În interbelic, pe când Martin Heidegger (1889-1976) era o veritabilă avalanșă de filosofare pe continent, un tânăr englez de formație mai analitică și interesat de istoria filosofiei antice, Richard Robinson (1902-1996), și-a exprimat dorința de a deveni un veritabil filosof în fața profesorului său. Profesorul, David Ross (1877-1971), cunoscut publicului din România pentru o monografie a lui Aristotel (probabil insipidă pentru unele gusturi), l-a trimis în Germania, să ia contact direct cu ce însemna filosofia pe atunci, cu Heidegger. Mulți ani mai târziu, la pensionare, un mai venerabil Richard Robinson i-a dăruit exemplarul personal din Sein und Zeit unuia dintre studenții săi preferați, Jonathan Barnes (n. 1942). Acesta din urmă l-a întrebat cu mare curiozitate: Ce anume a învățat de la Heidegger? Răspunsul a fost scurt: „M-a învățat cum să schiez”. După ce ne trece presupusul șoc mai mult sau mai puțin autentic rezultat din automata comparație cu marii români trecuți prin fața baghetei heideggeriene, poate ne-am putea întreba ce anume ar fi dus la un asemenea răspuns. În cele ce urmează, în discuție voi introduce inevitabil tradiția concurentă filosofiei continentale, anume pe cea analitică (notă: mai târziu Robinson a ajuns să scrie una dintre monografiile canonice despre dialectica platoniciană timpurie, cea influențată de Socrate).

Ignorând faptul că distincția dintre filosofia continentală și filosofia analitică nu mai este luată în considerare și utilizată în mod serios de ceva vreme, am putea totuși să ne întrebăm dacă ar mai avea relevanță astăzi (și aici ar mai putea exista nuanțe: pentru comunitatea academică internațională sau pentru cea autohtonă?). Însăși distincția a devenit o platitudine și de aici rezultă că orice s-ar scrie despre ea are un mare potențial să aibă parte de aceeași soartă. Iar rândurile de față nu au pretenția că ar scăpa de această meteahnă. Totuși, să ne aruncăm: Pe ce criterii s-ar putea face această distincție? Se pot elimina din start anumite criterii mai superficiale cum ar fi cele ce țin de geografie, limbă sau chiar problematică.

Un punct de divergență relevant ar putea fi modul în care este văzută filosofia? (ce urmează nu este ceva neapărat nou, apărând sub diverse forme și la alți autori, unul fiind, evident, Richard Rorty (1931-2007), considerat un fel de „trădător” în unele cercuri anglo-saxone). Este ea asemănătoare cu știința (sau științele) în sensul că scopul ei este căutarea unui fel de adevăr chiar și atunci când vorbim de unul sceptic în sensul lui „Știu că nu știu”? Idealul ei atunci ar fi poate o filosofie „unificatoare” cu care să fie în linii generale de acord toți cei preocupați de ea, în modul în care există un consens printre fizicieni cu privire la anumite legi ale naturii. Și dacă e să facem o statistică istorică, majoritatea covârșitoare a filosofilor din tradiție au considerat că filosofia lor este cea „adevărată”, adică cea care le oferă acces special la dedesubturile metafizice ale acestei existențe. Renunțarea la această pretenție sau jena de a o exprima în public este doar o apucătură relativ recentă. Dar dacă ducem această paralelă cu știința mai departe, ne putem gândi că de obicei se cere să existe o metodologie filosofică comună, o demarcație între ce înseamnă filosofie și pseudo-filosofie, terminologie tehnică general acceptată, progres și dezvoltare a domeniului care fac ca anumite filosofii mai timpurii să fie considerate perimate ș.a.m.d. În mod evident, asemenea deziderate par a fi specifice filosofilor de orientare analitică.

