Al. Cistelecan – Dialogul Șerban-Tudoran

Dacă n-ar fi singurul care face asta, aș putea zice liniștit despre Robert Șerban că e printre puținii oameni de televiziune care izbutesc să facă interesante și atractive până și emisiunile literare. De la natură acestea sunt eminent plicticoase – indiferent de protagoniști – și pledează pentru schimbarea imediată a canalului. Nu e cazul celor realizate de Robert, care – e o simplă propunere – ar trebui mutat la o televiziune de centru, deși nișa în care e prins are și ea ceva spectatori, dar nu cât să se sperie lumea. Printre cele mai bune idei ale sale (multe-s așa, dar unele-s doar bune) trebuie pusă și inițiativa de a-l intervieva pe Dorin Tudoran. Că și lui i se va fi părut una dintre cele mai bune se vede din faptul că dialogul ocazional, prilejuit de ediția din 2020 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, s-a transformat într-un dialog ce amenința să devină interminabil dacă n-ar fi trebuit întrerupt pentru a-l transforma într-o carte – Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, Postfață de Cornel Ungureanu, Editura Trei, 2022.

A ieșit „o carte de dialoguri extraordinară”, după cum bine zice Cristian Teodorescu (în Cațavencii, nr. 15/2022). Meritele pot fi împărțite, firește, căci insistențele lui Robert (cu întrebări care se repetă, uneori aidoma, alteori în formulări mai perverse, dar care se lovesc de memoria lui Dorin Tudoran, care marchează fiecare tentativă de revenire la un punct sau o problemă) îl persuadează pe interlocutor, uneori atât de eficient încât răspunsurile devin curate eseuri – literare, morale, social-politice. Firește, ceea ce se cuvine Cezarului trebuie dat lui. Nu știu însă dacă Robert ar fi avut vreo șansă să patineze în acest dialog, chiar dacă ar fi avut de gând. Tranșanța lui Dorin Tudoran, unită cu o nuanțată înțelegere a oamenilor și evenimentelor, n-ar fi îngăduit nicidecum baterea apei în piuă.

