„Când m-am trezit, azi, muntele nu se vedea. Ningea cu fulgi mari, apoși și m-a fulgerat o bucurie ciudată, ca și când așteptam, la geamul pensiunii de pe Furnica, din Sinaia, să se așeze  zăpada ca să ieșim afară cu sania, eu și Alex. O secundă, parcă eram iar, copil, ți se întâmplă așa ceva și ție? Cum adică n-ai vrea? N-ai vrea să retrăiești nimic? Înțeleg că locuiai inconfortabil, cu mama și cu un unchi, mă rog, inconfortabil, ai dreptate, nu e cuvântul potrivit, totuși, copilăria e o vârstă când… Mi se pare ciudat să spui că n-ai avut copilărie, trebuie să fi fost și momente plăcute, dar nu le mai ții minte. Sigur, e o diferență, familia mea o ducea bine în comparație cu ce-mi spui de ai tăi. Nici tata, copil de țăran, n-a avut habar, în copilărie, ce înseamnă vacanțele și, pe urmă, când putea să înțeleagă, nu le-a mai prins gustul, avea mintea doar la spital și la bolnavi. Dar mama, fată de familie bună, făcuse balet, patinaj și practica asiduu turismul de agrement.

Parc-o văd, în fusta ei pantalon, cu un ruksăcel în spinare, plimbându-ne peste tot – la Cotă, la Vîrful cu Dor, prin Zamora, să admirăm Crucea de pe Caraiman, pe Valea Cerbului – trasee ușoare, de vară, picknicuri împreună cu cupluri de muntiști și copiii lor. Așa a căpătat Alex pasiunea muntelui, împreună cu prietenii a făcut creasta Bucegilor, Coștila, Bucșoiu, Acele Morarului, Jepii Mici, Babele, nu le-a scăpat nimic! Și nu cu telefericul, ca azi, cu ruksaci grei, plini  de conserve, cort, saci de dormit, în spate. Nu, n-am fost niciodată cu ei, n-aș fi mers nici dacă m-ar fi  invitat, fugeam de efort, iar Alex nu m-a luat cu ei. De fapt, înțeleg ce-mi spui, dacă mă gândesc mai mult, amintirile  devin dureroase, mi-am pierdut prima familie, mi-am pierdut soții, sigur, la distanță de ani. Dar pe Alex încă-l mai caut. Știi că gemenii au tot soiul de telepatii, un gen de comunicare a lor, a noastră nu era prea bună, eram gemeni bivitelini, dar eu îl simt c-ar fi viu, crede-mă. Îl simt altfel decât pe mama, pe  tata, pe bunica Monique, despre ei cumva știu că sunt în altă lume, departe. Dar Alex… Nu te supăra, Letiția, putem face acum o pauză? Doar cinci minute, nu mai mult…”

*

O deranjează că de la o vreme, când povestește ceva mai trist sau urmărește o știre dramatică la televizor, i se gâtuie vocea, din senin, și îi dau lacrimile. O ironiza pe mama, în ultimii ei ani, când o vedea că plânge la cărți, la filme, și biata de ea se scuza, nu știu ce m-a apucat! Uite c-a ajuns să facă la fel. E ciudat, e ca și când impulsul plânsului nu vine din mintea ei care controlează totul – încă! Centrul care dirijează totul n-ar îngădui emoțiilor superficiale, de acest tip, să-i îngusteze laringele și să-i umezească ochii, comanda vine din altă parte, dar de unde? Poate tot de-acolo, dar neurotransmițătorii, rețelele neuronale s-au degradat. Chiar nu pricepe ce-a apucat-o să se smiorcăie. Doar a trecut cu ochii uscați și buzele strânse prin situații oribile la care, vorba Letiției, n-ar mai vrea să se întoarcă. Nu cele din viața ei îi fulgeră acum în minte, pe-astea le-a blocat, pe copii i-a dus la psiholog, cu rezultate discutabile, dar ea și-a rezolvat singură traumele.

*

Chiar le-a rezolvat? Dacă ar fi așa, scenele din spitale, care o curentează, când și când, ar fi închise, undeva în adâncuri, și n-ar mai ieși decât atunci când ar vrea ea, adică jamais. Ar fi trebuit să facă și cu ele așa cum a sfătuit-o Andu, când s-au întors de la masa la restaurant, după înmormântarea mamei, unde se mișcase ca un robot, urându-și rudele și prietenele mamei, antrenate în anecdote nostime, la început despre decedată, apoi tot mai departe de ea, cu poftă de mâncare și vorbă, scăpând, când și când, un râset nechezat. Ochii ei roșii nu mai aveau lacrimi, slăbise, rochia neagră flutura pe ea. Copiii erau la socri, iar  Andu se învârtea în jurul ei, stângaci, neștiind ce-ar putea să-i spună, cu o neliniște nouă în ochi.

