii căpitanul Stigg devenea pe atât de adâncă pe cât de importante erau ordinele pe care le dădea. Unii socoteau că modulațiile glasului său ascundeau secretul fascinației pe care o trezea spontan în subalterni.

Oricare ar fi fost adevărul, nenumărate aprecieri se auzeau la mesele unde câțiva lupi de mare aburiți evocau isprăvile sale, reale sau imaginare. Erau rezultatele inevitabile ale aceleiași constatări colective reafirmate, iar și iar, de comunitatea maritimă: deciziile lui Stigg reprezentau unicele soluții, perfect raționale, în situații limită ce nu sufereau improvizații. Bine cântărite și transmise la momentul potrivit, ele conduseseră la notabile biruințe asupra abisului acvatic deasupra căruia plutea coaja de nucă condusă de danezul zburător. Paradoxal, înfățișarea sa anostă slujea de minune imaginii comandantului exemplar. Aspectul său așezat părea a înteți la maximum entuziasmul povestitorilor. Așa se face că VolsenStigg se transformase în nostrom-ul arhetipal ce făcea manifest logos-ului meseriei sale. Întru corectarea acestei convingeri exaltate a colegilor de breaslă am devenit, fără voia mea, părtaș la o dezvăluire insolită.

Era într-o dimineață de februarie a anului 1891. După expirarea contractului de secund pe un mic vas de pescuit, pluteam în derivă prin cârciumile și tavernele din Zamboaga în așteptarea unui armator generos. Aș fi preferat un câștig mai mic în schimbul unei poziții pe o perioadă mai lungă decât cele trei sau cinci luni cât duraseră ultimele angajamente. Deocamdată liber de orice responsabilitate, mă simțeam tot mai împovărat de spectrul cenușiu al unei vieți fără orizont. Scufundat în inerție, fiecare gest devenea o nouă mărgea înșirată pe firul unei monotonii intratabile pe care sonetele lui Shakespeare, scrisorile lui Pascal sau dialogurile lui Platon nu reușeau s-o diminueze. Lumea mi se părea îndepărtată, distantă, străină față de torpoarea necruțătoare ce căpătase putere asupra lăuntrului meu. Lucrurile se înrăutățiseră într-o asemenea măsură încât, împotriva obiceiului de a schimba lunar locurile unde adăstam, ajunsesem să prefer o singură tavernă, Alacar. Acolo mâncam și moțăiam între două sorbituri amânate. „Life is as tedious as twice-told tale, vexing the dull ear of a drowsyman.” Niciodată nu găsisem mai adecvat stării mele diagnosticul shakespearian. Electrizat pentru o clipă de acuratețea lor, caligrafiasem versurile din King John pe prima pagină a carnetului de matelot – deși le știam pe de rost.

Cu ochii pe jumătate închiși ascultam răpăitul ploii. Când ușa s-a deschis brusc, împinsă de o siluetă purtată de vânt care s-a strecurat înăuntru, am tresărit. Moleșeala mi-a dispărut complet când am văzut cine era cel ce-și scutura cu gesturi precise pelerina: însuși Matthias Zimmermann. Ca toți navigatorii din regiune, aflasem că după zece ani petrecuți alături de VolsenStigg neamțul părăsise, din motive obscure, poziția de secund pe vasul condus de acesta. Împărtășeam curiozitatea multora de a ști ce anume îi determinase decizia. Niciodată nu dădusem crezare zvonului care spunea că frica îl făcuse să renunțe la postul de secund. Da, am spus frica. Erau destui cei care credeau că după ce scăpaseră teferi din cel mai mare taifun al anului 1882 Zimmermann nu a mai avut curajul să se îmbarce alături de fostul său comandant. La drept vorbind, el nu se mai aventură niciodată în ape adânci. Accepta doar transporturi mărunte, între locații de coastă situate la distanțe nu mai mari de o săptămână, în ciuda faptului că încă i se propuneau contracte mult mai avantajoase.

