La începutul¹ unei lucrări de introducere în Filosofia continentală cu ajutorul benzilor desenate², cititorul este prevenit asupra a doua sensuri contrare ale sintagmei: unul care ar funcționa drept o identificare pozitivă a unei tradiții de gândire și celălalt, negativ, în care „continentalitatea” este construită din afară, luând chipul adversarului.

În primul sens, Filosofia continentală este definită drept o formă de radicalism intelectual care izvorăște din dorința de a zdrobi inerția și din refuzul confortului oferit de autoiluzionarea cu privire la sine sau la lume. Anticonformistă, Filosofia continentală se hrănește dintr-o nesecată dispoziție creativă. Eroul paradigmatic în acest caz este Nietzsche, însă lucrurile nu se opresc aici, căci cititorul este informat asupra rădăcinilor Filosofiei continentale. Acestea coboară până la Kant și Idealismul german, pentru a se ramifica ulterior în fenomenologia germană (Husserl și Heidegger) și  în cea franceză (Sartre și Merleau-Ponty), până la Marx care a dat cadrele teoretice ale  Școlii de Frankfurt, până la Freud care inspirat decisiv pe Lacan. Între aceștia, mai puțin dornici să se înscriere într-o anumită tradiție, s-ar mai enumera și inclasabili Bataille și Blanchot, structuraliștii, poststructuraliștii și postmoderni. În fine, pentru a nu părea ca Filosofia continentală se rezumă la texte de limbă germană reinterpretate de francezi, sunt semnalate și contribuțiile recente ale slovenului Žižek și cele ale italienilor Agamben și Vattimo.

În cel de-al doilea sens, Filosofia continentală reprezintă o etichetă pusă de universitarii britanici din departamentele de filosofie, pe la jumătatea secolului trecut, care nu recunoșteau legitimitatea intelectuală a unor autori, precum cei invocați mai sus. Această etichetă a ajuns, în scurt timp, să fie utilizată și în universitățile americane, pentru a defini cu precădere curricula și preocupările Departamentelor de Literatură sau de Studii Culturale. Mai trebuie amintit aici, că niciun dintre autorii „continentali” nu s-a regăsit sau nu și-a însușit această etichetare.

Această lipsă de apetit pentru (auto)identificarea cu prezumata formă continentală a filosofiei transpare și din Dicționarul filosofiei continentale³. De exemplu, la litera „C” Emil Cioran⁴, prezentat drept un filosof care s-a aplecat asupra destinul tragic al omului, se află în compania unora precum: Georges Canguilhem, John Caputo, Edward Casey, Ernst Cassirer, Cornelius Castoriadis, Jean Cavaillès, Michel de Certeau, Aimé Césaire, Hélène Cixous, Auguste Comte și Benedetto Croce. Pentru fiecare din acești autori este identificat domeniul în care au avut contribuții semnificative (o listă evident incompletă ar cuprinde filosofia biologiei, a matematicii, a culturii, estetică, teologie, teorie politică, sociologie feminism sau  critica colonialismului), însă nicio vorbă despre eventuala aderență la Filosofia continentală.  

Având în vedere caracterul eterogen ce rezultă din această enumerare nu este de mirare că John Protevi, editorul acestui dicționar își previne cititorii că Filosofia continentală ar putea fi imposibil de definit de o manieră riguroasă⁵ și prin urmare aceștia ar putea să fie nevoiți să se mulțumească enumerări incomplete sau contestabile și cu reperarea unor contururi fatalmente imprecise.

Suntem astfel aduși în fața următorului paradox, pe de o parte ceva de ordinul Filosofiei continentale pare să existe, fie și numai la nivel discursiv, întrucât acesteia îi sunt consacrate numeroase lucrări de la introduceri pentru publicul larg la lucrări enciclopedice și articole științifice, însă, de cealaltă parte, criteriile care ar permite trasarea exactă a poligonului continental sunt precare sau inadecvate.