  Erau de-o vârstă, dar ea îi pierduse, unul după altul, pe toți ai ei, din familia lui nu murise, încă, nimeni, păreau ocrotiți de soartă.

„Roagă-i pe părinții tăi să-i aducă pe copii! Ei au tabieturile lor, n-are rost să se mai chinuie, o noapte în plus, pe canapele!” i-a zis, sec.

Și s-a dus în bucătărie să pregătească cina, dar îi tremurau mâinile, a scăpat un pahar în chiuvetă și s-a tăiat, încercând să adune cioburile.

„Chiar că ești culmea! Acum te-ai găsit să te bagi în bucătărie! a mormăit el, scrâșnind din dinți în timp ce strângea bandajul ca să-i oprească sângele. Nu mă duc după niciun copil! Să vadă și-ai mei ce-nseamnă să ai nepoți! Ieșim la o plimbare, dacă vrei..

Și-a coborât mâna pe spatele ei încordat, de la ceafă până la fese, și deodată s-a răzgândit, ești ruptă de oboseală, i-a șoptit, împingând-o încet spre dormitor. I-a tras rochia peste cap, cu răbdare, fără să mai adauge altceva, în timp ce ea îl împingea, nu, nu, nu. Și-a azvârlit și hainele lui și și-a lipit fruntea fierbinte de sânii ei rămași la fel de mici, doar mai moi, după ce alăptase. Totdeauna ardea când făceau dragoste, i-a simțit buzele fierbinți alunecându-i pe pântec, palma fierbinte i-a desfăcut ușor picioarele, fața arzând a alunecat între ele, încordarea ei se schimbase, trecuse într-o mișcare ritmică, tot mai ritmică, mai, te rog, mai! i-a șoptit, până când a zvâcnit, curentată. Trupul lui fierbinte s-a prăvălit peste ea, a intrat violent, se agățase, recunoscătoare, de umerii lui, și gemea iar, până când el și-a scos strigătul obișnuit de luptă, și căzând istovit, pe pernă, a întrebat-o, dar tu? dar tu? L-a înconjurat, cu brațele și picioarele și s-a strâns lângă el, un păianjen mic și umed, e bine, e bine, gândea, dar vocea nu-i ieșea din gâtlej.

A adormit mai iute decât ea. Stătea cu ochii deschiși în întuneric, chinuindu-se să gonească imaginea cu sicriul care cobora, încet, prins de sfori, și Andu trăgând de ea s-o scoată din cercul rudelor, ciori negre, strânse în jurul criptei. Pe monumentul de marmură al doctorului Dragomir era inscripționată data proaspătă de moarte a soției. Nu, la asta nu te gândești acum! și-a comandat, drastic, gonind imaginea. Ecranul a rămas negru și gol, în timp ce auzea o să te gândești la asta mai târziu! MAI TÂRZIU, când o să fii în stare! Vocea lui Andu când împinsese poarta și scosese de pe ea prapurul de doliu. Te gândești la lecțiile și la hainele de mâine ale copiilor, la zilele când vine femeia, la programarea concediului, dar la asta, nu! Nu acum, nu acum! Altădată, când o să fii în stare!

                                                             *

N-a făcut la fel cu amintirile din spital, de-asta nu le-a putut uita?

A deschis ușa salonului, și infirmiera vorbăreață, cu fundul mare, i-a strigat:

„Aici, la patul de la geam, doamna doctor! L-am pus în singurul pat liber!”

Un biet șoricel negricios, ca mai toți din cartierul ăla, toropit de febră, cu ochii lipiți, deshidratat, malnutrit, tegumentele reci, și paloarea, o fețișoară lividă, la șapte ani părea de patru. L-a evaluat din ușă, o să-l scot, și-a zis, știu ce să-i fac ca să-l scot! Se  simțea atotștiutoare, puternică. El doar scâncea, mă dor ochii, numai ochii, a șoptit când l-a întrebat ce-l doare, dar ea a știut că-l dureau toate, capul, gâtul, burta, era tot o durere. Pierdut în pijamaua roz, cu șoricelul Jerry, pe piept, pescuită de infirmiera cu gură și fund mare, din dulapul ei cu haine de rezervă și lumânări pentru ultimele clipe.

„Le-a vărsat și le-a pișat pe toate, doamna doctor! Și până-mi aduce altele Spălătoria, l-am pus în asta!”