După ce s-a scuturat meticulos Zimmermann luă loc la o masă învecinată. Fără să privească în jur începu să soarbă din paharul pe care i-l aduse Ambrosio, hangiul spaniol căruia îi aparținea micul sălaș din Zamboanga. Spre a-i verifica disponibilitatea pentru o eventuală discuție am comandat pentru el o porție dublă din romul de Harewood. Înștiințat despre originea acestui dar camaraderesc a întors capul și m-a salutat scurt. Atât. Lipsea orice gest ce ar fi semănat a invitație. M-am resemnat. Credeam că va fi prima și ultima dată când voi avea o asemenea ocazie. Din fericire, m-am înșelat. Prezența zilnică a lui Zimmermann îmi arătă că se afla într-o situație similară cu cea în care mă găseam eu însumi. Aștepta oferta potrivită. Ofertă care nu mai venea. Zilele treceau iar noi ne găseam înțepeniți în același loc, învăluiți într-o tăcere tot mai densă. Asta până într-o seară când, apărând pe neașteptate în sala aproape plină, veni direct la masa mea. Mi se adresă fără nici o introducere cu accentul său graseiat:

— Știu cum vă numiți, știți cine sunt. Am venit să stăm puțin împreună. Sper că nu vă deranjez.

Îmbujorat de căldura locului și a paharelor deja băute, m-am bâlbâit invitându-l precipitat să ia loc. Fără a mai adăuga nimic își luă în primire romul. Atunci am remarcat tremurul, greu perceptibil, altminteri, al mâinii în care ținea paharul. Când l-am privit mai atent mi s-a părut că văd două lacrimi ce-i atârnau indecis în colțul ochilor. Pe un chip inflexibil, de marinar hârșit, prezența celor două boabe de mărgean era inexplicabilă. Mi-am fixat paharul eliberat de orice dorință de a iscodi motivele unui personaj care-mi punea la încercare limitele înțelegerii.

— Căpitanul VolsenStigg a murit!

Anunțată dintr-o suflare de un matelot tinerel ce se căznea să-și liniștească șuierăturile respirației gâfâite, inundate de efluviul emoțiilor, știrea se prăvăli asupra noastră precum un val înghețat. Vocile gălăgioase ale mușteriilor amuțiră. Închizând ochii într-o grimasă ce vroia să sublinieze gravitatea anunțului său funebru, mesagerul își trase fesul albastru de pe cap apoi prinse a-și șterge, apăsat, fruntea îmbrobodită de picături strălucitoare de transpirație. Ambrosio își umplu un păhărel și rosti cât putu de clar, înghițindu-și nodul ce i se pusese în gât:

— Pentru sufletul căpitanului Volsen!

Ca la un semnal, cele două boabe translucide părăsiră colțurile ochilor lui Zimmermann și se rostogoliră de-a lungul obrajilor uscați. Neîndoielnic, aflase dinaintea sosirii mesagerului de moartea fostului său comandant. Toți cei prezenți se ridicară, descoperiți, apoi pendulară paharele înainte de a sorbi o înghițitură căznită. Cenușiului unei seri ploioase i se adăugă umbra. Fiind vorba despre comandantul Volsen spectrul căpătase proporții înfricoșătoare. Numit de unii „Danezul”, acest nordic tăcut, fără nici o caracteristică ce ar fi putut impresiona, devenise legendă prin disciplina cu care condusese zeci de nave de-a lungul firului unei vieți a cărei lungime era doar bănuită. Deși cei vârstnici îl știau pe Stigg dintotdeauna, nimeni nu i-ar fi putut spune vârsta. Tinerelul adăugă câteva detalii în timp ce-l fixa cu o privire pierdută pe hangiu:

— Domnul Andrés mi-a mai spus că împlinise 84 de ani. A murit în casa fiicei sale din Portsmouth.