Dar filosofia se aseamănă oare mai mult cu artele? Sau, de ce nu, cu literatura? Pe ce ar trebui să punem atunci accentul? Pe metodologie (să ne gândim puțin la diversitatea metodologică: un număr semnificativ de metodologii dialectice, genealogice, deconstructiviste, arheologice și destule altele)? Pe elemente estetice și stilistice? Originalitate sau creativitate? Modul în care opera reflectă ceva din creator sau din contextul socio-cultural al acestuia? Este fiecare filosofie validă prin raportare la elemente proprii sau la altele? Adică, în contrast cu filosofia „unificatoare” de mai sus, avem de-a face de fapt cu o pluralitate de filosofii și maniere de filosofare, fiecare legitimabilă prin sine? Evident, nimeni nu poate nega diversitatea filosofiei continentale și putem astfel vedea că, în contrast cu filosofii analitici, pentru continentali nu există o diferențiere clară între filosofie și pseudo-filosofie (probabil filosofia analitică ar putea fi o excepție aici în virtutea faliei percepute dintre cele două tradiții), din moment ce nu toți filosofii trebuie să gândească la fel și să respecte în linii generale o metodă comună. Drept urmare, în filosofie nu există progres, la fel cum nu putem vorbi despre unul în arte, iar diversitatea care devine posibilă astfel ne arată că un filosof antic sau medieval nu și-a pierdut nimic din relevanță până astăzi.

Desigur, filosofia nu este știință (sau științe, chiar dacă istoric putem înțelege cum s-au născut diversele științe din ea), biblioteca nefiind chiar un laborator, experimentele mentale neavând potențial de a arunca în aer altceva decât intelectul; dar nu este nici literatură, în sensul că cei care practică în mod serios filosofia (să îndrăznim să sperăm că măcar cei din mediul academic mai fac asta) nu alcătuiesc o scenă literară sau artistică.

Interesul meu personal pentru diviziunea analitic-continental s-a manifestat mai degrabă în subdomeniul istoriei filosofiei. Statutul disciplinei numite „istoria filosofiei” este ciudat. Există unii care spun că istoria filosofiei nu este filosofie, iar alții care susțin că doar ea e adevărata filosofie (aceasta fiind la originea ei o idee a cărei sursă poate fi retrasată cel puțin până la Hegel). Bineînțeles, se poate spune că istoria filosofiei este esențială pentru filosofia continentală, în timp ce este desconsiderată de cei din tradiția analitică. Acest lucru i-ar pune într-o situație destul de încurcată pe cei care sunt formați într-un mediu analitic și sunt preocupați de filosofii mai timpurii, cum a fost și cazul lui Richard Robinson menționat la început. Se spune că Gilbert Harman (1938-2021), în timp ce era profesor la Princeton, ar fi avut pe ușa biroului următorul îndemn: „Just say no to the history of philosophy”, o atitudine împărtășită de un număr semnificativ de filosofi analitici. Aceștia consideră de multe ori irelevant tot ce s-a întâmplat în domeniu înainte de a doua jumătate a secolului XIX. Cu privire la această „problemă” a relevanței istoriei filosofiei, au apărut recent două volume colective dedicate discutării acesteia. Cum pare a fi și potrivit, cel „continental” apare în franceză, iar cel „analitic” în engleză: Comment écrire lʼhistoire de la philosophie? coordonat de Yves Charles Zarka, respectiv Analytic Philosophy and the History of Philosophy, coordonat de Tom Sorell & G. A. J. Rogers. La o eventuală lectură mai atentă a acestora putem observa că nu toți filosofii analitici sunt ignoranți într-o formă sau alta față de istoria filosofiei, la fel cum nu toți filosofii continentali sunt interesați de ea în lipsa unei metode riguroase general acceptate sau având o agendă interpretativă proprie. Această „metodă riguroasă” tocmai menționată ține de contextualismul studiilor clasice. Și acestea sunt, în mod poate surprinzător pentru unii, împărtășite de istorici ai filosofiei formați în „contextul” ambelor tabere, analitică și continentală. Dar nu toți filosofii formați astfel și interesați de istoria filosofiei se aseamănă în aceasta privință. Există o diversitate semnificativă de ambele părți (deși poate mai mare în cazul filosofilor de formație continentală).