Simon Critchley, el însuși un filosof preocupat de temele continentale, a propus o soluție⁶ pentru a depăși acest impas, într-un demers desfășurat pe două etaje. Întâi, Critchley analizează critic criteriile cu ajutorul cărora se construiește filosofia continentală în opoziție cu cea analitică. Cel mai slab și mai ușor de respins criteriu este cel geografic și asta dintr-un întreit motiv. Întâi, pentru că originea geografică⁷ a direcției analitice se află tot pe continentul european, apoi dispersia spațială a filosofilor continentali depășește cu mult  granițele Europei, ba chiar uneori establishment-ul academic american a fost mai entuziast față de anumite constructe teoretice continentale decât mediile similare din Franța sau Germania. În fine, al treilea motiv pentru care criteriul geografic al distincției este precar ține de faptul că amalgamează un element cartografic (continentul european) și unul care ar ține de o metodă, cea analitică. Cu o expresie izbutită a lui Bernard Williams este ca și cum am vrea să grupăm autoturismele în „japoneze” și cu „tracțiune integrală”.

Dacă criteriul geografic cade, la fel stau lucrurile cu un prezumat criteriu metodologic, care se dovedește la rândul său inadecvat, căci diversitatea prea mare o direcțiilor, curentelor și subcurentelor care compun atât Filosofia analitică, cât și pe cea continentală, nu permit identificarea unei metodologii unitare pentru niciunul dintre cazuri.

Potrivit lui Critchley, acolo unde geografia, și metodologia dau greș, stilul  și atitudinea autorilor par să dea un randament explicativ ceva mai mare. Astfel, spre deosebire de „analitic” care este atent ca argumentul pe care îl aduce să fie clar formulat, cu toate premisele și presupozițiile la vedere, „continentalul” va prefera un stil mai apropiat de literatură și va fi mai puțin înclinat să-și definească riguros termenii și conceptele sau să mențină un parcurs argumentativ rectiliniu. Dacă „analiticul” nu se va sfii să desființeze argumentele unei anumite figuri filosofice proeminente  aparținând canonului filosofiei occidentale, „continentalul” va opera mai cu mai multă blândețe, încercând să arate că partajul adevăr/fals nici măcar nu este atât de important, ci modalitatea în care un enunț oarecare a structurat, pentru o perioadă de timp, perspectiva unei epoci.

Chiar și așa formulată distincția între filosofia analitică și cea continentală pară să depindă mai puțin de criteriile enumerate mai sus, ci mai degrabă de procesul de profesionalizare al filosofiei. Odată ce filosofia a ajuns să supraviețuiască doar în departamente academice sau în centrele  de cercetare, aceasta s-a tribalizat. Apartenența la un grup, ideal unul bine branșat la granturi de cercetare devine critică, iar odată cu ea și toate retoricile de excludere prin care un grup se diferențiază de altul.   

Însă Critchley ne îndeamnă să nu ne oprim la o distincție operată din afară. Astfel, undeva în interiorul modernității, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, se produce o bifurcație de drumuri. Unul va conduce către sedimentarea atitudinii științifice (transparență fără rest a lumii, calculabilitate etc ), cealaltă către o atitudine hermeneutică, care se structurează în jurul lipsei de fundament ultim al lumii. Cu alte cuvinte, potrivit lui Critcheley, specificul Filosofiei continentale ar ține de o orientare generală antiștiințifică, ocupându-se de medierile imperceptibile care prezidează raporturile individului cu exteriorul său uman sau natural. De aici și atitudinea critică, reformistă a Filosofiei continentale, care alimentează impulsuri de emancipare epistemică sau politică.

Marele avantaj al acestei perspective ține de faptul că această distincție poate fi suprapusă peste  alte distincții canibalizându-le lexicul: „explicație vs înțelegere”, „umanioare vs. științe exacte”, „înțelepciune vs. cunoaștere”.

