În 2022 Gabriela Feceoru iese la rampă cu două volume noi, Aștept primăvara și vine – Dragoș¹ și vax², care se adaugă debutului³ și celui care, în 2019, i-a consolidat statutul de poetă⁴. Deși sunt două volume distincte, ele par, împreună cu cele anterioare, părți, tomuri, ale unui demers liric unitar, dincolo de particularitățile fiecăruia, căci substanța de bază din care sunt construite toate este o mixtură de feminism, traumă și deopotrivă speranță de depășire a abandonului, a deziluzionării erotice și a conștientizării inerțiilor mentalității retrograde și a proastei alcătuiri a societății. E o poetică unitară a angajării de esență ideologică, în sensul aderenței față de direcția progresistă, când cu stridența militantismului, când cu forța mai subtilă și mai eficace – aș crede – a căutării frecvenței empatiei. Vocea lirică suferă mai ales din cauza abandonului, privațiunilor, a nedreptății încetățenite aplicate femeii și a înjosirii ei, ca reflex al manifestării unei concepții anacronice asupra feminității. Este o direcție pe care și-o revendică stângismul pe care-l numesc acum în grabă intelectualist (mult diferit, la noi cel puțin, de cel autoproclamat ca atare și manifestat artificios în concretețea planului politic și administrativ).

Pe de altă parte, întreaga creație de până acum a Gabrielei Feceoru e profund autenticistă și biografică. Inclusiv când apelează la cultural și creează scenarii, structura de rezistență pe care sunt ele plasate e tot experiența traumatizantă a eșuării relației de iubire, cea care e principala cauză a frustrării, angoasei și depresiei. Depășirea stărilor negative e dependentă de concepția pozitivă asupra creației sau, poate mai bine spus, asupra destăinuirii poetice. Răzbate din toate cele patru volume încrederea în poezie – prin extensie, în artă – ca mijloc de echilibrare personală în contextul devastator al resimțirii traumei.

Aștept primăvara și vine – Dragoș reia tocmai tema eșuării erotice, dar ea e acum pusă în antiteză cu visul unei relații complinite sau – dacă accentuăm principiul biografismului – cu semne ale posibilității de a se manifesta ea în concret. Se recunoaște în discursul poematic din actualitate rezonanța romanticilor, după cum se vede în tu rămâi cu mine: „tu rămâi cu mine/ chiar dacă o să murim de foame împreună/ pentru că nu pot să fiu decât o profesoară/ și profesorii câștigă prost/ și tu nu poți decât să fii actor și actorii/ câștigă și mai prost// tu rămâi cu mine// chiar dacă sunt cu anișori mai/ bătrână decât tine m-oi vopsi mai des asta e/ în vreme ce tu vei da like la paginile fetelor/ mai tinere și eu voi conștientiza asta și până/ la urmă și tu vei conștientiza asta și te vei/ lăsa// tu rămâi cu mine// chiar dacă sunt atât de autenticistă încât/ îmi public propria viață/ și public și despre foștii cât de nașpa au/ putut să fie doamne ferește/ și tu ești atât de misterios încât nu numai/ că nu publici dar nu zici ce ești cine ești ce/ ai ce e în inima ta// tu rămâi cu mine// chiar dacă știi că nu poți să rămâi cu mine/ chiar dacă eu am un copil și tu nu chiar/ dacă eu mă duc la redacție și tu te/ duci la repetiții/ rămâi!” Idealul e deci proiectat ca dorință, pe când realitatea a fost până de curând opusul lui: „când m-a părăsit el credeam că lumea mea s-a urcat pe un munte și eu rămân la poale să zac peste pietrele de râu cu mânecile ude când m-a părăsit mă simțeam nimic/ priveam munții și nu vedeam munții priveam cerul și nu vedeam cerul mă priveam în oglindă și-mi spuneam că am capul prea rotund ca o lună că e greșit/ de la natură sau e greșit ceva cu mine că e greșit ceva cu mine și apoi am început să scriu în zadar /…/”.