Aceste informații frugale iscară o avalanșă de gânduri în mințile mateloților. Cu atât mai mult cu cât erau susținute de domnul Andrés Lopez, negustorul ale cărui mărfuri erau, adesea, conținutul corăbiilor pe care lucrau aproape toți cei prezenți. „Deci Volsen avea o fiică?!?” „Dar parcă era danez, de ce avea o fiică tocmai în Portsmouth?” „84 de ani! 84 de ani? Cine și-ar fi închipuit?” „Mort acasă? Pe uscat? Anul trecut l-am văzut în Marsilia…” și încă multe alte asemenea conversații au erupt, simultan, la toate mesele vindecate de muțenia primei impresii. Umbra trecuse. Faptul morții la o vârstă înaintată, în casa propriei fiice, era ceva conform mersului firesc al lucrurilor. Treptat, gândul la această vârstă venerabilă, nebănuită de niciunul dintre marinarii ce-și făceau veacul prin mările dintre China și Papua Noua Guinee, deveni constanta armonică a minților celor prezenți în acea noapte în taverna Alacar.

Abia atunci îmi vorbi Zimmermann. Liniștit, aparent impasibil, inaudibil pentru orice ureche aflată la o distanță mai mare de lungimea unui braț, cu obrajii brăzdați de două urme umede, strălucitoare, în care puteau fi văzute firișoarele transparente ce se prelingeau tăcut. Povestea pe care o depănă mă făcu să mă încordez precum cablul ancorei întins sub greutatea aflată pe fundul golfului.

Secund pe brigantina Aemilia de-a lungul a mai bine de zece ani, își găsise resursele spre a înfrunta vicisitudinile vieții urmărind cum VolsenStigg își împlinea vocația. Acest spectacol constituia pentru el singura sursă de certitudini care-l ajutau să navigheze prin apele întunecate ale îndoielilor privitoare la propriul rost.

— Vedeți, îmi spunea el, nu doar că sunt neamț, ci sunt născut în Königsberg. Îmi amintesc și acum explicațiile bunicului meu dinspre mamă, Ulrich Ottinger, care își petrecea după-amiezile prezentându-mi conceptele filosofiei kantiene. Simplu conțopist, ambiția sa era aceea de-a mă vedea profesor. Pentru familia noastră, ai cărei bărbați fuseseră tâmplari generații de-a rândul, o carieră pedagogică depășea însă orice așteptare. Cunoscându-și prea bine limitele financiare, tatăl meu, meșterul Heinrich Zimmermann, i-a interzis socrului său să-mi țină cursuri ad-hoc de filosofie. „Băiatul are nevoie de o meserie, nu de un ideal!” Așa s-a încheiat discuția lor, purtată pe un ton apăsat, cum nu mai auzisem niciodată la noi în casă. Soarele meu apusese înainte de a fi văzut lumina zilei.

Oftă și mai sorbi o dușcă de rom.

— Cred și acum că aș fi ajuns un bun profesor. Știind însă că pentru tatăl meu era de neconceput să stau prin școli până la o vârstă la care el ajunsese deja ajutorul principal al maistrului, mi-am manifestat mâhnirea alegând o altă meserie decât cea de tâmplar. Oricum, nimic nu ar fi schimbat miezul lucrurilor. Am devenit matelot, părăsind casa părintelui meu la nici șaisprezece ani. Deși pe mare mă bucuram de puțină tihnă pierzându-mi privirile de-a lungul liniei unde cerul întâlnea valurile, niciodată nu am găsit pacea lucrului bine făcut. Asta până în ziua când l-am întâlnit pe căpitanul VolsenStigg. Din prima clipă am fost fascinat de fermitatea absolut naturală cu care își cârmuia echipajul. „Iată un marinar de vocație!” mi-am zis. Da, da! De vocație! Știți cum conducea el? Uite-așa: Eins, Zwei, Drei! Totul era ordonat, totul era clar. Sub comanda lui toți știau ce au de făcut. O dată îmbarcat alături de el mi-am spus că nu-l voi mai părăsi niciodată. Era ordine, era clar: Eins, Zwei, Drei!

Când, cu pronunția sa cubică, enumera aceste cifre elementare, tăie vertical aerul cu palma mâinii drepte, de trei ori, pentru a sublinia și întări cadența perfectă, kantiană, în care se desfășurau lucrurile pe vasul lui VolsenStigg. Într-un asemenea ambient, cârmuit nemțește de un comandant danez, Matthias găsise nu doar tihna contemplării unui om la locul lui, ci chiar și acea certitudine lăuntrică cu privire la infailibila competență atribuită lui Stigg. Iată de ce, după cum îmi mărturisise de două ori folosind aceleași cuvinte, ar fi preferat să moară înecat decât să părăsească funcția secundă în preajma celui care pentru el era întruchiparea vie a carierei aleasă în adolescență. O anumită întâmplare distrusese însă unicul său reazem în meseria practicată fără glorie, fără spor.

