În primul poem din ultimul volum al lui Vlad Moldovan^* sunt vizibili mai mulți vectori importanți ai actului său poetic, regăsiți apoi în ansamblu. Unul, îngroșat, e cel ce vizează înnoirea marcajelor teritoriului poetic propriu, prin inovația lingvistică, prin stilul săltăreț al terminologiei și al frazării – atingând mai apoi, în alte poeme, chiar zglobiul. Altul este cel ce merge în direcția sondării sinelui. Impresia pe care o lasă despre scris e că ar fi în primă fază doar inventarierea, înregistrarea și, odată cu aceasta, conservarea unor stări resimțite într-un fel de transă însoțită, de nu chiar indusă, de ritmuri. Căci, înainte de a fi scrisă, poezia sa pare trăită ca șir de pulsații ritmice, astfel că devine un fel de transcriere.  Poemul – și odată cu el volumul întreg – se deschide cu un „salut” ce-ar fi putut fi adresat tuturor, numai că jocul virgulei (nepuse) îl convertește imediat în subiect al meditației: „Salut cine e?/ –  prietenii mei din familie –/ mami & petri/ și puma”. „Salut” e deci un lexem ce poartă în sine istoria personală a celui care-l rostește, în care sunt esențializate experiențele și, automat, sentimentele ivite din relația cu apropiații. E înainte de toate un act existențial comunitar, convenționalizarea denaturându-l în bună măsură.

Tocmai pe acest fond nostalgic, ce caracterizează în genere firile conservatoare, amatoare de neaoșisme (și ele nu lipsesc din creațiile sale), Vlad Moldovan grefează în poemul introductiv, ca în destule altele, la fel ca în titlul cărții, termeni încă neînregistrați în DEX-ul autohton: „ce seară frumoasă la club med/ și-abia ajuns să ne atingă/ un led/ un aprig iridisc – a fost și ocean de lumine – cu soare colapsat în cine?” E o combinatorică spontanee la baza construcției, în care se remarcă un contrast puternic între accente retro și apetența experimentală a contemporanilor tineri, după cum indică felul în care e continuat poemul: „dar acum să se facă întuneric oleacă/ sub bolta forestei să treacă/ un șantier suspendat/ pe șine/ și dacă ar pleca/ ar fi ceva/ mă urc pe schelă/ practic cobor pe schelă/ spre galaxia inimilor noastre./ și mai departe în lactația/ vremurilor aspre.”

Pe de altă parte, cu toată înșiruirea de spontane, care ajunge să dea în destule creații impresia inițială a jocului gratuit sau a improvizației, volumul cuprinde, ca și cele anterioare, o poezie cerebrală, „nerefuzată de idee”, astfel că tronează în fundal procesul decantării. Și nu e cazul să insist, devreme ce înscrierea poetului într-o traiectorie ce-i leagă pe Bacovia și Ion Barbu au realizat-o  de destulă vreme Mihai Iovănel și Ion Pop – primul susținând mai degrabă ideea unei afinități nepremeditate cu Bacovia, cel „dezarticulat și incontinent, vorbind în dodii” („Scena9”, 20 martie 2017, https://www.scena9.ro/article/vlad-moldovan-glitch-recenzie), al doilea, mai deschis spre acceptarea îndreptării deliberate spre un „bacovianism intelectualizat” (în „Viața Românească”, 11-12 / 2019).