Cum se face istoria filosofiei în tradiție analitică? Există aici două tipuri de filosofi, cei interesați de context, menționat mai sus, și cei care nu-i acordă foarte mare importanță. Cei interesați de context în modul serios o pot face din două motive: să îi înțeleagă pe cât e posibil pe filosofii din vechime și/sau să ofere o reconstrucție a argumentelor din istorie relevante pentru o problemă actuală (aceasta s-ar fi putut numi „arheologie”, s-ar fi putut… dar un continental și-a cam însușit acest termen, iar „argument mining” i-ar putea irita pe programatori pe motive de copyright conceptual). Personal, îmi place să cred că mă număr printre aceștia. Există și ceilalți, pentru care contextul nu are prea mare relevanță, iar aceștia pot să facă „istoria filosofiei”, sau mai degrabă să se raporteze la predecesori, în două maniere, pe care le putem numi, din deformație analitică, una „slabă” și una „tare”. Pentru ca un text să fie considerat relevant din punct de vedere filosofic, cei care se raportează la textele predecesorilor în sensul slab, au în vedere două criterii: claritate și validitate. Evident, pentru acest demers ei au nevoie de intermediari care le transmit aceste texte, dar nu își pun mari probleme cu privire la metodologia și probitatea acelor intermediari (se presupune că chiar au încredere necritică în autoritatea lor atâta timp cât intermediarii nu arată simptome de sindrom continental – dar să trecem sub tăcere acest aspect, să nu știe nimeni). Un exemplu de acest fel ar fi Bertrand Russell (1872-1970), care în istoria filosofiei pe care a scris-o se ceartă cu Platon sau Aristotel pe anumite subiecte ca la table în parc. Am menționat și varianta „tare”. În cazul acesteia, raportarea la predecesori adaugă încă un criteriu: veridicitatea. Nu e suficient ca argumentele predecesorilor să fie clare și valide, ele trebuie să conțină și premise adevărate, verificabile empiric. Cum e de înțeles, în sălbăticia academică nu prea se găsesc asemenea specimene, ci doar într-un zoo mental în care se colecționează asemenea exemplare (sau poate ar exista, dar respectivii sunt mai degrabă niște oameni de știință populari și popularizatori care se uită la orice a fost înainte de Newton sau Darwin ca la niște primate din punct de vedere intelectual).

Cum se face istoria filosofiei în tradiție continentală? Cum e de așteptat, mai divers. Fără să dăm nume, în cele ce urmează ne putem da seama și singuri despre cine vorbim. Să zicem că vine cineva și spune că ideea călăuzitoare a istoriei filosofiei este una metafizică: vom scrie și rescrie istoria filosofiei în funcție de aceasta. Apoi vine altcineva și plusează, ideea călăuzitoare este de fapt una dincolo de metafizic, ceva ce nu prea poate fi înțeles de intelectul uman: și iar reinterpretăm și rescriem. Sau, cade apoi cineva pe gânduri, poate e căutarea frumuseții inefabile? Ne punem frumos și refocalizăm și rescriem. Mai vine apoi altcineva și readuce povestea cu picioarele pe pământ: motorul istoriei și istoriei filosofiei ca parte a ei este o luptă între oameni (care și ea poate fi de mai multe feluri). Și iar avem de lucru. Apoi altcineva explicitează, motorul este unul de-a dreptul politic. Si dă-i, si luptă. Se găsește desigur și altcineva care să pară a da înapoi: este totuși moral. Corect ar fi să reinterpretăm și să rescriem iar. Ba nu, se revine, lupta pentru dominație și dorința de putere. Și iar rescriem și refocalizăm, că așa vrem noi. Dar totuși, să nu mai insistăm, poate ar trebui să revenim la ființă și autenticitate, la poezia pierdută. Așa-i că doar cei din vechime trăiau autentic?  Ei, nu neapărat, avem de-a face totuși cu niște ființe dominate de pulsiuni, ce-ar fi să recunoaștem că sexualitatea sau frica de moarte determină hotărâtor obsesiile filosofilor de-a lungul timpului? Poate, dar secundar, tot luptă este, dar una adânc înrădăcinată în orice formă de creație. Nu neapărat orice fel de creație, dar în creația instituțională în mod sigur… Și tot așa pe mai departe, istoria filosofiei este mânată de o cohortă mai mult sau mai puțin organizată de idei călăuzitoare și obținem o legiune de rescrieri care se aruncă toate în marea veșnic primitoare a istoriei filosofiei.