Totul se întâmplase în timpul marelui taifun din 1882. În acele împrejurări dramatice vocea căpitanului atinse cele mai joase note ce pot fi imaginate. Surprinși în tăria Oceanului Indian de dragonul a cărui apropiere o anticipaseră fără să-i bănuiască violența, se întrebau dacă pot supraviețui atacurilor sale. După cum au aflat mai toți mateloții din cele patru zări, soluția urmată de Stigg a constat în tăierea catargului principal. Rațiunea îi spusese că doar astfel putea fi protejată întreaga ambarcațiune de șocul, probabil fatal, ce ar fi urmat în cazul în care acesta ar fi fost rupt de vântul năprasnic. Descrierea lui Zimmermann îmi furniză toate detaliile unei situații abisale.

După primele trei zile de furtună și veghe, Stigg era singurul care nu dormise nici măcar o oră. Fantomatic și taciturn, se deplasa de-a lungul punții precum un spectru mișcat de rafalele vântului șuierător. Când își privea subalternii punctul de fugă al privirii sale părea suspendat undeva, departe. Presat de îndemnurile și rugămințile secundului plecă, într-un târziu, în cabină. Ordonase să fie trezit peste o oră. „O oră! Doar o oră! Nici mai mult, nici mai puțin!” Lui Matthias i se păru că aude alte câteva cuvinte mormăite de căpitan pentru sine: „Așa a fost”. Neavând nici o legătură cu discuția lor consideră că auzul îi joacă feste.

Când, peste trei ore, deschise ușa cabinei căpitanului, locul de odihnă era gol. Stupefacția primului moment încetă când descoperi că Stigg dormea, prăbușit pe o parte, între masa prinsă de podea cu șuruburi groase și placa de lemn a patului. Rostogolit de ruliul neîntrerupt, fusese prea obosit spre a simți impactul căderii de la o înălțime minoră. Secundul îl zgâlțâi cu o singură mișcare hotărâtă în timp ce rosti pe un ton ridicat: „Domnule, furtuna nu s-a oprit!” Stigg deschise ochii. Privi pierdut în jur după care rosti din nou acele cuvinte misterioase: „Așa a fost.” Se ridică sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe marginea mesei în timp ce cu stânga încleștă palma întinsă a lui Zimmermann.

Înconjurați de valurile gigantice care transformau abisul cenușiu într-un insolit peisaj montan, uzi până la piele sub puhoiul apelor care măturau puntea fără odihnă, legați cu funii trainice de barele metalice ale tambuchiului, secundul și căpitanul cântăreau ultimele acțiuni posibile înaintea sfârșitului iminent. Mai calm că niciodată, VolsenStigg dădu un ordin halucinant: „Domnule Zimmermann, tăiem catargul”. Nici un cuvânt mai mult, nici un cuvânt mai puțin. Această comandă, care suna de parcă ar fi solicitat o banală operație de rutină, executată în apele liniștite ale vreunui port oarecare, revelă fermitatea unei voințe pentru care moartea nu era mai mult decât o posibilă întrerupere a fluxului firesc al unei vieți supuse imperativului moral al împlinirii propriei chemări. Fără emfază, fără nimic măreț, ea îi comunicară secundului ceva din limpezimea interioară a celui pentru care teribilul uragan nu era decât o paranteză, sau poate doar o virgulă, în istoria lungilor ani de navigație de-a lungul mărilor și oceanelor lumii.

