Pentru un debut1, romanul lui Teodor L. Nedeianu începe bine. O voce narativă credibilă, chiar simpatică, cu un ritm susținut, reface scene dintr-o copilărie postdecembristă, marcată de o familie disfuncțională, dar care decurge „normal”, am putea spune, fără elemente spectaculoase care să o scoată din schema familială tipică a rateurilor personale, o imagine destul de comună în proza și realitatea socială contemporane. Există în romanul lui Teodor Nedeianu și reminiscențe ale unei perspective minimaliste, respectiv mizerabiliste, un dozaj destul de bine controlat, cel puțin până la un punct. În simplitatea lor, micile portrete de familie, interacțiunile hard dintre copii, acea perspectivă nemediată, raw, a copilului care decodează realitatea care-l înconjoară, sunt reușite. Cam aceasta ar fi prima jumătate a romanului.
În a doua parte însă, cea pe care o putem numi experimentală, se produce o ruptură. Alternanțele sincopate dintre narațiunea care, probabil, se vrea o rescriere din American Psycho și cursul de teoria culturii alunecă ușor pe panta dezarticulării, discursul mult prea lung, de astfel interesant, despre evoluția și scopul artei plictisește în contextul dat, iar scenele grotești ale omorului, evident programatice, nici măcar nu (mai) șochează. Chiar dacă ideea în sine nu este rea, ba chiar ar fi putut fi remarcabilă, ambițiile tânărului autor sunt poate puțin prea mari pentru experiența și puterea de construcție romanescă de care dispune la momentul actual.
Aș vrea să ne concentrăm însă, în primă fază, pe elementele care îi reușesc lui Teodor Nedeianu. Prima sută de pagini recompune, în spiritul autenticist-biografist, prin micro- narațiuni cu mici accente suprarealiste, momente din copilăria naratorului. Desigur, ficționalizările pot fi decodate și ca manifestări ale eidetismului. Demn de menționat este și faptul că nu întotdeauna este clar dacă asistăm la o scenă „reală” sau la una „ficțională”, fie ea onirică sau „vis cu ochii deschiși”, ori dacă este vorba despre simple manifestări ale spaimelor/fricilor copilului. Un exemplu în acest sens ar fi scena nocturnă la care asistă copilul, respectiv prezența lui în patul fetei A., urmată de episodul accidentului care culminează cu rostogolirea capului bărbatului de pe targa pe care paramedicii se străduiau să o bage în ambulanță. E cam greu să nu ne gândim la Bulgakov în aceste condiții. Naratorul plusează însă imediat cu o scenă suprarealistă, cu efect discutabil, în care își privește ochiul stâng rostogolindu-se pe covor.
Frica este emoția care domină întregul univers al romanului. Dincolo de încercarea de a surprinde diversele somatizări ale fricii, se conturează lipsa de reacție a părinților/adulților, determinată de incapacitate, pasivitate sau, pur și simplu, indiferență în fața fricilor copilului, care iau proporții monstruoase. Alături de frică, rușinea este un alt sentiment pe care protagonistul învață să-l gestioneze de unul singur. Copilăria sa este una lipsită de iluzii sau de idealism, iar decorul este de cele mai multe ori mizer. Apartamentele „colcăie” de insecte, singurul element al ordinii fiind mama, însă, în urma divorțului, copilul locuiește cu tatăl care, deși prezent fizic, este, în esență, o figură absentă. Antipatia lui față de fosta soție se traduce printr-un soi de indiferență față de fiul care îi seamănă fizic acesteia și care încearcă, zadarnic, o apropiere de el. Tocmai de aceea, momentul în care tatăl îi rezolvă tema la matematică este unul cu o profundă încărcătură emoțională, mai ales în contextul recunoștinței și al atașamentului pe care le resimte copilul față de părintele care-și sacrifică somnul, și, ulterior, al situației imposibile în care se găsește de a-i da „bietului” părintele vestea că munca lui a primit nota 5. Într-un mod subtil se ridică și problema abuzului fizic la care își supun părinții copii, respectiv normalizarea bătăii, complicitatea tacită dintre aceștia, precum și tabuizarea subiectului. Apoi, să nu uităm de „ipocrizia” părinților de a interzice copiilor (și a sancționa fizic) comportamente însușite prin mimetism chiar de la ei, în cazul de față fumatul.
Întâlnim și personajele clasice care ne-au bântuit copilăria prin folclorul atașat lor: țiganii, șeful părinților, dentistul și, desigur, baba care nu suportă gălăgia și alungă copiii de la geamul/scara ei cu tot felul de metode inventive, de la bulgări de pământ la apă fiartă și ocări, dar și profesoara (de mate, desigur) dezamăgită permanent de elevii ei.
Probabil cele mai reușite pasaje le constituie cele care filmează fără filtre interacțiunile dintre copii. Cruzimea, violența și impredictibilitatea comportamentului infantil, o anumită „inocență” normalizată a agresivității, precum și fenomenul de bullying, propagat în cascadă – al victimei care devine, la rândul ei, agresor – sunt redate fără cosmetizări.