Deși întrebările au un curs atât de liber încât nu par să fi fost precedate de un plan, ele se ordonează, totuși, pe câteva registre problematice (și biografice). Se văd, până la urmă, insistențele punctuale ale lui Robert. Unul din locurile în care vrea neapărat să ajungă este așa-numitul – pe stil vechi – „atelier de creație”. Ușa acestuia vreo Robert s-o spargă, fie lovind în ea cu un berbece, fie folosind un  șperaclu. Răspunsurile nu-s sofisticate (Dorin Tudoran nu e un poet cu „fițe”; are conștiința clară a propriului loc și a propriei valori, așa că nu umblă cu fofârlica și nici nu-și face selfie-uri eroice), ci mai degrabă provocator de directe. Bunăoară, cum de scrie el ba în versuri albe, ba în prozodie clasică e o problemă decisă nu de poet, ci de poem. Asta pentru că Dorin Tudoran pornește (adică e pornit) de la ceea ce Valèry numea „versuri dăruite”: „în cazul meu mai totul este determinat de primul vers, de primul rând al unei poezii, de cum se învârte el în mintea mea înainte de a-l pune pe hârtie. El, nu eu, este cel care determină dacă versurile următoare se supun rimei sau sunt versuri albe”. Inițiativa acestui vers decisiv rămâne misterioasă, căci apariția lui e o spontaneitate absolută: „de cele mai multe ori pornesc de la un vers care mi se tot învârte în minte. Nu știu din ce se naște el, singurul meu efort este ca, înainte de a-l pune pe hârtie și a aștepta să vină altele după el, versul să fie al meu, nu o amintire din altcineva”. Caracterul acesta absolut inaugural și spontaneitatea lui sunt valori pe care poetul ține să le păstreze – „simt nevoia să las poeziei libertatea cu care a venit spre mine”, chiar dacă nu se poate lăuda că ar fi scris „dintr-o suflare numeroase poeme”. În nici un caz nu sufocă prin artizanat această „violență” inițială și fondatoare a poeziei: „Nu sînt /…/ tipul de poet care să trudească la un poem, să-l bibilească pînă îl consideră o capodoperă”. Nu e nici „tipul de poet” care-și provoacă febre creative și n–are angoasa lipsei de inspirație. Știe bine că o poezie care trebuie scrisă nu se va lăsa nescrisă: „nu e nevoie să stîrnești muza. Te caută ea cînd consideră că ești pregătit să înțelegi ce-ți spune”. De nu ești pregătit, te pregătește ea, cum i se întâmplă și lui Dorin Tudoran într-o noapte de insomnie (adică una obișnuită pentru el), când „a(m) aflat că ceva lucra în capul meu, fără știrea mea”. Aceste „lucrări fără știre”, cu care poetul se trezește gata făcute, sunt, pentru el, „inspirația”, o instituție pe care o reacreditează prin mărturia și experiența personală. În tot dialogul, acolo unde vine vorba despre „cum se scrie” poezia, există o pledoarie credibilă a poetului pentru fondul de misteriozitate al creativității. Că relațiile sale cu poezia au avut de la bun început ceva misterios și neliniștitor stă mărturie evocarea primului „contact” fatal (cu Blaga a fost să fie, măcar că Dorin Tudoran nu s-a înscris apoi în valul de blagieni din anii ʼ60-ʼ70), unul atât de șocant încât „ar fi putut să omoare în mine orice interes pentru poezie”. Numai că motivația profundă a scrisului de poezie, dincolo de unele mai frivole (glorie, femei, bani), l-a scos la mal, și poezia lui a încercat să acopere „dorința de a comunica, de a coresponda” – în fond, dorința de a exorciza o singurătate inexorcizabilă. Asta cu toate că „poezia e un monolog” (spre deosebire de „dialogul” care e publicistica). Monolog trimis tuturor, firește. Și trimis pentru că poezia, „ca și muzica”, „poate fi un redutabil doctor care tratează neliniști ale sufletului”. Exorcizarea unei solitudini care nu se lasă clintită din sufletul poetului și generozitatea de a-i lecui pe ceilalți de ea – astea sunt cele două motivații reale ale poeziei. Evidente amândouă în poezia lui Dorin Tudoran, una intens participativă la drama umană. Sunt și obiectivele asumate în general de poezie, de aceea schimbările din gramatica poeziei nu sunt „fundamentale”. „Fundamental, zice Dorin Tudoran întrebat asupra schimbărilor – nu cred că s-a schimbat ceva, sau nu prea mult”. Tot acest entuziasm „fundamentalist” și toată credința în misionarismul poetic sunt așezate, desigur, deasupra unui scepticism la fel de „fundamentalist”: „literatura este zădărnicia însăși”. (Asta ca să nu pară că e vorba de o încredere naivă în instituția poeziei, ci de una dramatică). Dar o zădărnicie care nu crede în fatalitatea ei, ci mai degrabă în propria putere de a-și exorciza condiția de zădărnicie. Sunt multe alte propoziții de poetică împrăștiate de-a lungul dialogului și, dacă nu din altă parte, măcar din acest dialog poetica lui Tudoran poate fi reconstituită.

