E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.

Importanța colecției inițiate de Adrian Botez poate fi sesizată din numărul mare – și calitatea – scriitorilor înrolați în proiect: până acum au apărut biografii romanțate dedicate lui Caragiale (Bogdan Alexandru Stănescu) Urmuz (Alexandru Vakulovski), Hortensia Papadat-Bengescu (Ana Maria Sandu), Cioran (Andrei Crăciun), Paul Celan (Cristian Fulaș), Nicolae Labiș (Cosmin Perța), Marin Preda (Bogdan Răileanu), Steinhardt (Lavinia Bălulescu). Lista nu e completă și cu siguranță nu se va opri aici. Unul dintre cele mai provocatoare pariuri din serie îi aparține însă lui Bogdan Crețu*, care își propune să intre temporar în pielea lui Nichita Stănescu. Zic pariu, întrucât poetul e, poate, cel mai de seamă exponent al mișcării șaizeciste, al cărei program a constat în îngroparea – sau măcar camuflarea – biografiei în operă. Aproape nimic din viața trăită a lui Nichita nu transpare în poeme și aș zice că, în ciuda biografiei excentrice și a canonizării timpurii, nici memorialistica nu e foarte bogată, nici extrem de expresivă. Cu excepția câtorva pagini pe care le știm cu toții (semnate de Ștefan Agopian, Gabriela Melinescu, Nicolae Breban), biografia lui Nichita Stănescu s-a pierdut în folclorul scriitoricesc de toată mâna.

Din această cauză, „reconstrucția” omului Nichita Stănescu e un proces dificil, de care Bogdan Crețu se achită cu imaginație și cu probitate profesională. Deși e vorba de un roman de sine stătător (criticul clarifică într-o notă finală faptul că personajul e complet „al lui”), autorul biografiei încearcă să redea cât mai fidel psihologia omului și a creației. Nu e vorba aici de un roman realist, ci mai degrabă de o construcție-parabolă în care detaliile și contextele, deși ușor sesizabile în fundal, sunt spiritualizate. Pe de o parte, pentru că Bogdan Crețu s-a sfiit „să pătrundă cu imaginația impertinentă în intimitatea poetului”, după cum mărturisește în aceeași notă. Mai ales identitatea celor care populează anturajul lui Nichita Stănescu este protejată, chiar dacă cunoscătorii lumii literare îi pot identifica cu ușurință. Pe de altă parte, această abstractizare care face din narațiunea lui Crețu un roman simbolic sau poetic trebuie citită ca o formă de fidelitate față de autorul Necuvintelor. Se putea scrie un roman realist despre Nichita Stănescu? Cu siguranță, da – și cu siguranță, el ar fi fost extrem de interesant. Ar fi reprezentat însă cartea respectivă o formă de adecvare la ideologia operei sau a autorului din spatele ei? Greu de zis. Miza lui Bogdan Crețu nu e doar de a scrie un roman despre Nichita Stănescu, unde să-și exercite întreaga libertate de imaginație, ci aceea mai modestă, dar mai adecvată genului biografiilor romanțate, de a-l prezenta în spiritul lui.

Nichita. Poetul ca și soldatul e în aceeași măsură o reconstituire a vieții și o reinterpretare a operei dintr-o perspectivă holistică, care nu mai izolează radical scrisul de biografie. Cartea surprinde toate etapele existenței poetului privite însă esențializat, din unghiul impactului lor asupra poemelor. Aproape nimic din tensiunile sau dilemele legate de Nichita Stănescu nu lipsește din narațiunea lui Bogdan Crețu, ceea ce face din poet un personaj extrem de viu: Nichita e în același timp poetul genial, autorul unor volume precum 11 elegii sau În dulcele stil clasic, dar în același timp un scriitor care a devenit propriul epigon destul de repede. E și ideea-forță a cărții, care face ca Nichita să fie prezentat încă de la început ca un personaj fantomatic, un mort printre vii, ros de angoasa de a-și fi supraviețuit (poetic). Nu întâmplător, romanul lui Crețu refuză structura diegetică clasică, debutând cu imaginea unui Nichita îmbătrânit înainte de vreme, condamnat să-și experimenteze postumitatea.