Întâlnirea cu moartea (bunicii) este și ea memorabilă: „– Ce e acolo? Pe masă./ Tata a oftat./ – Nănică-ta, vrei să o vezi?/ – Da./ M-a ridicat în brațe și m-a dus așa până lângă masă. Tata nu avusese dreptate: pe masă era cineva făcut din ceară galbenă, fără păr, cu nările și găurile urechilor albe./ – Ce-i asta? / – Nănica. Nu tu ai vrut să o vezi?/ Mi s-a făcut frică și îmi venea să plâng. Mama, care tocmai intra în cameră, ne-a văzut și a venit la noi./ – Mami, cine e bărbatul ăsta? Am zis arătând cu degetul la omul de ceară. Mami, mă sperie!/ Mama a început să țipe. După ce ieșeau din gura ei, cuvintele se loveau de pereți și ricoșau în mine. Dintr-un loc aflat undeva deasupra mea simțeam un curent de aer care mă lovea în creștetul capului. Loviturile păreau a se ghida după sunetele scoase de mama./ – Tu ești întreg la cap? Ce-ți veni să-l ridici? / – A vrut să vadă./ – Și ți se pare că e ceva ce ar trebui să vadă un copil de vârsta lui?/ – Dac-a vrut, ce era să fac? Să-i dau în cap? (…) – Aia era nănica?/ S-a schimbat la față înainte să-mi răspundă/ – Păi cine dracu’ era să fie, tată?/ – Și de ce avea nasul și urechile albe?/ M-a privit încruntat./ – Unde avea urechile albe?/ – Găurile./ – Aaa, tu zici de vată… Avea vată în urechi, tati. Și în nas./ Nu se mai încrunta/ – Tu i-ai pus?/ – Maică-ta./ – De ce?/ – Așa se face./ – Dar de ce? Să nu intre ceva pe acolo?/ – Da./ – Ce sa nu intre?/ Atunci mi-am adus aminte de ceva ce văzusem nu demult în fața blocului: pisicuța aia despre care mama a zis că era în descompunere. Arăta mai mult ca o vânătă dezumflată și era plină de insecte./ – Gongi, tati? Să nu intre gongi?/ – Da, tati, da”. (pp. 60-61)
Chiar dacă firul narativ, fie el și unul secvențial, ajunge până în perioada studenției, nu există o evoluție, respectiv o maturizare a personajului, ci doar o „sofisticare” a vocii narative. Trecerea este bruscă, de la scena gândacilor – care, în lupta lor pentru supraviețuire după ce tatăl împrăștiase insecticid în garsonieră, nu-l lăsau să doarmă, copil fiind, spaima copilului contrastând cu lipsa de reacție a tatălui – la ceea ce seamănă cu o primă întâlnire cu drogurile tari, și reacțiile fiziologice deloc plăcute, în compania și locuința grizetei, urmată de o plimbare prin niște locuri imunde, și apoi de uciderea brutală, foarte grafică, a Vrăjitoarei (Să fie grizeta de mai devreme? Posibil). Nu este limpede dacă avem de-a face cu o halucinație indusă de droguri sau cu vreo fantezie, referințele repetate la Psycho/American Psycho nefiind întâmplătoare, așa cum nu este întâmplător nici discursul alternativ, în paralel mai bine spus, despre clișeu/pierderea șocului – respectiv senzaționalismul care înlocuiește substanța, îndepărtarea omului de divinitate, evoluția artei, a culturii, pop rock culture etc. Pe de altă parte, efectul general este acela al gratuității. Dacă în prima parte micile intrări sub forma lecțiilor din manualele școlare care au rolul de a reda și stadiul/etapa la care se regăsește protagonistul funcționează, treptat, cursul acesta devine mult prea lung, iar dacă acțiunea se vrea a fi o punere în scenă a discursului ideatic, o variantă a „desenului din covor” (Henry James), nu cred că strategia îi reușește. Discursul devine greu de urmărit, deranjant pentru cititorii mai slabi de inimă, iar întâlnirea cu japonezul sau halucinațiile ulterioare devin, la rândul lor, fastidioase.
Vorbim însă despre un debut, și încă unul care a câștigat concursul de debut al Editurii Polirom și a fost nominalizat la premiile Observator cultural, așadar un început promițător – romanul are, așa cum cred că am reușit să demonstrăm, meritele sale –, așteptăm cu interes evoluția lui Teodor L. Nedeianu.
Cum motivația pentru titlul bizar al acestui roman îmi scapă, dincolo de, probabil, multiplele trimiteri la gândaci (și, pe cale de consecință, la Metamorfoza lui Kafka), voi încheia propunerea de lectură prin „cheia”/intenția declarată a autorului care poate fi revelatoare, mai ales din perspectiva unei bine-cunoscute preocupări hermeneutice de tipul „ce-a vrut să spună autorul” (și ce i-a ieșit, aș adăuga…): „Geaca lui Kafka este o încercare de a transpune experiența sistemului opresiv kafkian în planul lăuntric al unei minți infantile, aflată în dezvoltare. Totodată, romanul își propune să ridiculizeze felul în care individul contemporan interpretează și asimilează canoanele. Ca surse de inspirație, m-am îndreptat atât către poeții simboliști, cât și către autori precum William S. Burroughs, Alexander Trocchi, Karl Ove Knausgård, Max Blecher și, desigur, Kafka”2 ( Teodor L. Nedeianu în Observator cultural).
_________________
1 Geaca lui Kafka, Polirom, București, 2021, 195 pp.
[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 29-30]
revistavatra.org 