Ceea ce se înfățișează discontinuu, eliptic și criptat până la ermetizare nu e nicidecum rezultatul luării de val verbos, ci rodul intenționalității, al trecerii intuiției prin filtrul deliberării. E supus deci gestiunii estetice și conferă valoare creației cu atât mai mult cu cât sunt mai mari riscurile asumate. Un astfel de risc e cel al ininteligibilului, ceea ce aduce cu sine un altul: supunerea cititorului la un test de anduranță, cu atât mai mult cu cât noul volum este, sub aspectele avute până acum în vedere, în linia celor anterioare, adică a „notației minimale” și a „cadrelor esențialiste”, cum bine observa Ovio Olaru, referindu-se la volumul Glitch (Editura Charmides, Bistrița, 2017), în „Revista Cultura”, seria a III-a, nr. 12 (568), 23 martie 2017. În Ezoezo există și construcția unei camuflări deliberate a viziunii cu discontinuități și contraste derutante, în mai toate poemele ajungând până la impresia unui ermetizări impenetrabile, dar și cazuri în care problema poeticii, a propriei situări în peisajul poetic autohton, e abordată fățiș, explicit. Iese în evidență, în acest sens, precum și prin maliție, Jomo: „Un corn de poezie fără om// Și lumea literară/ mi dragă ca dracu/ că nu m-a invitat la/ festivaluri/ să beau cu ea/ și să servesc pulpițe/ lângă boluri sleite de orez// Și influențării lor/ nu-i de ajuns că toți îs varză/ și aberează la Sinaia?/ în cabana unei foste ospătărițe.// Mai bine/ m-am înhăitat/dar dezgustat/ la sat/ cu Hârciogii și codruța băștinașa/ într-un șopron cubic ce stă să cadă/ de o manieră înalt estetică.” Sunt versuri, iată, ce dau deopotrivă sugestia mizerabilismului și a desprinderii de el, indică fronda, dar și un oarecare impuls al comuniunii și asumarea unei căi proprii de înaintare, în ciuda aderențelor ce au făcut posibile, cu temei, legarea creației sale de spiritul post-postmoderniștilor (Daniel Cristea-Enache, în „Observator cultural”, 16-11-2012, nr. 650) și, scriind chiar despre acest volum, de metamodernism (Cristina Ispas, 30-03-2022, nr. 1103). În alt poem, tot cu relevanță în planul asumărilor poetice, apare declarația: „Odată am văzut că nimic/ nu-i mai bine/ decât să gândesc ca mine./ Și să continui plimbarea/ pe cărările vecine/ de mure pline/ și corcodușe galbene veline/ abia picate abia crăpate/ calde și parfumate/ în baltă – m-am desfătat cu ele/ ca mormolocul la scaldă/ ca floarea la nuntă/ în coroniță strânsă/ a miresei supliciu/ a mirelui deliciu”. Sunt printre versurile cele mai potrivite pentru ceea ce scrie Gabi Eftimie pe clapeta cărții: „mania versului scurt, alergie la lălăiala biografică, la darkoșenii, la autoîncântarea psihologizantă, iar rolul lui Vlad MD e cel al unui M.C./Dj ce se lasă sedus de propria muzicalitate. Versul scapă aparent de sub control/placa se duce uneori în gol, e resample, remix, ți se dă audio culture, ți se face masaj la urechea muzicală. Îl văd pe Vlad – și asta mă încântă – hăhăindu-se singur când îi iese viersul și beat-ul.”

Într-adevăr, Vlad Moldovan se delectează aici compunând, dacă nu chiar se și distrează copios. Dar în același timp își păstrează și rezerve de circumspecție și autoironie: „M-a făcut mama/ cu supraeul cât China/ de nu pot s-ating ceva/ și/mplodează dopamina”. Impudic, jovial și mulțumit de sine însuși, poetul nu este totuși un narcisist incurabil, lipsit de luciditate și de autocontrol, ci tocmai contrariul, un sociabil care abia așteaptă să-și împărtășească bucuriile, conștient că înaintează în hățișuri virgine putându-se baza exclusiv pe experiența culturală și pe un dram de noroc, de inspirată asumare a riscului în scop progresist măcar poetic vorbind. Atâta doar că aspirația lui comunitară nu e scoasă la paradă, mustind anevoie perceptibil în plăcile tectonice ale poemelor. De altfel, și aderențele lui ideologice sunt doar implicite. Indicii în acest sens, al raportării subtile, oferă tot Cristina Ispas. Aș adăuga că reflexii ale apetenței sociale sunt și colocvialitatea și destăinuirile impudice, pe alocuri de-a dreptul exhibiționiste și cât se poate de în spiritul direcției stângiste, pledând pentru acceptarea alterității prin eliberarea de (pre)judecăți, ca formă superioară de asumare a umanului. Vlad Moldovan se dovedește pe de altă parte un poet extrem de selectiv, căci intelectualismul creației sale impune automat trecerea probelor, anevoie de trecut, de înscriere în club. Și una dintre ele e lectura până la capăt.

_______

* Ezoezo, Alba Iulia: Editura OMG, 2021.

[Vatra, nr. 5-6/2022, p. 28]