Cristina Timar – Proze halucinogene și crepusculare

Din sentimentul irealității lumii se năștea ultimul roman al lui Nichita Danilov, afirma, pe bună dreptate, Nicoleta Cliveț în cronica din 2021 dedicată ”Omului din eprubetă”. Incomplet spus, căci cam toată literatura lui Danilov, fie că vorbim de creația poetică sau de proză, își trage sevele din această intuiție primordială. Ultimul volum publicat de Danilov*, o culegere de 11 proze scurte, explorează diverse piste de transgresare dinspre real spre ireal, realul fiind asimilat  materiei iar irealul – spiritului. Specificul acestor proze și al viziunii profesate de Danilov este alunecarea aproape imperceptibilă dinspre real spre ireal, insinuarea acestei celeilalte realități, frisonante și neliniștitoare, cât se poate de  firesc în aceasta cunoscută, newtoniană. Efectul final obținut este de fluidizare și ambiguizare a granițelor dintre cele două lumi, ca și cum lumea pe care o numim de regulă realitate, ghidată de legile cunoscute, ar fi doar o pistă de pe care se decolează grațios spre una de o altă natură, aparținând unei alte dimensiuni, dar la fel de reală, poate chiar mai consistentă decât lumea noastră cea de toate zilele.

Schimbând puțin datele problemei din ecuația sacrului camuflat în profan, din fantasticul eliadesc, Danilov propune un sacru care continuă profanul. Scriitura, căci și ei îi revine un rol de seamă, e vehiculul care asigură tranziția de pe pista realității materiale, cunoscute spre imensitatea cerului necunoscut și inefabil. Realitatea e spectrală, așadar are multe dimensiuni, fiecare cu frecvența ei,  iar noi, întâmplător sau nu, viețuim pe un nivel mai grosier, cel tridimensional, dar există și alte dimensiuni, mult mai subtile, guvernate de alte legi, necunoscute nouă.  Spre acestea se simte atras Danilov, ca pilitura de fier de magnet. Dacă plonjeul lui Danilov era în lumi intergalactice, am fi avut în față un scriitor SF, dar Danilov e mai sofisticat, el vrea în lumile subtile, și-atunci e un scriitor mai degrabă spiritualist, chiar mistic, cu o accentuată latură psihologizantă. S-a vorbit în cazul lui și de ”realism magic” dar eticheta aceasta e aplicată dintr-un automatism de interpretare, e mai just să vorbim mai curând de un suprarealism cu multe elemente psihice și mistice,  de ”un imaginar sacru montat într-o butaforie teatrală”,  după cum remarca Bogdan Crețu în comentariul din cadrul lansării online a volumului, de pe site-ul editurii Polirom. Apărut la începutul anului, volumul n-a prea stârnit interesul criticii, dar sugestii interesante au făcut criticii Bogdan Crețu și Marius Miheț în lansarea online din primăvară. Dacă primul insistă asupra fantasticului psihologic, a caracterului parabolic și alegoric al textelor, Danilov fiind nu mai puțin atras de dimensiunea apocaliptică, Marius Miheț consideră că firul roșu care reunește cele 11 proze și sub umbrela căruia ar fi mai potrivit să fie plasate aceste texte este ”halucinatoriul”, cu variantele sale – psihedelicul și atracția spre accesarea unor coduri metacognitive.