Un registru consistent îl reprezintă, desigur, întrebările „biografice” – iar între ele, multe, cele referitoare la viața literară petrecută în țară. Destule însă și despre biografia ca atare a poetului, măcar că paradigma biografică Tudoran e de presupus știută, poetul și publicistul fiind una din puținele personalități literare care a înfruntat deschis teroarea ceaușistă – cu toate riscurile implicate și asumate. Se conturează o linie de Tudorani implicați în istorie nu mai puțin decât în literatură; cel puțin pornind de la Tănase Todoran, strămoșul năsăudean tras pe roată pentru că i-a cerut Mariei Tereza asumarea în scris a libertății de credință pentru cei care se înscriau în regimentele grănicerești (povestea lui o spun vizitatorilor muzeografele de la Muzeul Grăniceresc din Năsăud) și care a sfârșit în sinaxarul ortodox. Poet și el, tatăl lui Dorin Tudoran „a fost un rebel, un luptător, a fost parte a grupului de scriitori care /…/ a luptat pentru idealul readucerii Transilvaniei înapoi” în România. Propria biografie, dincolo de aceste evocări ale ascendenței familiale, e, firește, mai detaliat documentată, atât în ceea ce privește condiția de poet a lui Tudoran, cât și în ceea ce privește faptele publice. Nici „biografia” poeziei nu e scutită de drame și rupturi sau întreruperi. Când a plecat în exil, Dorin Tudoran părea convins că a ajuns la capătul carierei sale poetice: „ideea mea era că, odată plecat, viitorul meu ca scriitor încetează la Aeroportul Otopeni”. Drumul acestor „cariere” ține însă de suflul vocației, nu de incidentele biografice, fie ele cât de traumatice. Viitorul lui „ca scriitor” nu s-a oprit la scara avionului, cu toate că s-a lovit de ea. Deși se felicită pentru decizia de a încheia brusc și definitiv cu poezia, ca-n toate cazurile și la el refulatul se întoarce și-l cuprinde „din cînd în cînd regretul că nu a(m) continuat să mă lupt și pentru o viață literară”. Cu atât mai mult cu cât fusese implicat în „viața literară” de la bun început; cu bunele și cu relele ei. Câteva episoade povestite acum cu amărăciune sunt relevante pentru epoca în sine și pentru felul în care s-au deteriorat relațiile uman-scriitoricești. Cum e, de pildă, episodul în care Nichita Stănescu scrie o diatribă împotriva lui Dorin Tudoran, după ce  acesta dăduse în vileag plagiatul lui Ion Gheorghe: „Nici măcar nu citise sau auzise la Europa Liberă textul meu. I s-a sugerat să scrie și a scris.” Părăsit de aproape toți prietenii în perioada în care a fost terorizat, Tudoran are parte și după căderea comunismului și revenirea sa în viața publică românească (inclusiv ca poet) de destule măgării ordinare. Pe una dintre ele o pomenește: un blogger care refuză să-i includă Tânărul Ulise într-un top al celor mai bune cărți de poezie ale anului respectiv argumentează scurt: „Dorin Tudoran a pierdut, a dat poezia pentru un rahat”. Cu asemenea radicalisme, venite îndeosebi din partea unor convertiți brusc la democrație și inclemențe morale, după o istorie de plecăciuni și lingușeli, Dorin Tudoran se întâlnește mai mult decât i s-ar cuveni. Ce-i drept, pamfletar cu temperament ignifor, nu prea rămâne dator. Cu atât mai mult cu cât, mergând pe drum drept și fiind exigent mai întâi cu sine („sînt un om care, pentru a-mi permite să fiu aspru cu alții, am hotărît de la bun început să fiu foarte aspru cu mine însumi”), n-are de ce emite indulgențe. Această exigență morală l-a înstrăinat și l-a izolat oarecum, dar ea nu s-a flexibilizat niciodată. Feloniile, fățărniciile, fariseismul și ipocriziile, fie cele din plan public, fie cele din plan personal, îl irită instantaneu: „Din nefericire, eu am fost lovit cu mult mai devreme decît alții de un soi de irascibilitate, nervozitate în fața imoralității publice. Ele s-au transformat – treptat, dar necruțător – într-o intransigență care numai bine nu mi-a făcut.” Cu toată această inflexibilitate, Dorin Tudoran nu trece peste meritele amestecate cu păcatele făcute de unii dintre cei cu care s-a întâlnit și le restituie nuanțat portretul (cum se întâmplă, bunăoară, cu Dan Deșliu, George Macovescu, Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu). Celui din urmă, de care l-a legat o lungă prietenie și alături de care a participat, cel puțin la început, la proiectul „Cenaclului Flacăra”, îi dedică o mică orație funebră iritat de înverșunările altora: „ideea de a scuipa public un mort care nici nu apucase să se răcească mi s-a părut oribilă”. Bunul simț rămâne, pentru Tudoran, o instituție publică și o conduită care nu pot fi suspendate.

Publicistica lui Tudoran trece în revistă un întreg catalog de metehne românești. Multe dintre ele sunt, inevitabil, relevate și pe parcursul dialogului. Analiza ethosului se împletește cu rememorarea faptelor. Propoziții cu forța inciziei în piatră se adună într-un breviar de observații tranșante, referitoare deopotrivă la anii comunismului și la cei postcomuniști. Dau aici doar câteva exemple de asemenea incizii în morala românească și-n moravurile românești: „Cînd a trebuit să părăsesc România, țara era burdușită de genii tăcătoare. Azi, România este suprapopulată de genii trăncănitoare”; „Cu cît audiența înghite mai multe gogoși, cu atît crește mai mult oferta de gogoși”; „Gestul de a fi împins într-un colț pentru a ți se declara simpatia/prietenia/solidaritatea intrase în ritualul lipsei de solidaritate a epocii”; „România este o colecție de asemenea generații pierdute”; „Duplicitatea – și în viața de zi cu zi, și în operă – a fost pentru cei mai mulți dintre noi cota maximă la care s-a ridicat radicalitatea noastră” etc. etc. Tratatul de simptomatologie românească din publicistica lui Tudoran și din acest dialog e, cu siguranță, unul din cele mai tranșant și mai dureros scrise. Oricât ar fi ele ieșite din indignatio, ca la latini, vituperațiile lui Tudoran par, totuși, mai degrabă ieșite dintr-o rană. Orice anomalie românească pare o suferință personală.        

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 25-26]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.