O pijama de bumbac fin, nu de diftină, ca cele de spital, decolorate, rufoase. O pijama  roz, cu șoricelul Jerry pe piept, aproape nepurtată, de fetița necunoscută al cărei cadavru mic fusese ridicat, după un timp, de la morgă. Familiile înstărite nu mai solicitau  hăinuțele de la internare, la ce le-ar mai fi servit decât să le reamintească, o dată în plus, că-și aduseseră copilul cu viață în el, și plecaseră fără? 

Trecută prin sărăcie și învățată, de mică, să respecte valoarea înmagazinată în lucruri, infirmiera corpolentă cântărea din ochi hainele abandonate, ar fi bătut-o Dumnezeu să fure hăinuțele copiilor morți! Arunca zdrențele îngălate și pe cele care mai puteau fi folosite le  trimitea la Spălătorie, apoi, călcate, împrospătate le stivuia în dulapul ei cu  rezerve.

Convinse că obiectele morților menesc a rău, colegele râdeau de ea pe la colțuri și-o porecliseră Magazionera.

*

Încrederea în puterile  ei medicale scădea pe măsură ce nici perfuziile, înfipte cu  chin în  micuțul braț vânăt, astea-s vene, doamna doctor, unde să înfigi acul? nu-l întârziau din  drumul lui implacabil spre niciunde. Nu știa ori nu putea să înghită pastile și vărsa orice strop de lichid, chiar și apa, împreună cu bila galben-verzuie, cleioasă care-i pătase buzele mici, scorojite. Nu mai deschidea ochii, doar gâfâia sacadat și sub pielea lividă se întrezăreau oasele micului craniu. A urcat toată noaptea, de la camera de gardă, de la parter, până la  etajul trei, încercând să-i facă tot ce învățase, tot ce a fost sfătuită, tot ce-i trecea, de disperare, prin minte.

„…hai, doamna doctor, lăsați-l, că stau eu cu el! Mergeți să puneți capul jos, acu, cât s-au rărit urgențele!”

Nu era conștientă de ipocrizia asistentei care, de când  se culcase câteva nopți cu șeful secției, le detesta statornic pe nou venitele doctorițe tinere, pândind un motiv care să-i permită să-și revadă amantul pasager între patru ochi:

„… amărâtul ăla mic gata să dea colțul, și asta nouă dormea ca nesimțita, păi asta-i gardă, spuneți și dumneavoastră, domnuʼ doctor!?”

N-a auzit-o, nu și-a imaginat bârfele din spatele ei. Se temea doar de infirmiera lată în șolduri care prindea semnalele morții mai iute și mai precis decât orice medic. Scosese deja lumânarea, din același dulap cu pijamaua roz a fetiței care-l chema, nerăbdătoare, pe băiețelul vânăt-negru, horcăind, slab, în  bluza cu Jerry pe piept, ca să-l aibă acolo, tovarăș de joacă în ceruri.

„Hai, doamna doctor, lăsați-l să plece! Nu ne putem pune cu voia Celui de Sus! Haideți, că-l pierdem! Măcar să pornească la drum cu lumină la el!”

*

Nemișcată, cu fraza pregătită, am făcut tot ce s-a putut.., tăiată de urletul sălbatic  al tatălui. Întinzând mâinile neputincioase spre mama care-și smulgea părul, lovindu-și capul de zid, vă rog,nu! vă rog, nu faceți asta! Încercând să le prindă privirea încărcată de ura adâncă față de medic, marele vinovat.

Uși se deschid  pe furiș, capete se apleacă de la ferestre, asistente, infirmiere, priviri lacome sorb scena din holul spitalului, care se tot repetă, cu alți tați și alte mame, dar niciodată n-a fost așa de tare, este, fată?!

Doctori, doctorițe, strângându-și capul între umeri, hai, gata, ăsta nu e spectacol, nu vă e rușine, treceți la treabă! Ba e spectacol, e mult teatru în jurul mortului până au să-l vâre-n pământ, ca să scape de remușcări, cine n-a greșit față de aproapele său – copil, părinte, frate?

Uite pe ce mâini se lasă cazurile grele! Ar fi trebuit s-o învețe cineva cum să-i potolească! Nu pui prestigiul spitalului în mâinile unei fâșnețe care crede c-a  intrat în meseria asta, dacă și-a tras pe ea halatul alb!

Nesimțitul ăsta de portar trebuia să oprească circul din primul moment: tovarășul,vă rog! vă rog, tovarășa! El știe doar să-i taxeze pe aparținătorii care intră înafara orelor permise, cinci lei, zece, dacă nu curge, pică, în loc să strige: aici este spital, tovarășul! tovarășa, aici e oameni bolnavi! io sun la miliție, și dacă e scandal, miliția e pe noi!