Această ecuație spiritualistă, reluată de-a lungul întregului volum și amplificată de sinonimia poet-soldat în calitate ca profesioniști ai morții, risca să rămână aridă dacă Crețu ar fi ocultat cu totul controversele biografiei poetului. Gelozia față de succesul lui Labiș manifestată subliminal în nevoia de posesiune a fostei iubite a acestuia, egoismul tiranic față de femeile adorate, amestecul de generozitate și cabotinism pus în act în relațiile cu discipolii sau lașitatea în raport cu regimul sunt, toate, ingrediente prezente în carte și care fac din Nichita un personaj în carne și oase. Bogdan Crețu evită, așadar, discursul hagiografic. Pe de altă parte, narațiunea lui reușește să evite și efectul contrar, al deconstrucției, prin integrarea acestor trăsături prea umane în ansamblul psihologiei lui Nichita Stănescu. Criticul a recitit cu atenție memorialistica dedicată poetului, a consultat apropiați ai acestuia, a reluat toată opera poetică, eseurile, plus o parte din critică.

Nu știu dacă ceea ce a ieșit de aici e o hologramă care să surprindă imaginea lui Nichita ca atare, în toată concretețea ei, însă e de lăudat efortul de a reda psihologia creației celui mai titrat poet român postbelic. Cartea nu se adresează amatorilor de picanterii cu privire la viața poetului, ci acelora care vor să înțeleagă mai bine/din interior motivația existențială a operei, de multe ori greu de ghicit în cazul unui poet atât de abstract. Din acest punct de vedere, sunt bifate aproape toate problematicile tipic nichitastănesciene: antagonismul cvasi-romantic dintre starea de grație a poeziei și derizoriul cotidian (volumul 11 elegii e scris într-o locuință sordidă, dar sub influența luminoasă a Gabrielei Melinescu); incompatibilitatea dintre viața domestic-burgheză și anarhismul pe care-l impune meseria de poet; disprețul față de (propriul) corp, a cărui lipsă de consistență/descompunere Nichita o intuiește încă din tinerețe; raportul dintre superbia propriului talent și frivolitatea livrării lui zilnice. Mai ales această trăsătură a personalității lui Nichita Stănescu e exprimată subtil de Bogdan Crețu: „Dăruia poezii așa cum un împărat aruncă nonșalant cu pietre prețioase. Ca să arate că e puternic. Ca să arate că disprețuiește frumusețea. Că e toată a lui și o poate împărți după plac”. Și compromisurile față de regim imputate de tinerii care îi frecventează apartamentul din Piața Amzei sunt, după Crețu, tot un epifenomen al acestei vanități nobiliar-metafizice: „Poezia e revelație (…) Dar, mai ales, deasupra cântecului unui poet stă un zeu. Nu contează că e el e amenințat și silit să cânte la masa te miri cui, asta e sociologie. Se întâmplă și se uită. Dar cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea un sens realității. Puterea e neputincioasă pe lângă poezie. Puterea e prezent pur. Poezia este eternitate. Voi ce faceți? Voi vedeți cum poetul îmbrățișează genunchiul celui puternic și-l judecați după asta. Dar nu mai observați esențialul: zeul care e deasupra cântecului lui. Zeul! De-asta el poate nemuri prin cuvânt. Un poet trebuie judecat după ce are el mai bun, după cântecul lui sacru, nu după eșecurile lui!”.

Ceea ce se pierde din punct de vedere al verosimilului în pasaje precum cel de mai sus (căci e greu de crezut că un poet, oricât de diafan, vorbește și își vorbește zilnic doar în acești termeni) se câștigă, în schimb, în expunerea ideologiei subiacente a unei opere și chiar a unei grupări scriitoricești. Criticul ghidează permanent pașii biografului/romancierului. Prin inserțiile frecvente cu privire la anturajul lui Nichita Stănescu – din care era greu să nu se detașeze figura lui Nicolae Breban –, cartea e și o bună radiografie spirituală a șaizecismului, cu tot ce înseamnă el: profesionalism al scrisului dus uneori până la fanatism, sacrificare a celorlalte valori în favoarea cele estetice, încredere cvasi-mistică în capacitatea literaturii de a exorciza răul social, concepția asupra operei ca formă de camuflare a biografiei etc. Romanul dedicat de Bogdan Crețu vieții lui Nichita Stănescu intră, cred, în bibliografia esențială a neomodernismului românesc. De-abia aștept să-l recomand studenților.

______________________

* Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Polirom, Iași, 2022, 256 p.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 22-23]