După ce priponiră catargul cu odgoane menite să-i direcționeze căderea, Zimmermann și cei șase marinari ce-l însoțiseră pe scările de sfoară, ude și reci precum brațele unui mort, tăiară acest veritabil axis mundi al corabiei. Se bălăngăni de câteva ori, apoi se prăvăli peste puntea din dreapta unde rămase atârnat de funiile împletite cu dibăcie sub îndrumarea secundului. Lipsită de podoaba sa verticală, brigantina Aemilia arăta devastată. Înclinând din cap, VolsenStigg rostise câteva cuvinte de neauzit în vacarmul taifunului. Matthias era convins că ghicise, după mișcarea buzelor, ce anume murmurase căpitanul: „Așa a fost”. Mișcările laterale ale navei păreau a-și fi pierdut amploarea. Mai mult ca oricând, secundul era convins că soluția adoptată dovedea măreția unui geniu ce stăpânea secrete ale artei navigației inaccesibile muritorilor de rând. Figura lui Stigg căpătă proporții comparabile cu valurile gigantice care-i înconjurau.

Trei zile mai târziu furtuna nu mai era decât o amintire. Brigantina fu remorcată în apropierea insulei Rossel, unde plutea în derivă, privată de velatura catargului principal care atârna în dreapta punții. De-a lungul zilelor petrecute în umbra vasului cu aburi Mararoa ce-i trăgea spre Port Moresby, Căpitanul Stigg deveni mai taciturn ca oricând. După ce surprinse privirile sale nemulțumite îndreptate spre agregatul cu aburi, Zimmermann puse această închidere pe seama adversității neîmpăcate a danezului față de puternicele mașinării moderne. Ajunși în port, cei doi s-au cazat pe strada Hubert, așteptând încheierea reparațiilor. Se întâlneau doar seara, într-un local puțin frecventat, unde mâncau și puneau la punct detaliile următoarei călătorii. Încinși, uneori, de aburii romului, evocau amintiri și isprăvi maritime pe care le comentau cu voci puțin mai aprinse decât în mod obișnuit. Erau singurele ocazii când Zimmermann, arborând un zâmbet despre care nu ai fi putut spune dacă este timid sau viclean, îndrăznea să-l iscodească pe Stigg cu privire la tainele deciziilor sale. De astă dată avea un obiectiv bine stabilit.

— Să decideți una ca asta! Și să scăpăm cu zile pe o navă fără catarg! Cine și-ar fi închipuit?

Aceste cuvinte au fost suficiente ca să scurtcircuiteze surescitarea reținută a comandantului Stigg care-și întoarse, încet, capul, fixându-l hipnotic. După câteva clipe în care păru că-și cântărește replica, danezul rosti cu un ton mai jos:

— Ce altceva să fi făcut? De altfel, nu mă gândisem niciodată la așa ceva.

Matthias nu reușea să înțeleagă. Replica părea să contrazică convingerea sa cum că Stigg ar fi comandat kantian, pe baze profund raționale, în cadența unui pluton de infanterie prusac: Eins, Zwei, Drei! După ce-și făcu curaj sorbind alte câteva înghițituri bune insistă:

— Uite că dumneavoastră v-ați gândit! Și iată-ne acum aici, vii și nevătămați.

Privirea lui VolsenStigg trecu prin el. Lui Zimmermann îi era limpede că ceea ce scrutau ochii superiorului său nu era exteriorul plin de fum al hanului, ci un orizont nevăzut. Era gata să renunțe la discuția iscată în jurul deciziei de a tăia catargul principal al brigantinei Aemilia. Dar tocmai pe când își făcea de treabă încercând să reaprindă luleaua, Stigg adăugă, șoptit, ceva atât de surprinzător încât neamțul încremeni. Oprindu-se din pufăit, cu lungul bețișor încă arzând deasupra gurii pipei sale de abanos, își aținti privirile asupra chipului căpitanului. Acesta repetă cât se poate de clar:

— Am visat, domnule Zimmermann, am visat. Am visat că voi ordona tăierea catargului unei corăbii acum vreo doi ani.

Bețișorul se stinse iar secundul renunță să mai pufăie. Așeză pipa pe masă. Un mesaj într-o limbă necunoscută ar fi fost mai lesne de înțeles decât o asemenea confesiune. După câteva minute lungi repetă, pentru sine, ca o confirmare a deplinătății facultăților sale mintale:

— Ați visat… în urmă cu vreo doi ani. Ați visat că veți comanda tăierea catargului…

Fără zăbavă, Stigg întări:

— Am visat. Dar știți, un vis din acelea pe care nu le uiți niciodată. Se făcea că totul se rostogolea în jurul meu iar eu am fost aruncat pe jos, înțepenindu-mă între masă și tăblia patului. Exact așa cum m-ați găsit dumneavoastră în noaptea aceea. Vedeți, acest detaliu mi-a arătat că visul trebuia împlinit întocmai.