La ce sunt sau ar putea fi bune toate aceste distincții între filosofi și filosofii și istorii ale filosofiei? S-ar rezolva simplu, tăind nodul gâlcevii filosoficești și văzându-ne de treabă prin alte domenii, dar din păcate e cam târziu, alegerile au fost făcute. Putem fi totuși siguri că toată această diversitate ar avea un potențial rol pedagogic (pretențioșii ar zice paideic, dar să lăsăm copilăriile). Și este rezonabil să gândim așa, din moment ce filosofia prin însăși natura ei ar trebui să aibă în vedere posibilitatea de dialog între persoane cu opinii diverse. Am putea avea înclinația să dorim să se încheie cu toate aceste dispute. Dar ar mai fi asta productiv? Chiar trebuie să declarăm pace? Ori să stabilim un învingător? Evident, în funcție de gusturi, fiecare dintre noi știm cine are dreptate. Dar la ce folosește asta? Dispariția diversității, cum s-ar întâmpla ea, nu ar duce cu sine decât riscul de consangvinizare intelectuală (care oricum se întâmplă în măsura în care refuzăm contactul conversațional și argumentativ cu „ceilalți”, cu „cei care nu au dreptate”).

Întrebarea dacă filosofia continentală mai are un viitor nu se poate pune fără să ne întrebăm același lucru despre cea analitică. Și putem să ne liniștim, că nu noi decidem dacă în general au un viitor sau nu, ci dacă au un viitor pentru fiecare personal. Dacă răspunsul e da, atunci avem și noi un viitor filosofic care ne ferește până la un punct de la atrofie intelectuală.

Prefer să închei cum am început, cu o poveste: Johan van Benthem (n. 1949) a fost la un moment dat invitat la o emisiune de radio unde se discuta despre ce se mai întâmpla în lumea academică. Colegii săi de platou erau un om de știință și un istoric al literaturii medievale. Cei doi au vorbit despre modul în care sunt descifrate manuscrisele medievale sau despre teoria corzilor. Benthem s-a încăpățânat să vorbească despre limbajul nostru cel de toate zilele și ce anume ne poate el învăța despre noi. La finalul interviului a fost întrebat de gazdă: „Nu am vrut să vă stânjenesc când eram în direct, dar nu înțeleg un lucru. Îmi păreți o persoană inteligentă. Așadar, de ce alegeți să vă irosiți viața abordând subiecte cum ar fi modul în care persoane ca noi vorbesc sau gândesc când ați putea contribui la subiecte cu adevărat importante cum ar fi înțelegerea Universului sau Artei?”. Chiar așa. Decât să ne tot plictisim așa, ce-ar fi să învățăm niște snowboarding?

Referințe:

Anecdota de la început se găsește este preluată din Jonathan Barnes, Myles Burnyeat, Raymond Geuss, Barry Stroud, „Modes of philosophizing. A round table debate” în Eurozine, 2008-05-09.

Cartea lui Richard Robinson menționată este Plato’s Earlier Dialectic, Oxford: Clarendon Press, 1953.

Cele două volume colective de istoriografie filosofică menționate sunt:

Yves Charles Zarka (ed.), Comment écrire lʼhistoire de la philosophie?, PUF, Collection Quadrige, Paris, 2001.

Tom Sorell & G. A. J. Rogers (eds.), Analytic Philosophy and the History of Philosophy, Oxford: Clarendon Press, 2005.

Istoria filosofiei semnată de Bertrand Russell a apărut și în limba română în două volume: Istoria filozofiei occidentale, traducere de D. Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2005.

Anecdota despre emisiunea radio se regăsește relatată în: Johan van Benthem, „Where is Logic Going, and Should It?”, în revista Topoi (2006) 25: 117-122.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 76-78]