El nu strigă, el doar se uită, mulțumit, cu fața impasibilă, e de partea celor mici care se  înclină stângaci la șefi, îi știe pe toți, să trăiți, domnul doctor! Și ei, de sus, ce mai faci, Vasile? Dar vine uneori ceasul dreptății, o iau  peste bot încrezutele și încrezuții ăștia de doctori cu  buzunarul umflat de plicuri, care se cred dumnezei!Cât e directorul  la Minister, el îi lasă pe amărâții-ăștia de părinți să-și verse amarul, că ce mai poa-să facă de-acu-nainte decât să urle și să se ducă  la intrarea din spate, să coboare scările și să-și ia, Doamne iartă-mă și ferește, copilul de la morgă!

*

Singură în fața tuturor, strângându-și, fără lacrimi, unghiile mici, lăcuite, în pumni, cu vinovăția dizolvată  într-o furie care-i urcă din adâncul obosit, m-am zbătut pentru el în aste două zile mai mult decât ați făcut-o voi în șapte ani! De ce l-ați adus atât de târziu, nenorociților?! Doar ca să scoateți moartea din casă și să mi-o puneți mie-n cârcă! Voi, cu nesimțirea, cu ignoranța voastră, îl  băgați în pământ! O să vă-ntoarceți la mizeria voastră de casă, o să vă prăvăliți, beți, furioși, în pat și-o să faceți altul, alții! O să-i țineți la fel, nemâncați, bătuți, uitați de Dumnezeu, cine  trăiește, trăiește, cine nu, la spital, în ultimul moment, și pe urmă, la groapă!

Le-a întors spatele și a plecat, cu pași mici, să primească furia, greu ținută în frâu,a  șefului de secție, de ce v-ați pretat la circul ăsta, doamna doctor? Două vorbe decente, condoleanțe, și gata! N-aveați niciun motiv să fiți mândră de ce-ați făcut, o să discutăm cu toții, mâine, al câtelea deces de minori e! Îți dai seama sau nu de consecințele muncii dumitale, doamna doctor?! De ce nu le-ai spus că nu sunt șanse, să și-l ia să moară acasă, nu să intre în statistica noastră! De ce n-ai avertizat părinții, de ce nu m-ai avertizat pe mine, pe colegi, pe directorul spitalului, pe oricine, au venit, doar, în garda dumnitale! Să spui, am un caz grav, n-am experiență, sunt nouă, n-am fler, n-am calitate de doctor! Era atât de greu să spui asta, doamna doctor?! Înțelegi ce trebuia să faci, ca să n-ajungem, toată secția, tot spitalul pe rapoarte la..? Să riscăm să ne desființeze și să ne arunce care-încotro, te-ai gândit la asta,doamna doctor?

*

Stacojiu la față, Profesorul, șef de departamentului, își mestecă furia între dinții cenușii de acrilat, dracu l-a pus să-i scoată post fufei ăsteia?! O nulitate crescută-n puf, fiica doctorului Dragomir! Ăla da, ăla era o fiară, i-a mâncat fripți pe toți din jurul lui, dar  bisturiul lui învia  morții, altă ligă! Ea? Note mari la examene pe amintirea lui, atât! Să-și vadă lungul nasului, să stea într-un colț, cu botul pe labe, scobitoarea dracului, nu să mă vâre-n căcat, fiindcă că ea știe, ea poate, rahat!

Secretarul de Partid încă îl mai aprobă, clătinând îngrijorat din cap, fața nu i se destinde până nu-l vede intrând, cu alaiul de studenți și asistente în saloane, la ora primei vizite. Doar tu riști să-ți pierzi capul, istericule, nimeni altcineva nu riscă nimic, în afară de tine! Te-ai așezat pe tron și nu te mai dai plecat decât cu picioarele înainte! Tu, care nu ești în stare nici să fuți pizdele astea proaste pe care ți le aduci, an de an, tu, care nu știi decât să  urli la ele de câte ori fac alt pocinog!

Asta  mestecă în minte secretarul de Partid. I-a răsărit o mică speranță să-l vadă virat pe unsul ăsta cu toate alifiile, ajuns ditamai Profesor, secția merge brambura, dar cineva îl ține, cine? Pe unde a săpat, toți ridică din umeri, n-a reușit să afle cine.

*

Toate astea i s-au întâmplat, ei, cândva? Secvențe dintr-un film cu o femeie tânără, cu care n-are nici o legătură cu ea, cum n-are legătură nici capul zbârlit, cu conturul feței incert și pielea fălcilor căzută, moale, pe gât.

Femeia necunoscută apasă butonul telefonului, da, ai sunat exact la vreme! am terminat ce-am avut  de făcut!

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 2-4]