Aștept primăvara și vine – Dragoș e irizat de accente mult mai optimiste chiar și decât identifica Cristina Timar în volumul anterior⁵. Poate de aici și diluarea ironiei întâlnite în Blister (sesizate de Andreea Pop⁶) și a tensiunii depresive care se resimte până în vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv. Înaintarea în confesiune biografică, fie ea și învăluită în artificiile creației, e taumaturgică și presupune transcenderea personalului, a cazului individual. Aspirația vocii feminine din creațiile Gabrielei Feceoru devine, în primă instanță, afirmarea dreptului femeii la împlinire în plan erotic, act militant de denunțare și extirpare a misoginismului funciar.

vax, volumul apărut la doar câteva luni după precedentul, semn că scrierea lor s-a suprapus măcar parțial, se întoarce la linia, mai dark, a confruntării cu stereotipiile conservatoriste aplicate femeii sau mamei care-și crește singură copilul, fiind nevoită să lupte pentru recunoașterea și impunerea legală a obligațiilor tatălui și mai ales pentru recunoașterea dreptului ei la iubire și fericire. Cu cât sentimentul nedreptății e mai acut, cu atât e amplificată nevoia destăinuirii ori denunțării poetice: „mi-am/ dat seama că nu mâinile oamenilor ci poezia e singura mână/ care mă/ poate mângâia în așa fel încât să-mi revin” (în capul meu am scris aceste rânduri în sala tribunalului unde). E vorba, în esență, de un act plin de militantism, după cum declară cât se poate de explicit poeta: „ce-am vrut e doar să transmit mesajul ca să schimb lumea” (în poezia poate intra în tribunale a intrat cu mine). Într-un poem ceva mai amplu, intitulat noaptea dinaintea unui festival de poezie, se remarcă, dincolo de comparația forțată „uneori vreau să evadez ca obiectul manufacturat”, etalarea nihilismului, a unor contradicții și bâjbâieli care, raportate însă la context, devin o reformulare a perspectivei pascaliene asupra umanului, a splendorii fragilității lui: „am recompus cuvinte de care nu/ mai știam mă atașam de vânt și vântul mă// spulbera și iar pierdeam sensurile și/ noțiunile de bază ca și când nu învățasem/ nimic niciodată /…/ m-am tratat prin cuvânt dar nu m-a tratat/ deloc. a fost o pretinsă descoperire a unui/ doctor împins în uitare. asta este o lovitură/ în creația săvârșită de mine. un mesaj uterin// o conștiință făcută zob. îi iubim cel mai mult pe părinții absenți eternele noastre/ reîntoarceri. m-am cunoscut pe mine/ îndeajuns? am putut să le spun celorlalți// despre mine îndeajuns? eu cred în dispariția/ lui dumnezeu și mântuirea lumii prin/ aceasta. etica nu va câștiga niciodată. am fost deportată ca să mă autodepășesc// am atins cerul am înghițit o stea. luminez./ înnebunesc. ard și-n jurul meu celelalte/ stele aruncă scântei pe colțurile mele”.

Mișcarea sensului în înșiruirea autenticistă e mereu de la personal la general, de la individul care se izbește de indivizi la umanitate, căci, spune poeta, „nu e menirea umanității să nască și să crească pui menirea umanității e să se nască și să se crească pe sine”. Feminismul implicat în creație e deci o etapă necesară în făurirea de sine a umanității, astfel că actul poetic al Gabrielei Feceoru își revendică un rol în acest sens. Se observă aici, cu toate deosebirile de formulă, un principiu poetic mai vechi, întâlnit la moderni, conform căruia creația, fie ea cu „unghia îngerească” ori cu cele „de la mâna stângă”, e salvatoare, asigură dăinuirea și devenirea spiritului uman. Bubele, mucigaiurile și noroiul sunt acum abandonul, lipsa iubirii împărtășite (reciproc), neglijarea de către tată a responsabilităților față de propriul copil, deci neasumarea angajamentului etic, familial și social, inerțiile mentalității sociale retrograde, precaritatea, nedreapta orânduire. Și, dacă păstrăm analogia trecerii de la concret la abstract, putem spune că așa cum oxigenul e o condiție a supraviețuirii omului, poezia e una a supraviețuirii umanului.

_______

Note:

¹ București: Casa de pariuri literare, 2022.

² Bistrița: Charmides, 2022.

³Blister, București: Cartea Românească, 2017.

⁴ Vorbesc din nou și din nou pozitiv, Bistrița: Charmides, 2022.

⁵Manifest feminist codificat, în „Vatra”, nr. 5-6/2020, pp. 184-185.

⁶ Inaderența la real, în „Vatra”, nr. 1-2/2018, pp. 57-58.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 29-30]