Instantaneu, Zimmermann își veni în fire de parcă sufletul lui ar fi urcat de undeva, din adâncurile perplexității, în carcasa trupului spre a-l anima cu reacții adecvate unei mari revelații. Toate amintirile acelei nopți îl inundară. Îi cotropiră inteligența cu detalii care acum deveneau limpezi ca lumina zilei. Își amintea perfect momentele când Stigg murmurase, de câteva ori, „Așa a fost”. Aceste ieșiri, altminteri fără sens, marcau suprapunerea dintre amintirile visului comandantului cu detaliile contextului ce păreau a confirma teribila decizie.

— Ați visat, și inspirat de un vis ați comandat cea mai absurdă faptă imaginabilă. Iar noi ne-am riscat viețile. Pentru un vis. Pentru un vis lipsit de orice urmă de rațiune.

Încurcat, sau poate, cine știe, ușurat de o asemenea dezvăluire, Stigg privea în scrumieră fără a întrerupe șirul gândurilor revoltate și deznădăjduite ale secundului său. Într-un târziu se ridică. După ce strânse, camaraderește, umărul lui Matthias, se strecură greoi printre mesele de la care puținii mușterii priveau, discret, retragerea celui mai faimos navigator din acele timpuri decadente.

— Așa a fost. Ani de zile am navigat sub comanda unui visător, a unuia pe care l-am socotit nostrom-ul providențial trimis spre a călăuzi și disciplina echipajul orb. Cel care, el singur, știe ceea ce nici unul dintre noi nu poate ști, orânduindu-le pe toate așa: Eins, Zwei, Drei!

Matthias își încheie amarele reflecții tăind din nou, de trei ori, aerul cu palma mâinii drepte. Numai că de această dată o inerție deznădăjduită înlocuise fermitatea cu care-și cârmuise, la început, antebrațul. Palma-i atârna aproape la fel de moale cum îi era convingerea, serios zdruncinată, că ar mai fi existat în lumea asta decrepită, plină de semnele morții apropiate, oameni de vocație capabili să-i călăuzească pe alții pe aripile unui entuziasm întreținut de setea de desăvârșire, de raționalitate, de progres. După ce-și șterse ochii cu dosul palmei, fostul secund pe brigantina Aemilia ridică paharul și înghiți alte două guri de rom. Am reluat conversația pe un ton ușor condescendent.

— Eh, se poate întâmpla, nu-i așa? Mă săturasem să tot aud poveștile astea gogonate, cu deciziile strălucite ale lui VolsenStigg. Făcea și el ce putea. Doar nu vă așteptați să găsiți aici, la capătul lumii, un kantian autentic!? Cât despre vocație, nici nu prea știu la ce vă referiți. Trebuie să trăim! Și cum să trăiești fără o profesie, fără un venit? Cine poate spune că și-a ales cu adevărat drumul? Cine poate spune că face ceea ce ar fi putut face cel mai bine?

Surprins în sinea mea de măsura amărăciunii pe care o simțisem când căutam să-l împac pe Zimmermann, am tăcut. Iar el nu mai adăugă decât atât:

— Aș fi fost un profesor bun…

Înnegurat, urmărea micul vârtej iscat de mișcarea circulară pe care o imprima paharului ținut cu vârful degetelor mâinii drepte. Respira profund, ca după un mare efort. Învăluit de norii de fum pe care-i slobozeam din pipa pe care o strângeam între dinți, mă găseam incapabil să adaug o consolare cât de mică. Matthias Zimmermann nu mai arăta nici o urmă de interes pentru continuarea conversației noastre. Înainte de a ieși, l-am privit o ultimă dată cum stătea prăvălit într-o rână, cu mâna stângă spânzurată peste spătarul scaunului. Semăna izbitor cu o corabie al cărei catarg fusese rupt de o furtună nimicitoare.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 2-5]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.