Cu siguranță, au dreptate, căci atmosfera construită cu migală de prozator aceasta este, de țesătură complexă (o ”proză palimpsest”, conchide Marius Miheț),  tip pânză de păianjen, în care sunt captate stări și pulsiuni ale inconștientului. Dar hipnotizați de atmosferă sau pur și simplu din lipsă de spațiu, cei doi comentatori au eludat importanța personajului în conturarea atmosferei crepusculare. Cine orchestrează această amplă simfonie, cine are acces la muzica sferelor? E vorba de un personaj arhetipal, fără un trecut, fără stare civilă clară, un solitar și un inadaptat, care e declanșatorul acestor deliruri sau martorul lor. Dependent de mijloacele de dereglarea a tuturor simțurilor, cel preferat fiind alcoolul, un posedat al ideii de crepuscul, un excentric senzorial, mereu în căutarea senzațiilor tari, un avangardist ca atitudine estetică, și un anarhist, personajul-narator al fiecărei proze e un spectru, unul din multitudinea de euri  ale autorului însuși. Mărturisirea îi scapă în proza Colecționarul de suflete, o altă bucată abisală, întocmai ca Simfonia mută, când personajul-narator, pradă unui delir verbal cu celebrul Stephan Hawking, vorbește despre posibilitatea multiplicării la infinit a eului: În afara de aceasta, am continuat să-mi dezvolt argumentația, ținând cont că vom putea să ne transferăm conștiințele pe suporturi din ce în ce mai insignifiante, cum sunt cristalele de cuarț, moleculele, atomii și…” ”Și”, întrebă cu un surâs ironic Hawking. ”Și particulele lui Dumnezeu” mi-am continuat ideea, ”atunci, practic, ne vom putea împrăștia multiplicându-ne conștiința, eul lăuntric, în tot spațiul din jur, în fiecare particulă din univers…”. ”Să zicem că da”, spuse profesorul , schițând același zâmbet chinuit. ”Și ce-i cu asta?” ”Cum ce-i?”, am strigat plin de entuziasm. ”Multiplicându-ne la infinit eul, vom concura conștiința universală. Îl vom concura pe Dumnezu!” (pp.244-245) Tentația luciferică nu e singulară, o regăsim și în alte proze, dar poate cel mai clar în Simfonia mută, nuvela care se impune ca fiind textul cel mai elaborat și ambițios al volumului, construit în jurul mitului artistului. Val Gog – trimitere cât se poate de transparentă la Van Gogh – , pictorul plecat din Iași și stabilit într-o țară scandinavă, care revine anual, mânat de dor, la malul Mării Negre, îi face concurență Creatorului. Experiențele lui extatice, nevoia contopirii cu Totul, accederea la niveluri superioare ale existenței fie prin eros,  prin creație plastică ori poetică, misticism și  confesiune, care se vrea a fi totală, îl impun drept dirijorul acestei orchestre de euri și cel mai abisal personaj al volumului. Descrierea naratorială nu lasă niciun dubiu asupra staturii sale în această mare galerie de personaje: Lumea materială își pierdea substanța. Totul, începând cu stâncile și oamenii care-l priveau cu nedumerire, avea consistența apei sau a aerului. El însuși era ca un vârtej ce mișca nisipul și valurile, ridicându-le, odată cu cuvintele, la cer. Mărturisesc că eram fascinat de înfățișarea lui; rostindu-și rugăciunea, trupul lui Val suferea o neașteptată metamorfoză. Mușchii se încordau, împrumutând câte ceva din rigiditatea stabilopozilor de pe promontoriu. Ochii îi ardeau în cap, bărbia îi tremura și doar fruntea, în contrast cu tot restul corpului, plutea senină când în urma, când în fața lui, asemenea unui zmeu confecționat dintr-o coală de hârtie albă, pe care mâna unui copil alergând o înalță spre nori.  (p. 72)                                                                                         

Ceea ce funcționează excelent la Danilov e trecerea dintr-un registru în altul fără prea multe pregătiri, din stilul înalt, care a portretizat un semizeu, el sare în cel ironic, chiar comic, în cazul de față zeul descris înainte devenind un ”Don Quijote pornit în căutarea morilor de vânt”. Există un cameleonism și un histrionism al lumii, o permanentă dinamică și transformare a lucrurilor, astfel că o imagine statică e anacronică, scriitorul fiind provocat să redea în cuvinte o realitate extrem de fluidă și schimbătoare. De aceea imaginile nici nu par să se închege bine, că se și destramă, poveștile se ramifică sau devin povești în ramă iar măiestria lui Nichita Danilov ne cucerește definitiv prin surprinderea fulgurantă a caleidoscopului fascinant al lumii, care nu trebuie luată prea în serios, dar nici dusă cu totul în derizoriu.  

________________

*Nichita Danilov, Simfonia mută: nuvele și povestiri, Editura Polirom, Iași 2022, p.342

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 31-32]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.