 Structura demersului lui Simon Critchley este în bună măsura similară cu cea a mai multor autori care caută să dea o oarecare demnitate teoretică distincției analitic/continental. Mișcarea generală a acestui proces trece prin deconstrucția etichetelor și imaginilor stereotipale și „impuse din afară”, pentru a regăsi originea autentică a acestei distincții. Câteva exemple ale unei asemenea „origini” care pretinde un blazon de noblețe sunt: post-kantianismul, divergența între Frege și Husserl sau  dialogul cu note ușor contondente între Carnap și Heidegger. 

Însă, aspectul pe care îl ratează abordările care caută temeiul „serios”, al distincției între Filosofia continentală și cea analitică este faptul că miza acestei separări nu este una neutră de discriminare categorială, ci una care privește legitimitatea. Cu alte cuvinte, problema fundamentală nu este legată de inventarierea mărcilor distinctive care separă filosofia analitică de cea contintentală, ci de mecanismul care poate decide care din aceste două curente/ direcții reprezintă formă receptă de filosofie, forma demnă de acest nume. În definitiv, analitica sau continentala nu sunt de fapt ramuri, curente, direcți metodologice ale gândirii contemporane, ci mecanisme de autolegitimare, care nu pot funcționa decât excluzând adversarul. Regăsim poate aici, așa cum o sugerează Simon Glendinning gestul inaugural al filosofiei, care nu s-ar fi putut constitui fără expulzarea Sofiștilor⁸. Și de aici mai multe consecințe:

1. Întrucât autorii înscriși în categoria continentală nu și-au teoretizat continentalitatea, ba mai mult, nici măcar nu au acceptat-o, rezultă de aici că Filosofia continenentală este un reziduu al gestului de excludere operat de Filosofia analitică. Firește că această excludere capătă diferite forme în funcție de context. Ea poate să fie alimentată de anumite configurări ale establishment-ului academic sau de codificări ideologice particulare.

2. Chiar și cele mai atente demersuri, orientate către distincțiile serioase, nu vor putea ocoli stereotipurile și etichetele, chiar dacă acestea se pot exprima cu ceva mai multă politețe și cu mai puțină aroganță ca până acum.

3. Întrucât vorbim de un mecanism de legitimare și excludere, diviziunea filosofie analitică/continentală nu poate fi depășită, ci doar ignorată sau ocolită strategic. Un exemplu din această ultimă categorie îl reprezintă încercările de a revitaliza sau actualiza un anume segment al tradiției anterior diviziunii.

4. Acest lucru nu înseamnă că distincția sau numai o parte a ei (Filosofia contintentală) nu poate fi utilizată pentru o orientare prealabilă, însă a-i acorda prea mult nu poate conduce finalmente  decât la un impas.

_______________________

¹ Titlul textului este o trimitere la o expresie a lui John  McCumber, care definește Filosofia continentală: „a charming, motley collection of everything analytical philosophers dislike”, vezi John McCumber, Time in the Ditch, Northwestern University Press, Evanston, 2001, p.85.

² Cristopher Kul -Want & Piero, Introducing Continental Philosophy: A Graphic Guide, Icon Books, 2013.

³ John Protevi, The Edinburgh Dictionary of Continental Philosophy, Edinburgh University Press, 2005

⁴ Este de reamintit faptul că Cioran a provocat o criză de încadrare în conștiința publică autohtonă. Încă se dezbate dacă autorul Silogismelor amărăciunii poate fi numit filosof sau mai degrabă eseist, moralist, scriitor etc.

⁵ „Continental philosophy has always been an exceedingly difficult term to define. In fact, it may even be impossible to define” Protevi, op. cit. p.6.

⁶ Simon Critchley, Continental Philosophy: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2001

⁷ Michael Dummett, Origins of Analytical Philosophy, Harvard University Press, 1993.

⁸ What is Continental philosophy? I will answer: «It isthe false personification, by analytical philosophy, of a possibility which is internal to, and which threatens, all philosophising; the possibility of being empty». Vezi  Simon Glendinning (ed, )The Edinburgh Encyclopedia of Continental Philosophy, ‎ Routledge, 1999, p.8.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 108-110]